Global Rabota

vineri, 3 martie 2017

IUGOSLAVIA IN A DOUA JUMATATE A SECOLULUI XX

Tags

Pretenţiile teritoriale ale Iugoslaviei postbelice. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Iugoslavia era fără îndoială cea mai puternică ţară din Balcani – practic, cu excepţia Uniunii Sovietice, cel mai influent stat din Europa de Est. Ea avea o armată impresionantă formată din 800.000 de luptători experimentaţi aflaţi sub un comandament pur naţional şi un regim revoluţionar care avea relaţii strânse şi prieteneşti cu Moscova. Încrezători în puterea pe care o deţineau, conducătorii partizanilor elaboraseră un program de perspectivă vast şi ambiţios. Pe lângă schimbările economice, sociale şi politice pe care voiau să le introducă în ţară, ei doreau în acelaşi timp să atingă anumite obiective teritoriale şi ţeluri legate de politica externă. Partizanii iugoslavi dobândiseră deja o poziţie dominantă la Tirana. În afară de aceasta, cu toate că aveau controlul deplin al Macedoniei, ei urmăreau unirea sectorului pirinean cu cel egeean sub conducerea guvernului de la Skopje. Această acţiune părea să fie dusă la bun sfârşit prin negocieri cu guvernul bulgar şi avea să facă pate dintr-un aranjament menit să facă din Bulgaria a şaptea republică iugoslavă. Guvernul iugoslav spera să obţină teritorii situate în partea de nord prin tratatele de pace care urmau să fie negociate cu Italia şi Austria. Marile premii ale acestei zone erau peninsula istriană şi oraşul Istria, care constituia ţinta majoră a iugoslavilor. În plus, ei nădăjduiau să anexeze şi provincia austriacă a Carinthiei, a cărei populaţie era parţial alcătuită din sloveni.
În calea realizării acestui program ambiţios se aflau însă mari obstacole, mai ales în privinţa Istriei şi a Carinthiei. O dificultate importantă era constituită de faptul că Iugoslavia nu era susţinută în planurile ei de nici o mare putere. Opoziţia sovietică avea să se dovedească a fi în cele din urmă deosebit de eficientă în blocarea încercării constituire a unei federaţii balcanice. Sprijinul occidental a fost pierdut datorită unor anumite acţiuni ale Iugoslaviei care au dus la îndepărtarea de ea a Marii Britanii şi a Statelor Unite. După cum am menţionat, principalele legături cu o putere străină a partizanilor fuseseră în timpul războiului cele cu britanicii prin intermediul misiunii militare a acestora. Churchill se aşteptase să obţină cel puţin 50% din influenţa din zona aceasta după război. După repurtarea victoriei, partizanii îşi manifestaseră, însă, imediat preferinţa clară pentru lagărul socialist prin stabilirea unei strânse cooperări cu reprezentanţii sovietici şi declarând fără echivoc că vor respinge orice amestec occidental. Mai rău, a izbucnit curând un conflict pe faţă cu Statele Unite, în august 1946, după mai multe proteste privind violarea spaţiului lor aerian, avioanele iugoslave au obligat un avion de transport american să aterizeze, după care au doborât un alt avion, ceea ce a dus la pierderea a cinci vieţi omeneşti. Cu toate că guvernul a plătit în cele din urmă o despăgubire, incidentul acesta a marcat începutul unei perioade de relaţii foarte proaste cu Washingtonul. Bineînţeles ca Iugoslavia se putea aştepta la susţinerea Statelor Unite sau a Marii Britanii în atingerea obiectivelor ei teritoriale mai controversate.
Pe lângă atitudinea ei negativă faţă de anumite aspecte ale cooperării balcanice, Uniunea Sovietică avea rezerve şi în privinţa chestiunilor legate de Carinthia şi Triest. Referitor la Carinthia, guvernele occidentale considerau menţinerea ei în stăpânirea Austriei drept vitală pentru existenţa acesteia, pe care erau decise să o reinstituie ca stat independent. Din punctul iugoslav de vedere, Uniunea Sovietică nu era interesată în urgentarea rezolvării statutului Austriei. Atât timp cât nu era încheiat un tratat, trupele sovietice puteau rămâne pe teritoriul ei şi păstra liniile de comunicaţie prin România şi Ungaria, ţinând astfel aceste două state sub ocupaţie militară. În problema Triestului guvernul sovietic s-a dovedit până la urmă reticent să între în conflict cu Occidentul sau să-şi pericliteze interesele din alte părţi doar ca să-i facă pe Belgradului. Soarta acestui oraş juca un rol important în politica Italiei şi trebuia să ţină cont şi de poziţia comuniştilor italieni.
