vineri, 3 martie 2017

Japonia in Evul Mediu

Tags

Stat insular, situat în partea de est a Asiei, se întinde de la tropice în sud până în zona subpolară în nord, pe o distanţă de aproximativ 3800 de km, la o distanţă de 800 de km de China şi 170 de Coreea. Este motivul pentru care influenţele externe asupra societăţii japoneze au fost mai puţin resimţite. Mai deţine patru insule mai mari de la nord la sud Hokkaido, Honshu (cea mai importantă), Shikoku şi Kyushu la care se adaugă câteva mii de insule. Un climat variabil – totuşi sărac în terenuri agricole – a determinat practicarea unei agriculturi intensive. În acest context trebuie menţionat că, pe lângă cultivarea orezului pe suprafeţe întinse, foarte importantă era creşterea viermilor de mătase ce a făcut ca Japonia să fie cunoscută până în Occidentul european. Resursele miniere ale pământului japonez sunt sărace, nereuşind să acopere nevoile interne. De aici necesitatea activităţii comerciale, ponderea ei în structura economică japoneză. Pescuitul a asigurat bogate rezerve de hrană pentru populaţie.
         Până la introducerea budismului în secolul al VI-lea d.H. scrierea n-a fost cunoscută, preistoria prelungindu-se până atunci. Au existat mai multe state japoneze, organizate pe clanuri. Cel mai important a fost regatul Yamato, după numele câmpiei unde şi-a avut centrul, era organizat şi el pe sistemul clanurilor. Cunoscut este prinţul Shotoku ((572-621), om de mare cultură ce a iniţiat contacte permanente şi directe cu suveranii Chinei, a dat ţării o riguroasă organizare socială şi primul cod de legi. Contactul cu China, dar mai ales cu Coreea, a dus la introducerea religiei budiste în dauna celei autohtone shinto ce nu va dispărea însă. Cuvântul ce desemnează această religie este de origine chineză şi se traduce “calea zeilor” fiind o religie naturalistă, animistă, la care cultul orezului este cel mai important având sanctuare în fiecare sat şi casă.
         Shinto nu avea o dogmă bine precizată şi nici un ritual fastuos şi de aceea atunci când a pătruns budismul n-a fost greu să se impună. Budha Sakyamuni, se naşte, se pare în 567-566 sau 558 î.H. în India din familie regală. Tânărul prinţ era inteligent, îi plăcea studiul şi arta militară dar ignora total suferinţa, ca sentiment omenesc deoarece fusese crescut în aşa fel încât să nu o cunoască. Întâmplarea îl face că cunoască un bătrân, un bolnav, un mort şi un călugăr. El consideră că patru cauze ar fi la originea suferinţei : naşterea, boala, bătrâneţea şi moartea. La 19 ani se retrage de la curtea tatălui său impunându-şi un regim de viaţă auster. Nu este de acord cu împărţirea societăţii în caste – ridicându-se împotriva brahmanilor care stăpâneau mulţimile de oameni – şi predică egalitatea socială, înlăturarea suferinţelor. Anul morţii nu se cunoaşte cu exactitate propunându-se 477 î.H.. Scopul budismului este de a-i elibera pe oameni de nefericirile lor şi a-i ajuta să obţină adevărata fericire. Învăţătura lui Sakyamuri a fost adunată în aproximativ 7000 de volume scrise de discipolii săi. S-a răspândit într-o bună parte a Asiei progresând din aproape în aproape, folosindu-se şi de faimosul drum al mătăsii. În India dispare pe la 750 d.H. fiind anihilat de hinduism dar nu se întâmplă la fel şi în celelalte părţi.
