Junimea si junimismul


Junimea si junimismul



“Junimea” nu este numai un curent culturar si literar, dar si o asociatie. Ea a fost infiintata la Iasi, in „primavara anului 1864”[1], de catre Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti, Petre Carp si Vasile Pogor. Ea nu a luat nastere printr-un act formal, asa cum s-a intamplat in cazul Academiei Romane, intemeiata cam in aceeasi vreme in Bucuresti.

Locul pe care Junimea il ocupa in istoria literaturii romane este cu atat mai important cu cat ea nu reprezinta doar o societate, cat o comunitate care s-a format gratie afinitatii resimtite intre personalitatile intemeietorilor. “Junimea si junimismul ofera in istoria culturii noastre exemplul unei elevate confrerii de spirite care au stiut sa colaboreze in armonie fara a renunta la independenta in opinie. Liantul l-a creat scopul comun, („viziunea asupra lumii”) si spiritul patronal al conducatorului care a stiut, cu tact inegalabil, sa armonizeze contrariile, sa stimuleze si sa utilizeze energiile creatoare spre un tel care era al tuturor.”[2] Astfel, Junimea a reprezentat suma unor „[...]atitudini si optiuni ideologice, estetice, filozofice, politice, modalitati literare [...]”[3], insa activitatile din planul literar sunt cele care au conferit un maximum de notorietate societatii iesene. „Fireste, separarea planurilor dintre literatura si politica, voita stricta si afirmata programatic, nu s-a putut realiza deplin. Nu e de aceea exagerat sa se spuna ca forta politica a gruparii junimiste datoreste enorm statutului de cenaclu literar al societatii iesene, dupa cum autoritatea Junimii in spiritul public a fost cucerita nu in mica masura si datorita rolului politic indeplinit de corifei”.[4]

Opiniile fondatorilor –si nu numai- erau facute publice in paginile unei reviste care incepe sa fie editata in anul 1867. Este vorba despre “Convorbiri literare”, pusa de la inceput sub conducerea lui Negruzzi, la care se adauga si sedinte sau conferinte publice. Cursul public pe care Maiorescu il tinuse cu un an mai inainte, curand dupa instalarea sa la Iasi, dovedise existenta unui auditoriu cultivat, interesat de problemele stiintei. Experienta este reluata in februarie 1864 si beneficiaza de participarea altor membri ai Junimii. “Prelectiunile populare” devin astfel o lunga traditie a asociatiei. Timp de saptesprezece ani ele se urmeaza neincetat, mai intai asupra unor subiecte fara legatura intre ele; apoi, din 1866, grupate in cicluri unitare; din 1874, prin interventia noilor aderenti, Lambrion si Panu, asupra unor teme interesand istoria si cultura nationala. Astfel, in 1874 si 1875 prelegerile limiteaza preocuparile la elementele nationale ale culturii noastre si la influentele consecutive exercitate asupra poporului roman.

Inca de la inceputurile ei, Junimea abordeaza problema ortografiei romanesti, foarte acuta in epoca trecerii de la intrebuintarea alfabetului chirilic la cel latin. Articolele si prelegerile lui Titu Maiorescu, fondatorul de facto al societatii, ne prezinta niste opozanti ai directiei vechi in cultura si literatura, iar dezbaterile in privinta limbii literare si a ortografiei, ca si discutarea problemei constituite de adoptarea neologismelor reusesc sa duca literatura romaneasca intr-o faza evolutiva, cea a autonomiei esteticului. Astfel, se impunea o distinctie clara intre estetic, etnic (elementul national) si etic (elementul moral). Maiorescu voia sa elimine impuritatile straine literaturii, sa stabileasca niste criterii ferme, specifice culturii literare si deduse din estetica generala. Convorbirile literare pastreaza in cea mai mare parte urma activitatii “Junimea”, si lectura atenta a revistei permite refacerea vietii renumitei grupari literare si a etapelor pe care le-a strabatut.

Prima etapa se intinde de la intemeierea pana in 1874, anul in care Maiorescu, devenit ministru al Instructiunii publice, se muta la Bucuresti. Este epoca in care se elaboreaza principiile sociale si estetice ale “Junimii”, aceea a luptelor pentru limba, purtate cu latinistii si ardelenii, apoi a polemicelor cu barnutisti, cu Hasdeu si cu revistele din Bucuresti, duse nu numai de Maiorescu, dar si in actiuni colaterale de Panu, Vargolici, Lambrior, Burla, Cihac. Este vremea in care “Junimea” provoaca cele mai multe adversitati, dar si aceea in care, prin succesul polimicelor ei, prin adeziunea lui Alecsandri, prin descoperirea lui Eminescu, aureola prestigiului incepe sa se formeze in jurul ei. Perioada este cea de afirmare a ideologiei junimiste, care „trebuia sa procedeze prin negarea directiei (sau directiilor) existente.”[5] Si asta pentru ca „Numai pe terenul curatat prin demolare se va putea dura o noua orientare”.[6]