În cadrul negocierilor de pace Iugoslavia a revendicat iniţial toată provincia italiană Venezia. În mai 1945 forţele partizanilor ocupau cea mare parte a acestei regiuni. În urma puternicei presiuni a Statelor Unite şi Marii Britanii, ele au fost nevoite să se retragă din Istria apuseană pe o linie care lăsa în mâinile aliaţilor occidentali oraşe importante ca Puia, Triest şi Gorizia. În negocierile legate de formularea unui tratat de pace pentru Italia, Uniunea Sovietică a susţinut la început pretenţiile iugoslave. Guvernele britanic şi american vroiau în schimb să-i permită Italiei să păstreze Triestul şi Istria de vest. În iulie 1946, Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite au acceptat o soluţie de compromis propusă de Franţa prin care îi era atribuită Iugoslaviei cea mai mare parte a Istriei, dar care prevedea totodată instituirea unui „Teritoriu Liber al Triestului compus din oraşul propriu-zis şi din câteva ţinuturi din jurul acestuia”. Acest teritoriu urma teoretic să aibă în cele din urmă un guvern internaţional. El era împărţit în două zone: cea de nord, din care făcea parte şi Triestul, cunoscută sub numele de Zona A, care se afla sub administraţie britanică şi americană. Zona B, situată în sud, a fost trecută sub control iugoslav. Prin tratatul de pace semnat cu Italia în februarie 194, Iugoslavia primea un teritoriu de 2.995 de mile pătrate (aproximativ 8.000 de kilometri pătraţi) cu aproape 600.000 de locuitori. În pofida acestor câştiguri mari, guvernul iugoslav era în continuare nemulţumit de aranjamentul referitor la Triest şi dezamăgit din cauza a ceea ce el considera drept eşecul sovieticilor de a-i susţine în mod corespunzător interesele.
Deşi graniţa de nord a Iugoslaviei a fost trasată de marile puteri, problemele teritoriale ale celorlalte frontiere au fost rezolvate prin negocieri între statele din Balcani a partidelor comuniste naţionale. Datorită superiorităţii lui militare, avantajul era deţinut în acest cadru de guvernul iugoslav. Regiunea Kosovo a fost reocupată. Au fost luate măsuri de represiune împotriva populaţiei albaneze şi au izbucnit lupte crâncene. Zona a fost ulterior anexată la Serbia ca regiune autonomă, iar albaneza a fost recunoscută ca limbă oficială. Practic însă, a fost restabilită dominaţia şuţilor în Albania propriu-zisă, reprezentanţii iugoslavi au preluat pur şi simplu vechiul rol al italienilor. Era exercitată o puternică influenţă politică; au fost trimişi în ţară experţi şi consilieri şi au fost elaborate planuri de exploatare a resurselor economice locale.
Chestiunea cu adevărat dificilă era cea referitoare la Macedonia. Partidul Comunist Iugoslav reuşise în timpul războiului să dobândească o poziţie dominantă în sectorul Vardarului, care a devenit una dintre cele şase republici ale noii Iugoslavii. Cele mai mari probleme implicau statutul Macedoniei pirineene şi egeene. Soarta ţinuturilor macedonene fusese principala cauză a înverşunării şi controversei între statele din Balcani încă din 1878. Chiar şi guvernul României avansase revendicări pe baza populaţiei vlahe. Prin Tratatul de la Stefano din 1878 Bulgariei îi fusese atribuită cea mai mare parte a acestor ţinuturi precum şi Tracia, un aranjament care corespundea cu ceea ce era considerat la vremea aceea drept caracterul naţional al regiunii. După împărţirea statului bulgar prin Tratatul de la Berlin, opinia publică bulgară a rămas convinsă că macedonenii erau mai curând bulgari. Zona a devenit, ulterior, centrul unor conflicte violente. Interesele grecilor şi bulgarilor au dus la organizarea de societăţi culturale şi de bande teroriste. Unele grupuri sprijineau ideea unei Macedonii independente pe baza caracterului etnic distinct al populaţiei ei. Trebuie să menţionăm că guvernul bulgar nu era deloc indiferent faţă de acest punct de vedere. Dacă anexarea directă a întregii regiuni s-ar fi dovedit imposibilă, liderii bulgari erau în general în favoarea creării unui stat macedonean separat; ei erau siguri că acesta va colabora strâns cu Sofia şi că se va realiza în cele din urmă unirea. După războaiele balcanice din 1912 şi 1913, însă, în locul acestei alternative, Bulgaria a trebuit să fie de acord cu împărţirea Macedoniei, cea mai mare parte a teritoriului acesteia fiind atribuit Serbiei. Districtul pirinean, case alcătuia doar 10% din suprafaţa ei totală, constituia o substituire lipsită de importanţă faţă de obiectivele mai largi ale bulgarilor.