         În Japonia budismul va pătrunde în anul 552 d.H. dinspre Coreea şi în curând se vor găsi clanuri care vor adopta religia intrând în conflict cu altele ce au refuzat noul cult. Victoria adepţilor budismului în 587 avea să ducă, prin clanul Soga, la impunerea lui. Pe lângă temple s-au construit spitale pentru reducerea suferinţelor omeneşti. Din 594 devine religie de stat sub domnia reginei Suiko (592-628), fiecare provincie având templul său. Au fost organizate biblioteci unde se studiau învăţăturile budiste, iar adepţii religiei aveau obligaţia de a încerca să vindece pe cei bolnavi. De altfel la Nara, capitala statului, avea să se înfiinţeze o universitate în 701 unde se studia medicina, având ca anexă o grădină botanică.
         În plan social în epoca Taika au fost luate măsuri pentru scoaterea ţărănimii din autoritatea aristocraţiei şi trecerea ei sub cea centrală căreia îi achită datoriile în natură mai ales orez şi în muncă. Se înfiinţează Marele Consiliu în frunte cu un prim ministru iar un Secretariat General are misiunea de a transmite ordinele imperiale.
         Japonia se proclamă imperiu, “împăraţi de la Soare răsare” în apoziţie cu cei din China. Capitala Nara a fost construită după model chinez de 10 X 8 km, cu clădiri publice impresionante, temple, palate. Avea să fie abandonată la sfârşitul secolului al VIII-lea în favoarea oraşului Heyan ce avea să se menţină capitala imperiului până în 1868 cu numele Kyoto.
         De la numele celor două capitale Nara şi Heyan a fost numită perioada istorică dintre 710-1192.
         Este perioada în care se cristalizează relaţiile feudale în Japonia prin creşterea puterii şi autonomiei marilor feudali, prin recunoaşterea dreptului de proprietate asupra pământurilor cultivate, prin defrişarea pădurilor ce sunt acaparate de aceştia. Ţăranii şi meşteşugarii vor fi în totală dependenţă faţă de stăpânul de pământ. Se redactează primele cronici – Kojiki-712 şi Nihonghi-720. În epoca Heyan 794-1192, puterea în stat o deţine în principal familia Fujiwara, care, înrudindu-se prin căsătorii cu membrii familiei imperiale, a acaparat întinse proprietăţi funciare, autoritatea împăratului fiind pur formală. Pentru a face faţă deselor războaie, marile familii aristocratice şi-au constituit cete militare formate din samurai – la început termenul desemna pe un vasal apoi se va referi la militari.
         Acest proces va lua un avânt deosebit în secolele X-XII stimulat şi de războaiele dintre diferite clanuri – Taira în luptă cu Minamoto. În a doua jumătate a secolului XII se va încheia cu victoria ultimilor. Un membru al familiei Minamoto va fi numit iniţial “generalissim” şeful militar absolut al Japoniei, apoi shogun – inaugurând perioada shogunatului. Capitala se mută la Kamakura în timp ce împăratul rămâne la Kyoto. Japonia va avea două capitale deci, două centre. Adevăraţii conducători între 1192 şi 1868 vor fi shogunii, la curtea cărora vor fi promovate spiritul militarist, acţiunea, curajul, onoarea, cultul trecutului. La curtea imperială vor fi încurajate poezia, literatura, arta în general.
         Pentru perioada shogunatului, împăratul domneşte dar nu guvernează pentru că shogunul are propria sa armată, funcţia este ereditară, are stat major general, Biroul afacerilor administrative şi Curtea de înaltă justiţie. Toţi funcţionarii erau subordonaţi direct shogunului atât cei din capitală cât şi cei din provincii. Centralizarea statului a fost cu mult mai puternică decât în perioada anterioară. În prima perioadă a shogunatului trebuie amintite cele două expediţii mongole în 1274 şi 1281 – ultima datorită unui taifun ce a distrus flota mongolă. Cu această ocazie, Marco Polo, celebrul călător veneţian, aflându-se la curtea lui Kubilei han îi aminteşte pentru prima dată pe japonezi. În 1338 este numit shogun un membru al familiei Ashigaka ce va da numele unei lungi perioade din istoria niponă (1338-1573). Ca o caracteristică generală, perioadele de pace au fost foarte scurte, continuându-se războiul civil. Pentru o perioadă, chiar curtea shogunului se mută la Kyoto, aceştia ocupându-se de administrarea curţii imperiale ce ajunge la o adevărată decădere, existând chiar şi doi împăraţi. Feudalii, foştii militari, devin stăpâni aproape totali asupra fondului funciar şi a populaţiei rurale. În plan economic, cu toate distrugerile provocate de război, se constată un avânt de necontestat. Se intensifică contactele cu China iar vasele japoneze erau stăpâne de necontestat asupra Mărilor Orientale, negustorii şi mărfurile putând fi întâlnite în China, Taiwan, Filipine, Indonezia. Exportul consta mai ales în aur, argint, lemn de pin şi cedru, obiecte de artizanat. Către mijlocul secolului XVI îşi fac loc apariţia în Japonia negustorii portughezi, apoi spanioli, olandezi şi englezi, care pe lângă activitatea comercială erau şi propagatori zeloşi ai religiei creştine, cu succes destul de limitat.
