vineri, 3 martie 2017

Legenda Regelui Arthur

Tags

Legenda Regelui Arthur – lumea arthuriana
Regele Arthur este o figura importanta in mitologia Marii Britanii in particular si in mitologia europeana in general si este personajul principal din legendele arturiene, desi exista dezacorduri privind existenta lui in realitate ca lider in carne si oase. In primele mentiuni documentare (texte galeze), nu este mentionat cu titlu de „rege” ci se face referire la el cu mentiunea de „dux bellorum” (lider razboinic) sau unele scrieri din Evul Mediu Tarziu il numesc „imparat”. Totusi unele traduceri recente a unor noi documente descoperite se refera la Arthur ca „rege”.

Istoria Regelui Arthur


Unii cred ca Arthur ar fi trait prin secolul al V-lea sau al VI-lea, ca ar fi de origine Romano-Britanica si ca ar fi luptat impotriva saxonilor. Baza puterii sale se afla probabil in Tara Galilor, in Cornwall sau in Vestul Angliei de mai tarziu dar inca exista controverse. Geoffrey Ashe si Fleuriot au incercat sa demonstreze faptul ca Arthur ar fi fost un anume Riothamus care era un personaj activ in timpul domniei imparatului roman Anthemius. Din nefericire despre acest Riothamus se cunosc foarte putine lucruri.

Alti autori il identifica pe Arthur cu Lucius Artorius Castus, un roman al secolului al II-lea, a carui fapte vitejesti ar fi ramas in amintirea multora. O alta categorie de istorici il considera pe Arthur ca fiind ori o aproape uitata zeitate celtica care s-a transformat intr-un personaj istoric (ca si zeul marii Lir care se identifica cateodata cu regele Lear) ori un personaj fictiv asemenea lui Beowulf.
Primele relatari despre Arthur
Arthur apare pentru prima oara in literatura galeza. Intr-un poem galic, „Gododdin”, datat in anul 594, poetul Aneirin (535–600), scrie despre unul din personajele sale „a hranit corbii negri de pe metereze, desi nu era Arthur” – dar acest text este plin de interpolari. Urmatoarele poeme atribuite lui Taliesin s-ar putea sa fie mai vechi: „Tronul Suveranului” – care se refera la „Arthur cel binecuvantat” - Preiddeu Annwn („Comorile Raiului”) care mentioneaza „virtutile lui Arthur” si contiunua cu pasajul „am fost alaturi de Arthur in splendidele lui eforturi”. Si poemul „Calatoria catre Deganwy” contine un pasaj care face referire la Arthur.