În anii scurşi între cele două războaie mondiale, Macedonia a rămas în centrul violenţelor şi controverselor. Belgradul a încercat să administreze ţinuturile sub numele de „Serbia de Sud” şi să-i trateze pe locuitorii ei drept sârbi, deşi conflictele naţionale nu au avut aici intensitatea celor dintre sârbi şi croaţi, ele au constituit realmente un element care avea să slăbească pe viitor statul iugoslav. Organizaţia Revoluţionară Macedoneană Internă (ORMI) a Macedoniei, care era pro-bulgară coopera cu Ustaşa croată, ambele primind sprijin din partea italienilor şi a ungurilor. În aceeaşi perioadă s-a produs o schimbare foarte importantă în Macedonia grecească. Colonizarea refugiaţilor greci din Anatolia şi schimbul între populaţii făcuseră ca regiunea aceasta şi Tracia de vest să aibă o populaţie predominant grecească.
Chestiunea macedoneană, ca şi alte controverse naţionale, a fost discutată, larg la întrunirile Partidului Comunist Iugoslav şi ale Kominternului. Pentru partida iugoslavă, principalul punct al problemei era dacă statul lor reprezenta o uniune a celor trei „triburi”, adică sârbii, croaţii şi slovenii, sau era într-adevăr bazat pe o naţionalitate iugoslavă. La început, macedonenii nu erau consideraţi drept o entitate separată. O conferinţă din 1923 a partidului a acceptat poziţia federală şi a fost chiar de acord cu faptul că naţiunile componente aveau dreptul să instituie state separate. Cu toate că macedonenii şi muntenegrenii nu erau puşi pe acelaşi plan cu cele trei popoare dominante, ei erau de asemenea, priviţi ca fiind victime ale „hegemoniei” sârbeşti. Era acceptat dreptul fiecărei „naţiuni” iugoslave la autodeterminare şi succesiune. Decizia aceasta reflecta punctul de vedere al Kominternului. Poziţia Kominternului era pe linia obiectivului urmărit de ORMI şi era sprijinită de Partidului Ţărănesc Croat, care era şi el de părerea reorganizării pe baze federale a Iugoslaviei.
Aceste probleme au continuat fireşte să fie dezbătute aprins în cadrul unui for de partide iugoslave. Ca şi în organizaţia de partid grecească, membrilor le era greu să fie entuziaşti faţă de pierderea unor ţinuturi ale statului lor. Cu toate acestea, în mai 1926, la cel de al treilea congres al partidului iugoslav a fost adoptat punctul de vedere al Kominternului. Iugoslavia a fost declarată un stat multinaţional în care Macedonia constituia o componentă aparte. Ţara trebuia, deci, să fie reorganizată într-o federaţie de republici muncitoreşti-ţărăneşti în baza principiului naţionalităţii. Politica aceasta a fost reafirmată la al patrulea congres, care a avut loc la Dresda în 1928. Cu alte cuvinte, în pofida efectelor devastatoare pe care o asemenea acţiune le-ar fi avut asupra intereselor generale ale Iugoslaviei şi a echilibrului de forţe din Balcani, era aprobată desfacerea ei în teritorii care aveau să fie controlate de autorităţi separate.