         Locuinţa japonezului în acele vremuri ca şi astăzi era în general decorată simplu. Desigur, frumuseţea şi mărimea ei era un indiciu clar al posibilităţilor stăpânului, ca şi rafinamentul. Casa n-avea mobile fixe, nici paturi, nici dulapuri, nici mese sau scaune. Locul scaunelor era luat de perne rotunde de pai de orez. Nobilii japonezi aveau întotdeauna o grădină ce încerca să imite atmosfera naturală nu să modifice natura. Cei ce nu-şi permiteau întreţinerea unei grădini o imitau pe o tavă. Sunt cunoscute celebrele aranjamente de flori Ikebana care aveau darul da a înfrumuseţa viaţa locuitorilor – în special a nobilului.
         Printre sărbătorile japoneze, poate cea mai mare, deşi de dată relativ mai recentă este fără îndoială sărbătoarea Anului Nou ce începe la 1 ianuarie, sărbătorindu-se timp de 3 zile la familiile mai modeste şi 7 zile la casele mai bogate. Are un ceremonial bine stabilit mai ales că japonezii considerau, ca şi astăzi, că dacă au ajuns la 1 ianuarie sunt mai în vârstă cu un an. Erau datori să facă întâi o vizită la templul preferat asigurându-se bunăvoinţa zeului după care se retrăgeau în mijlocul familiei sau făceau vizite.
         Un eveniment încărcat cu profunde semnificaţii şi simboluri este ceremonia ceaiului, specific japoneză. Importat din China, ceaiul începe să fie folosit de prin secolul al VIII-lea; se importă şi anume ritualuri mai ales prin intermediul budiştilor, adaptate la specificul japonez.
         Ca şi în China, se scriu tratate despre ceremonia ceaiului, unele chiar de împăraţi. Nu lipsesc de la aceste ceremonii semnificaţiile religioase iar codificarea a fost făcută încă din secolul al XV-lea de către călugărul budist Murata Juko şi cu mici adăugiri, se respectă şi astăzi. Se cunoaşte un shogun Ashigaka Yoshimasa care în secolul XV a abdicat din funcţie dedicându-se ceremoniei ceaiului. Se construiesc clădiri speciale unde se organiza ceremonia ceaiului, japonezii făcând din aceasta o adevărată artă. Ceremonia respectă patru principii : al armoniei, al respectului sau reverenţei, al purităţii şi al liniştii. Desigur se cunosc multe cazuri în care ceremonia se sfârşea cu scandaluri, dar caracteristica generală era respectarea întocmai a ritualului. Păstrarea regulilor a impus organizarea unor şcoli speciale unde se învăţa întregul ceremonial.