O alta mentionare a acestui personaj eroic apare si in lucrarea „Historia Britonum” atribuita calugarului galez Nennius, care ar fi scris aceasta compliatie a vechii istorii galeze, in jurul anului 830. In opera sa Arthur este numit „conducatorul bataliilor” in loc de „rege”. Doua surse diferite citate in lucrarea „Historia Britonum” insira 12 lupte la care a luat parte, toate culminand cu cea de la Mons Badonicus, unde singur a ucis 960 de dusmani. Dupa Annales Cambriae, Arthur ar fi fost omorat in batalia de la Camlann din 537.
Arthur mai este prezent si in biografiile unor sfinti, precum Safantul Illtud, care ar fi fost chiar varul lui. Toate aceste texte il portretizeaza pe Arthur ca fiind un razboinic neinfricat, si nu neaparat atat de moral si impecabil, cum avea sa fie descris mai tarziu in romanele cavaleresti de aventuri. Dupa pasajele din lucrarea „Viata Sfantului Gildas”, scrisa in secolul al XI-lea de Caradoc de Llancarfan, Arthur il ucide pe fratele lui Gilda, Hueil, care era pirat. Lifris scrie si el in „Viata Sfantului Cadoc” despre Arthur: Cadoc a acordat protectie unui barbat care a ucis trei dintre oamenii lui Arthur; acesta a primit in schimb o turma de vaci; dar cand Arthur a intrat in posesia animalelor acestea s-au transformat intr-o legatura de ferigi. Scopul probabil al acestei povestiri ar fi fost acela de a promova acceptarea populara a noi credinte crestine, „demonstrand” ca liderul crestin, Cadoc, ar fi avut puteri magice, care in mod traditional erau atribuite druizilor. Legende similare sunt descrise in biografiile lui Carannog, Padern, si Goeznovius de la sfarsitul Evului Mediu.
Arthur mai este descris si ca maestru al vanatorii salbatice, motiv popular intalnit si in Britania, Franta si Germania. Ultimele parti ale lucrarii „Trioedd Ynys Prydein” sau „Triada Galica”, il mentioneaza pe Arthur si ii plaseaza curtea nobiliara in Celliwig, localizata in Cornwall.
Aventurile arturiene
In 1133, Geoffrey de Monmouth, a creat un manuscris denumit „Historia Regum Britanniae”. Aceasta lucrarea era echivalentul medieval al unui „best seller” si a atras atentia si a altor autori precum Robert Wace si Layamon care vor srie povestiri despre Arthur. O explicatie ar fi cucerirea Britaniei de catre Normanzi in 1066, care a reinoit interesul fata de legendele Arthuriene asa cum sunt descrise in „Declinul si prabusirea Imperiului Roman” de Edward Gibbon: „pe o perioada de 500 de ani, faptele sale au fost pastrate in folclor si povestite rudimentar de barzi galezi obscuri, care erau considerati un neam dezgustator de catre saxoni, si necunoscuti pentru restul lumii. Mandria si curiozitatea cuceritorilor normanzi i-a impins sa cerceteze istoria veche a Britaniei si au ascultat povestile despre Arthur, si au aplaudat energic meritul unui print care a triumfat asupra saxonilor, dusmanul comun” [capitolul 38]. Dupa spusele lui Gibbon legenda obscura galaeza veche de 500 de ani a iesit la suprafata, prin lucrarile anglo-normande, creand un tipar cultural unificat sub care sa lupte conducatorii normanzi si nativii gali impotriva dusmanului comun: saxonii.
In timp ce multi invatati cred ca Geoffrey este sursa interesului medieval pentru Arthur, cel putin unul in persoana lui Roger S. Loomis, spune ca multe din povestile despre acest personaj vin de fapt din izvoarele traditiei orale bretone, care erau raspandite prin mai multe curti nobiliare europene de catre povestitorii profesionisti si jongleuri.
Scriitorul francez medieval Chrétien de Troyes descrie legendele mitice ale lui Arthur, la mijlocul secolului al XII-lea, la fel ca si Marie de France in poemele ei narative. In orice caz, aceste povestiri tarzii scrise de acesti doi autori, dar si de multi altii, par sa fie independente de textele lui Geoffrey de Monmouth.



In aceste versiuni, care au devenit populare in secolul al XII-lea, Arthur i-a adunat pe Cavalerii Mesei Rotunde (pe Lancelot, Gawain, Galahad, si altii). La curtea lui, intrunita cel mai des la Camelot conform povestirilor recente, il putem gasi din cand in cand pe vrajitorul Merlin.
Cavalerii lui Arthur se angajeaza in aventuri fabuloase, inclusiv cautarea Sfantului Gral. Alte povesti din lumea celtica au ajuns sa fie asociate cu Arthur, precum Tristan si Isolda. In ultimele romane cavaleresti in proza, povestea de dragoste dintre campionul lui Arthur, Lancelot si regina Guinevere, devine principalul motiv al caderii lumii arthuriene.

Legenda spune ca Arthur avea ca centru al puterii lui un castel puternic fortificat si ca avea sub comanda sute de cavaleri si soldati devotati. Cavalerii cei mai iscusiti si onorabili faceau parte din consiliul „mesei rotunde” unde fiecare era egalul celuilat.


Arthur a obtinut tronul regal tragand afara o sabie infipta intr-o stanca si o nicovala, acest lucru neputand fi realizat, conform traditiei, decat de „adevaratul rege”, adica acela care este alesul Providentei ca si urmas al lui Uther Pendragon. Aceasta sabie este celebra Excalibur, care s-ar fi rup in timpul unei batalii. Conform legendei, Arthur va primi o adoua varianta a sabiei, prin intermediul vrajitorului Merlin, cand o va primi din mana unei zane (Lady of the Lake), ce va iesi dintr-un lac fermecat. Aceasta ii ofera regelui o sabie cu un tais indestructibil, care ar fi fost creata de un mester elf (creatura fantastica).