O modificare a acestei atitudini în privinţa chestiunii naţionale şi implicit a Macedoniei s-a produs în 1935. În perioada aceasta, Kominternul a decis o schimbare a politicii gen front popular aplicată de membrii lui şi cooperarea acestora cu alte partide în vederea contracarării influenţei tot mai mari a aripii drepte şi a fascismului. Partidul Comunist Iugoslav a adoptat ca atare o atitudine mai favorabilă faţă de stat, ca fiind o uniune firească şi nu artificială. Obiectivul lui declarat era organizarea acestuia într-o federaţie de naţionalităţi egale. Au fost, de asemenea, propuse eforturi mai mari în scopul întăririi organizaţiilor comuniste din Bosnia, Herţegovina şi Macedonia, cărora li se acordase până atunci o atenţie mai mică. Într-o întrunire de partid desfăşurată în 1940 la Zagreb, participanţii au cerut aplicarea principiului autodeterminării în Bosnia, Herţegovina, Muntenegru, Macedonia şi în regiunile albaneze. Programul acesta a constituit după aceea politica fundamentală a comuniştilor iugoslavi. Partidul nu mai sprijinea măsurile care ar fi dus la împărţirea statului sau la cedarea vreunui teritoriu; urma să fie garantată „autodeterminarea”, dar numai în cadrul federaţiei iugoslave. Guvernul provizoriu a fost instituit în baza a şase republici constituente, Macedonia fiind una dintre acestea. Au fost apoi depuse eforturi de lărgire a zonei în vederea includerii regiunilor pirineană şi egeeană. Era firesc ca aceste obiective să ducă la declanşarea unui conflict nu numai între liderii iugoslavi şi guvernele statelor vecine, ci şi cu partidele comuniste ale acestora. De exemplu, guvernul bulgar din timpul domniei lui Boris sperase să obţină regiunea aceasta şi Tracia; aceste realizări i-ar fi conferit statului lui poziţia dominantă în Balcani. După lovitura bulgară din 1944 şi intrarea armatei sovietice în ţară, bulgarii puteau spera încă să-şi exercite influenţa în Macedonia. Guvernul Frontului Patriei a trecut pur şi simplu în tabăra adversă în timpul războiului, drept urmare, soldaţii bulgari care ocupau Macedonia erau teoretic de aceeaşi parte ca şi partizanii. Cu toate acestea, nici un guvern bulgar, fie el comunist sau monarhist, nu putea renunţa la Macedonia. Existau totuşi speranţe în privinţa înfiinţării unui stat autonom – soluţie acceptată în continuare de Sofia. Frontul Patriei a elaborat în 1943 o declaraţie în care îşi reafirma poziţia: „Macedonia este un veritabil măr al discordiei. Râuri de sânge au fost vărsate pentru ea... Ea constituie leagănul renaşterii bulgare... Pentru a fi evitate noi greşeli istorice şi a i se acorda Macedoniei o pace de durată, Frontul Patriei proclama cuvântul la ordinea zilei – „Macedonia e a macedonenilor”... Singura soluţie salvatoare este o Macedonie integră, liberă şi independentă. Numai astfel poate ea înceta să mai fie măr al discordiei şi să devină o legătură sănătoasă şi unificatoare între toate popoarele balcanice”. Propunerea aceasta constituise un element fundamental al programelor anterioare ale comuniştilor în privinţa acestei zone, dar principala problemă rămânea lipsa unui acord general asupra modului în care ar fi trebuit să fie instituită o astfel de federaţie. Fiecare guvern avansa propuneri care slujeau cel mai bine propriilor lui interese. Planurile Iugoslaviei din perioada aceasta erau cu siguranţă menite să-i sporească puterea. Unul dintre obiectivele de bază era realizarea unirii cu Macedonia pirineană. S-a propus apoi ca statul bulgar să se alăture unei federaţii iugoslave, dar pe o bază care ar fi redus-o la o poziţie asemănătoare celor şase republici constituente. Bulgaria ar fi avut deci un statut egal cu cel al Bosniei, Muntenegrului şi, fireşte, cu cel al Serbiei sau Croaţiei.