Intre 1874 si 1885 urmeaza a doua faza a “Junimii”, epoca in care sedintele din Iasi se dubleaza prin acele din Bucuresti, in diversele locuinte ale lui Maiorescu, si in cele din urma in armonioasa casa din str. Mercur, unde Alecsandri citeste Fantana Blanduziei, Despot-voda si Ovidiu; Caragiale - Noaptea Furtunoasa, aparute in aceeasi epoca in Convorbiri impreuna cu operele lui Conta si Creanga. In 1885 Iacob Negruzzi se stramuta la Bucuresti, luand cu sine revista a carei directie o pastreza singur pana in 1893, pentru ca in 1895 sa fie format un comitet care sa isi asume intreaga conducere a revistei.

In epoca de la 1885 pana la 1900 principiile estetice ale junimismului primesc o importanta dezvoltare. In aceeasi vreme are loc lupta “Junimii” cu socialistii, actiunea lui Maiorescu fiind sprijinita de aceea a lui Petre Missir si de a tinerilor discipoli PP. Negulescu, Mihail Dragomirescu, S. Mehedinti, Gr. Tausan etc. Desi in acest interval Caragiale isi continua colaborarea la Convorbiri, care se deschid si gloriei tinere a lui Cosbuc, epoca dintre 1885 si 1900 da gruparii si revistei un precumpanitor caracter universitar. Drumul prin Convorbiri devine drumul spre Universitate. Este epoca in care se stabileste pentru trei sau patru decenii de aici inainte configuratia Universitatii, mai cu seama a celei bucurestene si in care, din cenaclul “Junimii”, se desprind figurile cele mai proeminente ale stiintei si oratoriei universitare.

In 1900 vechiul comitet se completeaza cu nume noi, provenind din domeniul stiintelor naturale, iar numele vechi se amesteca deci cu altele noi. Animatorul comitetului este Ion Bogdan care, in 1903, devine directorul revistei pana in 1907, cand trece conducerea lui S. Mehedinti. Bogdan da o alta dimensiune revistei, ea trecand de la literatura si filosofie la cercetari  istorice.

A cincea epoca a Convorbirilor este aceea care, incepand cu anul 1907, coincide cu lunga directie a lui S. Mehedinti, in timpul careia arhiva de cercetari istorice se completeaza cu una de filozofie, unde apar contributiile ginditorilor, la inceputurile lor atunci:  I. Petrovici, C. si M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian.

Lispsite insa de sprijinul unor noi si puternice talente literare, Convorbirile incep sa piarda din vechiul prestigiu pana cand, in 1921, S. Mehedinti trece directia lui Al. Tzigara-Samurcas. Nici noua conducere nu izbuteste insa sa repuna revista in rolul ei de altadata.

Apogeul societatii a fost atins doar sub conducerea lui Maiorescu, primul care a militat pentru respectarea adevarului. „Vitiul radical [...] in toata directia de astazi a culturei noastre este neadevarul, pentru a nu intrebuinta un cuvant mai colorat, neadevar in aspirari, neadevar in politica, neadevar in poezie, neadevar pana in gramatica, neadevar in toate formele de manifestare a spiritului public.”[7] Junimea si Convorbirile s-au implicat astfel in combaterea importului de forme fara fond de la civilizatii care erau net superioare celei romane din punct de vedere literar. Chiar Eminescu noteaza intr-un articol faptul ca „Principiul fundamental al tuturor lucrarilor domnului Maiorescu este, dupa cate stim noi, nationalitatea in marginile adevarului”.[8] Critica maioresciana a sustinut ca adevarul trebuie sa fie aparat intotdeauna, pentru ca doar elpoate servi drept baza unei culturi nationale. In caz contrar, nu se ajunge decat la o „literatura falsa si urata”[9] ce nu respecta criteriile esteticii.



[1] Zigu Ornea, Junimea si Junimismul, Editura Eminescu, Bucuresti, 1975, pagina 39.
[2] Idem 1, pagina 9.
[3] Idem 1, pagina 8.
[4] Idem 1, pagina 472.
[5] Idem 1, pagina 73.
[6] Idem 5.
[7] Titu Maiorescu, In contra directiei de astazi in cultura romana, 1868.
[8] Mihai Eminescu, Nationalii si comopolitii, articol publicat in Convorbiri literare, 1903.
[9] Titu Maiorescu, O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867.

Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)