Razboiul era o ocupatie constanta. Exista mereu amenintarea saxonilor, pictilor si irlandezilor. Arthur a fost un barbat neinfricat si pe campul de lupta era mereu alaturi de cavalerii lui, fiind si un iscusit comandant militar.

Legenda mai spune ca Arthur a plecat cu oamenii lui credinciosi in cautarea Sfantului Gral pe care il va gasi pana la urma (Sfantul Graal - vas folosit de Iisus in seara Ultimei Cine, petrecute alaturi de ucenicii Sai. Povestea aduce in prim-plan pe Iosif din Arimatea, care ar fi umplut acel vas cu sangele Mantuitorului coborat de pe Crucea Rastignirii. Vasul a fost adus de Iosif, sau de fiul sau, in Marea Britanie. Un erou de la curtea regelui Arthur gaseste Graalul, caruia ii sunt atribuite puteri supranaturale). In tot acest timp regina Guinevere are o aventura cu Lancelot, cavaler al mesei rotunde (foto alaturata).


Arthur este ranit in batalia de la Camlann, in timp ce lupta cu armatele lui Mordred. Mordred era si el cavaler al mesei rotunde si rezultatul unei relatii incestuase intre Arthur si sora sa Morgause. Legenda mai spune ca relatia incestuasa a regelui a avut loc sub influenta magica nefasta, datorata unei vrajitoare rivale lui Merlin. In majoritatea surselor, Arthur este ranit mortal, si dupa batalie a fost dus in Avalon (cateodata identificat cu Glastonbury Somerset, Anglia). Aici unele texte afirma ca ranile ii vor fi vindecate, in timp ce alte izvoare arata ca regele moare si este inmormantat intr-o capela.
Mitologia Arthuriana s-a raspandit repede si pe continent. O imagine a lui impreuna cu cavalerii sai in timp ce atacau un castel este sculptata in catedrala din Modena, Italia, intre anii 1099 si 1120. Si un mozaic din catedrala din Otranto, langa Bari, Italia, creat in 1165, il imagineaza pe Arthur purtand un sceptru.
In 1191, calugarii abatiei Glastonbury, au anuntat ca au gasit mormintele lui Arthur si Guinevere. Ramasitele lor au fost mutate intr-un mormant nou in 1278, acesta fiind distrus in timpul Reformei protestante si oasele au fost pierdute.
Merlin
Povestea mai vorbeste si de un anume vrajitor sau druid Merlin, sfatuitor de taina a regelui Arthur. Acesta i-a fost alaturi in clipele grele ale vietii lui. Merlin Ambrosius (in limba galeza: Myrddin Emrys; sau Myrddin Wyllt).
In primele texte ale poemelor galeze, acest Myrddin nu avea nici o legatura cu Arthur si era considerat un nebun neinteles ce traia in padurea Caledonian. Geoffrey de Monmouth in lucrarea sa „Historia Regum Britanniae” din 1133, l-a introdus pe Merlin in miturile legate de regele Arthur. Intr-o alta lucrare a sa Merlin este un personaj ce apare in povestile despre regii Vortigern, Aurelius Ambrosius si Uther Pendragon, care a domnit imediat inainte de Arthur. Se spune ca declinul lui Merlin a venit atunci cand s-a indragostit de o femeie numite Nimue, care a invatat magie de la el si pana la urma l-a inchis intr-o pestera unde a murit, sau dupa alti autori intr-un palat invizibil unde a mai trait multa vreme. Insa acesta intamplare l-a privat pe Arthur de sfaturile lui Merlin.
Iata o scurta legenda, din multele texte asemanatoare, referitoare la acest personaj fantastic:
Merlin si printesa Arelau
Candva, intr-un regat, printesa Arelau tremura de nerabdare; se apropia ziua ei, ziua cand implinea cei 18 ani care o aduceau in sfarsit in lumea adultilor; cu alte cuvinte, era cea mai importanta aniversare a sa; si dorea sa fie unica. Prin urmare il ruga pe Merlin, vrajitorul curtii, sa ii faca un cadou deosebit, care sa ii indeplineasca cele mai dragi dorinte; trebuie sa spunem in apararea sa ca printesa nu era o printesa rasfatata, iar in general capriciile sale nu erau indeplinite de catre tatal-rege decat daca erau modeste sau in interes de stat.