Negocierile asupra Macedoniei şi a unei posibile federaţii dintre Bulgaria şi Iugoslavia au început în noiembrie 1944. Poziţia bulgarilor era extrem de slabă în comparaţie cu cea a iugoslavilor. Propunerea iugoslavă ca Bulgaria să constituie a şaptea republică a fost fireşte respinsă. Nici guvernul iugoslav nu putea accepta propunerea bulgară de unire a celor două ţări pe picior de egalitate. Era în acelaşi timp exercitată o mare presiune asupra Bulgariei pentru ca aceasta să cedeze Macedonia pirineană. Partidul Comunist Bulgar a mers foarte departe în august 1946 în direcţia acceptării propunerilor iugoslave, fiind de acord cu stabilirea de relaţii culturale sectoarele în Pirin şi Vardar. Unirea trebuia însă avută în vedere numai după stabilirea altor relaţii politice între Bulgaria şi Iugoslavia, cum erau încheierea unui tratat alianţă şi desfiinţarea barierelor vamale şi a graniţei. Totuşi, în pofida sprijinului de felul acordat ideii autonomiei Macedoniei, autorităţile bulgare nu au luat nici o măsură de garantare a unui statut separat zonei pirineane. Punctul culminant al politicii de cooperare a fost atins în august 1947, când avut loc la Bled o întâlnire între Tito şi Dimitrov. Au fost puse aici bazele apropieri treptate şi ale instituirii în cele din urmă a unei federaţii. În ceea ce priveşte chestiunea Macedoniei, s-a stabilit ca Iugoslavia să iniţieze un program activ de propagandă culturală în regiunea pirineană. Drept rezultat al acestei înţelegeri guvernul iugoslav a inaugurat o masivă campanie de propagandă, din care făcea trimiterea la douăzeci şi trei de profesori... „ca să asigure predarea corectă a limbii literare şi a istoriei Macedoniei”. Aceşti profesori nu s-au limitat totuşi la îndeplinirea acestei sarcini. Ei au ţinut cursuri pentru analfabeţi şi pentru adulţi în limba macedoneană şi istorie a Macedoniei. Au ţinut conferinţe asupra vieţii din Republica Populară Macedoneană şi au fondat un Teatru Naţional Macedonean pentru prezentarea pieselor macedonene. Ei au înfiinţat un trust de presă, numit „Cartea macedoneană”, care a publicat în câteva luni peste 80.000 de cărţi, broşuri şi reviste. Guvernul Republicii Populare Macedonene a acordat 149 de burse studenţilor din Macedonia pirineană şi a înfiinţat cursuri pentru profesori la care s-au înscris un număr de 135 de profesori din Macedonia pirineană.
În pofida acordului de la Bled şi a relaţiilor ostentativ prieteneşti cu Belgradul, guvernul bulgar era extrem de îngrijorat de aceste activităţi. Situaţia din timpul războiului era complet răsturnată. În timp ce în 1941 fusese organizată o imensă campanie de propagandă bulgară în Macedonia în regiunea Vardarului, acum era în curs de desfăşurare o mişcare pro-Skopje în Macedonia pirineană.
În noiembrie 1947 Tito i-a făcut lui Dimitrov o vizită la Sofia, cu care ocazie s-a semnat un tratat de prietenie. Atât Bulgaria cât şi Iugoslavia erau în favoarea cedării în cele din urmă a Macedoniei egeene şi a unirii ei cu celelalte două regiuni. Tito îşi exprimase în 1945 poziţia fermă faţă de unitatea macedoneană. Soarta Macedoniei greceşti, ca şi aceea a celorlalte două sectoare, avea să fie dependentă de rezultatul războiului civil din Grecia şi de ruptura dintre Belgrad şi Moscova.
Conflictul sovieto-iugoslav. Pe durata primilor ani de după terminarea celui de-al doilea război mondial, se credea nu numai că Iugoslavia va rămâne cel mai puternic stat balcanic, dar şi că ea va ocupa un loc important în cadrul afacerilor Europei. Tito avea cu siguranţă intenţia să obţină un rol major în tabăra comunistă. El a negociat în 1946 tratate cu Albania, Polonia şi Cehoslovacia, cu Bulgaria în 1946 şi 1947 şi cu România în 1947. Influenţa iugoslavă în cercurile comuniste internaţionale era destul de puternică. Partidele sovietic şi iugoslav sprijineau acum formarea unei organizaţii internaţionale care să înlocuiască parţial Kominternul desfiinţat de Stalin în 1943. În septembrie 1947, reprezentanţii partidelor din Bulgaria, Ungaria, România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Uniunea Sovietică, Franţa şi Italia s-au întâlnit în Polonia şi au înfiinţat Biroul de Informaţii al Partidelor Comuniste, sau Kominformul. Aşa cum indica titlul acestuia, principalul lui obiectiv era instituirea unui centru de schimburi de informaţii, al cărui cartier general era în Belgrad. Ulterior a fost editat şi un ziar, Pentru o pace durabilă, pentru o democraţie populară”.
