Marea Britanie in perioada interbelica

La terminarea războiului Marea Britanie era condusă de un guvern de coaliţie. În decembrie 1918 s-au desfăşurat alegeri parlamentare, victoria obţinând-o conservatorii şi liberalii. A fost creat un guvern din reprezentanţii acestor două partide, prim-ministru fiind numit David Lloyd George. În structura politică internă a Imperiului Britanic a apărut un element nou -„teritorii sub mandat”.
O altă problemă cu care se confruntă Marea Britanie este cea a Irlandei. La 21 ianuarie 1919,
27   de deputaţi irlandezi, membri ai partidului Sinn Fein („Noi înşine”) au constituit la Dublin un Parlament şi au proclamat Republica Irlanda, iar pe irlandezi - „naţiune suverană şi independentă”. Preşedinte al Republicii Irlanda a devenit Eamon de Valera (1919-1922) care însă, nu a fost recunoscut de către britanici. Englezii au încercat să înăbuşe prin forţa armelor noua Republică dar nu au reuşit. În decembrie 1921 a fost semnat un Acord anglo-irlandez, conform căruia partea de sud a Irlandei (26 comitate) au fost recunoscute drept Stat Irlandez Liber cu drepturi de dominion iar partea de nord a Irlandei (6 comitate) numită Ulster a rămas în componenţa Regatului Unit.
În alegerile parlamentare din anul 1923 Partidul Conservator n-a obţinut majoritatea voturilor. Conform tradiţiei parlamentare engleze cei care au primit sarcina de a crea guvernul au fost laburiştii. La 23 ianuarie 1924 a fost alcătuit primul guvern laburist din istoria Marii Britanii, condus de liderul Partidului Laburist, James Ramsay MacDonald. În octombrie 1924 Parlamentul a acordat vot de neîncredere guvernului lui MacDonald, fiind organizate noi alegeri parlamentare. Alegerile au adus victorie Partidului Conservator, care au constituit un nou guvern, condus de Stanley Baldwin, ce a guvernat ţara până în iunie 1929.
În perioada stabilizării economice (1926-1929) ţările occidentale, luate în ansamblu, au ieşit din criza de producţie, financiară, comercială în care s-au pomenit după primul război mondial, economia britanică însă, nu a reuşit să-şi reia ritmul de dezvoltare de dinainte de război.
Partidul Laburist în anii 1924-1929 s-a aflat în opoziţie. Ei au adoptat un nou program electoral care conţinea teze redactate în manieră liberală. Astfel, în timpul alegerilor din mai 1929 ei au reuşit să obţină cele mai multe voturi în comparaţie cu liberalii şi conservatorii şi au constituit guvernul în frunte cu R.MacDonald.
Guvernarea laburistă a coincis cu declanşarea crizei economice mondiale, fapt ce a schimbat programul propus electoratului. În anul 1931 a fost creată o Comisie regală menită să elaboreze recomandări pentru a scoate ţara din criză. Ele prevedeau reducerea cheltuielilor sociale ale guvernului şi au fost acceptate de MacDonald şi unii membri ai guvernului dar alţii s-au opus. Această situaţie a provocat o criză în Partidul Laburist. Unii miniştrii laburişti şi-au dat demisia iar în locul lor MacDonald a chemat reprezentanţi ai conservatorilor şi liberalilor, constituind un guvern numit „naţional” care a condus ţara până în 1935. Guvernul „naţional” a contribuit la scoaterea Marii Britanii din criza economică, promovând o politică protecţionistă.
La 14 noiembrie 1935 în Marea Britanie s-au desfăşurat alegeri parlamentare. Partidul Conservator a ieşit învingător: el a obţinut 387 de locuri în Parlament, iar laburiştii -154. Noul guvern conservator a fost alcătuit de S.Baldwin, înlocuit la 28 mai 1937 de Arthur Neville Chamberlain.
Politica externă a Marii Britanii în perioada interbelică
În domeniul politicii externe după primul război mondial Marea Britanie s-a confruntat cu mai multe probleme legate de reorganizarea Imperiului colonial. În 1921 în cadrul Conferinţei Imperiale au fost ascultate opiniile reprezentanţilor dominioanelor referitoare la modificarea statutului acestora. O nouă Conferinţă, care are loc în 1926, a pus bazele transformărilor structurii constituţional-juridice a Imperiului, începând de la suprimarea termenului propriu-zis şi înlocuirea lui cu cel de Commonwelth.
Guvernul britanic a promovat în anii ’30 o politică duplicitară faţă de agresori. Astfel, deşi în cadrul Societăţii Naţiunilor agresiunea italiană asupra Etiopiei a fost acuzată, blocada economică nu prevedea un embargou asupra unor mărfuri de natură strategică: petrol, cărbune, minereu de fier etc. Marea Britanie a promovat o politică de neamestec în războiul civil din Spania, în condiţiile când Hitler şi Mussolini l-au susţinit masiv pe generalul F. Franco. La începutul anului 1937 Marea Britanie a semnat cu Italia un acord prin care ambele părţi s-au obligat să-şi respecte interesele în Marea Mediterană. Politica de conciliere a Marii Britanii a fost demonstrată în mod convingător în septembtrie 1938 la Munchen, când Cehoslovacia a fost lăsată la discreţia Germaniei naziste. În ajunul celui de-al doilea război mondial relaţiile cu Germania s-au înrăutăţit. Marea Britanie a semnat tratate de ajutor mutual cu Polonia, România, Grecia, Turcia care, însă, au fost respectate doar parţial.


Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)