Ganditor si grav, Merlin se apuca de lucru, inchizandu-se in camaruta sa din turn. In dimineata zilei de nastere, printesa se trezi mai devreme decat chiar slujitorii, si fugi desculta la usa magului. Cu ochii plini de speranta si bucurie, il vazu pe Merlin cum tocmai termina de preparat o potiune aburinda, pe care cu deosebita grija o turna intr-o sticluta de clestar: fix o suta de picaturi de un albastru efemer, si o ultima picatura, verde care se prelinse greoaie pe fundul sticlei, refuzand sa interactioneze cu celelalte.
Apoi Merlin vorbi: “Am aici, mica mea printesa, o substanta magica; e unica, si nu o voi putea recrea nicicand; a fost plamadita din zorii acestei zilei, din suflu de himera si elixir de fericire. Cele o suta de picaturi au darul de a implini o suta de dorinte ale tale; oricare ar fi ele; singurul neajuns e insa efemerul: toate efectele lor vor dura doar pana cand soarele de maine va lumina; dar pana atunci, poti sa ai si sa faci tot ce doresti. Tot ce trebuie sa faci e sa picuri cate o picatura pentru fiecare dorinta. O suta de dorinte intr-o zi sunt mai mult decat are nevoie un om”.
“Si picatura verde?” grai Arelau, cu glasul tremurand de incantare.
“Picatura verde este un antidot pentru dorintele tale. Va face sa dispara cu totul de pe firul timpului aceasta zi; va face ca ea sa fie uitata de toti (cu exceptia mea, desigur, care nu tin de acest univers); cel mai important insa, va face ca ziua sa fie uitata mai ales de tine.”
“De ce as folosi ceva atat de oribil? Nu vreau asa ceva” raspunse Arelau, cu glasul tremurand acum de oroare.
“Nu e in puterea mea sa arunc picatura verde deoparte; spre deosebire de universul stiintific si ireversibil, magia cere antidoturi pentru fiecare potiune. Tine de tine sa o folosesti sau nu. Acum pleaca si bucura-te de dorintele tale; ziua e mai scurta decat pare, asa ca … traieste clipa”.
Asa ca Arelau incepu cu incantare sa verse picaturi si sa spuna dorinte, unele mai minunate decat altele. Imposibil ar fi sa le enumeram pe toate; stim insa ca Arelau era foarte buna la suflet si grijulie, si ca pentru inceput isi dori pacea in tinuturile ei; isi mai dori de asemenea ca toata lumea sa fie fericita, saracii sa devina bogati, iar flamanzii sa fie satui. Ca porumbeii sa zboare pe cerul imaculat, iar copiii sa se joace cu animalele padurii in pace si bucurie. Si lumea o sarbatori pe Arelau asa cum merita, si toti erau fericiti pentru ca aveau o printesa atat de iubitoare si buna. Iar cand vazu ca pe ceilalti i-a multumit si fericit, Arelau se gandi si la ea, si isi dori sa zboare deasupra Pamantului, sa vada minunatiile regatului; sa fie frumoasa si eleganta, imbracata in cele mai frumoase straie ale croitorilor din Orient, impodobita cu bijuterii create pe loc pentru ea de catre marii artisti ai lumii. Sa isi faca siesta intr-un pat de trandafiri, si sa calareasca inorogi pe plajele inspumate ale Atlantidei.
Cand seara se apropie, isi dori sa cunoasca dragostea in persoana unui tanar semizeu, care o purta in Olimp, unde printesa se simti in al noualea cer. Iar spre sfarsitul noptii, istovita de atata fericire, printesa isi dadu seama ca avusese o zi de basm; o zi perfecta, inegalabila; ca dupa aceasta zi nimic nu va mai fi la fel. Nici pentru ea, nici pentru nimeni de pe Pamant.
Isi dadu seama ca atunci cand soarele va rasari, rautatea va reveni, la fel saracia, foametea, razboiul si nedreptatea intre oameni. Isi dadu seama ca niciodata nu va mai aprecia cadourile primite, care vor pali prin comparatie cu sticluta magica a lui Merlin. Si ca niciodata nu va mai avea sansa de a fi fericita, ci va trai mereu cu amintirea chinuitoare a aceste zile perfecte.
Asa ca, cu clipe inainte de rasaritul soarelui, printesa Arelau scurse si picatura verde, dorindu-si sa nu fi cunoscut niciodata aceasta perfectiune.


loading...