Cu tot rolul relativ independent asumat de liderii partizanilor în timpul războiului, ei se aşteptau cu toţii la stabilirea pe viitor a unei strânse cooperări cu Uniunea Sovietică. În afară de Tito, guvernul era dominat în acest moment de patru oameni, care deţineau puteri dictatoriale: Rankovic în domeniul securităţii, Kardelj în cel al politicii externe, Milovan Djilas la propagandă şi Boris Kidric planificarea economiei. Toţi erau profund devotaţi Uniunii Sovietice. Exprimând o atitudine comună tuturor membrilor loiali de partid, Djilas scria mai târziu: Întrucât eu, ca orice alt comunist, aveam înrădăcinată în mine ideea aceasta şi eram convins că nu putea exista vreo opoziţie între Uniunea Sovietică şi un alt popor, mai ales faţă de un partid marxist revoluţionar cum era într-adevăr partidul iugoslav”. „Comuniştii iugoslavi, scria el în continuare, idealizau situaţia din Uniunea Sovietică; pentru ei Moscova nu era doar un centru politic şi spiritual, ci şi realizarea unei idei abstracte –„societatea fată clase” – ceva care făcea ca sacrificiile şi suferinţele lor să fie nu numai uşor de suportat şi plăcute, dar care le justifica în ochii lor însăşi existenţa”.
Stalin devenea şi el mai mult decât o fiinţă umană: în temniţele subterane şi în holocaustul războiului şi în nu mai puţin violentele crize şi încleştări spirituale cu duşmanii interni şi externi ai comunismului, Stalin era ceva mai mult decât un comandant militar. El era întruchiparea unei idei transfigurate în minţile comuniştilor sub forma unei idei pure şi deci a ceva infailibil şi lipsit de păcate. Stalin reprezenta lupta victorioasă a zilelor noastre şi fraternitatea oamenilor zilei de mâine. Cu toate că Tito petrecuse o lungă perioadă de timp la Moscova înainte de război, el rămăsese într-o poziţie subordonată şi nu beneficiase de încrederea oficialilor din vârful ierarhiei de partid sovietice. Tito îi făcuse totuşi în septembrie 1944 o vizită secretă lui Stalin ca să negocieze trecerea armatei sovietice prin Iugoslavia. În pofida entuziasmului iniţial al Iugoslaviei pentru cooperarea cu marea putere comunistă, au apărut imediat probleme. În trecerea lor prin ţările „eliberate” trupele sovietice au produs mari nemulţumiri prin violenţa şi comportamentul nedisciplinat; fraţii şi duşmanii au avut de suferit în egală măsură. Deşi armata aceasta a străbătut numai colţul de nord-est al Iugoslaviei, Djilas nota că, printre alte delicte au fost înregistrate „121 de cazuri de viol, dintre care 111 au fost urmate de crime, 1.204 de jafuri însoţite de agresiune”. Spre deosebire de alte regimuri care aveau o poziţie mai slabă, oficialii iugoslavi au protestat cu vehemenţă. Acuzaţiile îl nemulţumeau foarte mult pe Stalin, care i-a declarat delegaţiei iugoslave că nu vedea cum te puteai plânge dacă un soldat, după ani de luptă, „se distra cu o femeie” sau punea mâna pe „câteva fleacuri”.
