Global Rabota

vineri, 3 martie 2017

Izvorul Noptii

Tags

Izvorul Noptii
Poet, filozof, dramaturg, traducator din lirica universala, Lucian Blaga face parte din marea familie care i-a daruit neamului romanesc pe Mihai Eminescu si Tudor Arghezi.
                Ca si Mihai Eminescu, Lucian Blaga a abordat marile teme ale liricii universale: meditatia lirico-filozofica, setea de absolut si mister, dragostea frenetica de viata, iubirea, natura, moartea.
In centrul gandirii sale filozofice se afla notiunea de mister, care constituie nota dominanta a existentei umane.
Sub semnul misterului apare si dragostea, tema intalnita, in special, in volumul "Poemele Luminii" din care face parte si poezia "Izvorul Noptii".
                Titlul poeziei este semnificativ. Metafora genitivala "Izvorul noptii" sugereaza ideea ca noaptea izvoreste din "lumina" ochilor iubitei care, la randul ei, este atributul ochilor negri.
Din iubire, Blaga se simte stapan al universului si, de aceea, lipsa de conturare a portretului iubitei este fireasca in poezia sa.
                Poezia debuteaza printr-o invocatie retorica realizata prin adjectivul substantivat "frumoaso" in cazul vocativ, prin care poetul isi exprima un profund si delicat sentiment de dragoste si de admiratie fata de fiinta iubita.
Simetric, textul poetic se incheie cu o alta invocatie retorica "lumina mea", prin care creatia dobandeste unitate compozitionala. Aceste vocative (in alte poezii "minunato", "sfanto") sunt prin natura lor invocatii care marcheaza arcul prin care se scurge fluxul iubirii.
                Poezia este alcatuita din doua secvente: o fraza ampla si o propozitie dezvoltata. Fraza transmite, prin propozitia principala, o constatare obiectiva - culoarea neagra a ochilor - dar si sentimentul de admiratie al indragostitului fata de fiinta iubita, fata de frumusetea ei ("frumoaso,/ ti-s ochii asa de negri"), pe care o percepe subiectiv ("incat seara/ imi pare/ ca ochii tai, adancii, sunt izvorul") intr-o anumita circumstanta temporala (" cand stau culcat cu capul in poala ta").
Ochii iubitei devin simbolul central al poeziei, iar culoarea acestora nu este un detaliu pictural, caci el concentreaza misterul dragostei si al iubitei, sugerat de epitetul hiperbolic "asa-s de negri" si de metafora simbol "adancii".
Este evidenta admiratia suprema fata de frumusetea sublima a fiintei iubite, devenita un fel de zeitate, o prezenta cosmica, tulburatoare ("lumina mea").
Faptul ca iubita sa este o faptura tainica, in acceptiunea poetului este reliefat prin jocul "intuneric-lumina" pe care se bazeaza constructia poeziei.
Iubirea patimasa a acestor ochi reprezinta pentru eul liric bucuria de a se cufunda in noaptea misterelor acestora.
Ochii iubitei sunt izvorul unui fenomen care antreneaza totul la dimensiuni cosmice: "ca ochii tai, adancii, sunt izvorul/ din care curge noaptea peste vai/ si peste munti si peste sesuri/ acoperind pamantul/ cu o mare de intuneric". Astfel, imaginea iubitei este asociata elementelor naturii. Firea intreaga este impregnata de frumusetea ochilor iubitei, iar imensitatea naturii invaluite de noaptea ochilor fiintei dragi este sugerata prin enumeratia " peste vai si peste munti si peste sesuri". Natura si iubirea se intrepatrund pana la contopire, insa nu natura este cea care cheama indragostitii in mijlocul ei, ci "ochii asa de negri" genereaza frumusetea naturii care se revarsa "tainic" (inversiune).
                Eul liric este vocea poetului care doreste sa pluteasca pe filonul misterios al culorii ochilor iubitei pana in "marea de intuneric" (metafora) a tainelor lumii in care sa se scufunde si din care sa surprinda esenta iubiri.
                "Seara" sugereaza ceasul de taina de incercare a descifrarii misterelor universului, iar fericirea ("cand stau culcat cu capul in poala ta") il invita la visare.
Mijlocul de patrundere in miezul ascuns al tainelor, fara sa le striveasca revelatia este "lumina" iubirii, dar verbul "imi pare" pune sub semnul incertitudinii trairea sentimentului iubirii de catre poet.
                Propozitia dezvoltata din finalul poeziei "Asa-s de negri ochii tai/ lumina mea" este o concluzie afectiva a discursului liric anterior. Desi iubita este numita "lumina mea", ochii ei sunt comparati cu "izvorul noptii", iar prin asocierea celor doi termeni contradictorii "lumina-intuneric" evidentiaza relatia contrariilor care se atrag.
                Versul cunoaste, ca si apele marii, un flux si un reflux, o inaintare, apoi o retragere, ca si cursul firesc al sentimentului iubirii, pana ce totul devine "o mare de intuneric". Versul liber are la inceput o cadenta meditativa, iar cand imaginea se cristalizeaza, cadenta se dinamizeaza, prinde miscare, uneori in cascade, alteori in curgere linistita pana cand se topeste in adancimile marii.
                Poeziei ii lipsesc ritmul si rima, dar nu si muzicalitatea care incorporeaza intreaga bogatie sufleteasca si intreaga sensibilitate a eului liric.

Este clar ca aceasta poezie are toate notele carcateristice ale unei opere lirice, nu numai prin prezenta verbelor la persoana I ("stau") si a formelor pronominale de persoana I ("mea","imi"), ci si prin faptul ca poetul isi exprima in mod direct propriile sentimente prin discursul liric. 

loading...