         În plan politic datorită deselor lupte de până la începutul secolului XVII, unii istorici japonezi au numit perioada aceasta Ţara de luptă. Procesul de centralizare, de unificare a statului se accentuează în secolul XVI când puterea feudalilor locali numiţi daimyo începe să se diminueze. Acţiunea a pornit de la un mic daimyo, războinic ce a reuşit să-şi creeze un întins domeniu, izbutind chiar în 1568 să cucerească Kyoto, capitala imperiului şi să-l înlăture apoi pe ultimul shogun Ashigaka – 1573. Diferite războaie vor duce la mari distrugeri materiale şi umane dar spre sfârşitul secolului generalul Toyotoni Hideyoshi reuşeşte să unifice cea mai mare parte a Japoniei dar moare în 1598. Puterea este preluată de cel mai important vasal al său, Tokugawa Hideyoshi, ce-şi avea centrul politic şi militar în regiunea oraşului Edo (viitor Tokyo) care a reuşit să ajungă shogun în 1603 după ce i-a învins pe toţi adversarii. Se inaugureză acum dinastia Togukawa 1603-1868 – cea mai importantă perioadă a shogunatului. Reuşeşte să-i elimine pe toţi descendenţii fostului shogun asigurând pentru familia sa importanta instituţie. Capitala, dintr-un obscur sat de pescari, a ajuns datorită acestei dinastii un înfloritor centru economic şi cel mai important centru politic al Japoniei.
         Ţara este pacificată, un sfert din fondul funciar este deţinut de familia shogunului, restul fiind împărţit marilor daimyo în funcţie de fidelitatea de care dădeau dovadă.
         În plan economic este pomovată o politică de izolaţionism. A fost decretată interzicerea părăsirii porturilor japoneze de către negustorii locali şi străini – afară de olandezi şi chinezi, au fost supuşi unor expulzări, şi aceştia din urmă doar în portul Nagasaki puteau activa. Nici chiar japonezii aflaţi în străinătate, după 1640 nu mai erau primiţi în ţară. Această politică avea să fie continuată timp de peste două secole. Pentru a-i supraveghea mai bine pe marii daimyo aceştia trebuiau să-şi petreacă un an sau doi la curtea shogunului şi să-şi trimită ca ostatec unul din fii. O poliţie secretă bine organizată supraveghea îndeaproape pe cei capabili să opună rezistenţă. S-a stabilit cu precizie ierarhia societăţii cu un număr de 226 de mari daimyo împărţiţi în trei clase – samuraii – o jumătate de milion către sfârşitul perioadei ce nu puteau să-şi schimbe reşedinţa nici să se căsătorească cu cine voiau fiind datori cu ascultare atât shogunului cât şi marilor daimyo. Urmau cele trei clase inferioare – negustorii ; meşteşugarii ; şi agricultorii – apoi alţii care erau socotiţi ca impuri – măcelarii, tăbăcarii, gunoierii, groparii - şi în sfârşit neoamenii – cerşetorii. Ca religie de stat va fi adoptat confucianismul, de inspiraţie chineză.
         Cultura şi arta japoneză s-a manifestat în strânsă legătură cu religia dar şi cu evoluţia politică şi economică. S-a resimţit puternic influenţa chineză; deşi limba japoneză nu se aseamănă cu cea chineză, ea a împrumutat un fond important de cuvintede la aceasta din urmă. Poezia a fost preferată la curtea nobililor sau la cea imperială; cel mai popular şi mai mare poet al Japoniei a fost Matsuo Basho (1643-1694) cu poezii apreciate şi în afara graniţelor. Recitarea sau chiar compunerea poemelor intră în programul instructiv al multor şcoli. Capodopere ale arhitecturii precum Palatul florilor (1378), Pavilionul de Aur (1397) şi Pavilionul de Argint (1473) dau strălucire artei japoneze. În pictură s-au remarcat Kano Eitoku (1543-1591) şi mai târziu Hokusai (1760-1849) cel din urmă lăsând o operă uriaşă – peste 35000 de opere adunate în peste 500 de volume.
         Modul de viaţă tradiţional japonez a provocat o rămânere în urmă faţă de Europa şi de aceea în a doua jumătate a secolului XIX – începând cu 1868 au fost iniţiate o serie de reforme care vor duce la modernizarea rapidă (aşa numita epoca Meijy – 1868-1912 – când puterea shogunilor a fost anulată aparţinând de acum împăratului), reforme ce vor asigura prosperitatea Japoniei.



loading...