Un alt motiv de fricţiune era provocat de faptul că sovieticii nu apreciau cum se cuvine ceea ce partizanii considerau drept realizările lor majore din timpul războiului. Extrem de încrezătoare în ea însăşi, chiar arogantă, conducerea iugoslavă era convinsă că adusese o contribuţie însemnată la victoria Aliaţilor. Se pare că nu numai oficialii sovietici nu înţelegeau greutăţile speciale ale luptei partizanilor, dar nici Stalin însuşi nu ezita să-l ia peste picior pe Tito în legătură cu performanţele superioare ale soldaţilor bulgari, comentând: „Iar ai dumneavoastră, iugoslavii, sunt tot partizani, nepregătiţi pentru luptele serioase de pe linia frontului”. Şi mai gravă era convingerea din ce în ce mai fermă a liderilor Iugoslaviei că guvernul sovietic nu intenţiona să le susţină interesele pe plan internaţional. Ei erau deosebit de îngrijoraţi de comunicatele privind înţelegerile dintre cei trei mari Aliaţi asupra împărţirii Balcanilor în sfere de influenţă şi de lipsa de sprijin a sovieticilor în problema Triestului şi în cea a Carinthiei. Persista sentimentul de nesiguranţă că ţara avea să fie iar victima maşinaţiunilor marilor puteri. Existau şi multe nemulţumiri în privinţa chestiunilor economice. În loc să ajute dezvoltarea economică a Iugoslaviei, se părea că Uniunea Sovietică avea de gând să ia măsuri împotriva riscului de a avea o potenţială rivală. Aşa cum comenta un tânăr comunist la vremea aceea: „De-a lungul întregii istorii, sârbii şi croaţii au trudit pentru alţii, ei bine, am fost la fel de buni pe cât se spunea despre noi, aşa că nu trebuia decât să fim tot aşa şi pe mai departe. Urma să săpăm ca să scoatem cărbune şi minereuri, dar nu să construim uzine ca să ne prelucrăm fierul şi să-l transformăm în oţel cu care să facem maşinile de care aveam nevoie... Nu, urma să ne trimitem bogăţiile peste hotare sub formă brută ca întotdeauna, să fim ca şi mai înainte o colonie. După luptele din vremurile trecute împotriva turcilor, austriecilor şi ungurilor, după propriile noastre lupte cu naziştii şi italienii, urma să avem în continuare drumuri înnoroiate, să păşim pe ele în apankele [sandale] noastre ţărăneşti şi să ne dăm la o parte la trecerea pe lângă noi a inginerilor ruşi în automobilele lor exact aşa cum făceau sârbii atunci când treceau turcii călare pe catârii lor!”.
Autorităţile iugoslave erau profund nemulţumite şi de penetrarea sovieticilor în ţara lor pe alte două căi: prin intermediul agenţilor secreţi şi prin cel al propagandei. Ele erau conştiente de faptul că reprezentanţii sovietici urmăreau să recruteze agenţi şi prieteni din cadrul centrelor vitale ale armatei şi poliţiei secrete şi din rândul vârfurilor ierarhiei administraţiei economice. Guvernul rus exercita totodată presiuni asupra iugoslavilor ca să includă în programele lor de radio muzică rusească, în repertoriul teatrelor şi cinematografelor lor piese şi filme ruseşti, iar în presă articole referitoare la glorioasele realizări ale Uniunii Sovietice. Nu exista nici o reciprocitate: în Iugoslavia erau publicate 1.850 de căiţi sovietice, iar la Moscova apăreau în schimb două cărţi iugoslave.
Analizând cauzele rupturii dintre guvernele sovietic şi iugoslav, probele cele mai importante provin fireşte din surse iugoslave. Unii dintre participanţii la aceste evenimente au publicat ulterior relatări despre propriile lor experienţe, iar guvernul a dat publicităţii multe dintre documentele de bază care reflectau opiniile celor două părţi. Din aceste relatări reiese că motivul principal al discordiei era atitudinea independentă a Iugoslaviei şi faptul că guvernul sovietic nu era consultat în privinţa oricărei acţiuni a acesteia, fie ea internă sau internaţională. Desigur, liderii iugoslavi făcuseră în trecut mişcări majore fără să ceară avizul sovieticilor. Ei nu instalaseră un adevărat guvern de tip front popular după război, ceea ce contravenea dorinţei guvernelor sovietic, britanic şi american. Amestecul în războiul civil din Grecia şi negocierile dintre Iugoslavia şi Bulgaria în privinţa federaţiei constituiseră o iniţiativă pur iugoslavă. Dominaţia Iugoslaviei în Albania, ceea ce Stalin numea „înghiţirea” acestei ţări, era rezultatul unilateral al deciziei Belgradului, chiar dacă dictatorul sovietic nu o dezaprobase.
În pofida semnelor de fricţiune manifestate frecvent după încheierea războiului o criză a relaţiilor sovieto-iugoslave s-a declanşat abia în primăvara anului 1948. În februarie, Stalin a convocat la Moscova delegaţii atât din Iugoslavia cât şi din Bulgaria ca să-i dojenească în legătură cu politica „greşită” dusă de guvernele lor. Reprezentanţii Iugoslaviei erau Kardelj, Djilas şi Vladimir Bakaric, premierul Croaţiei. Delegaţia Bulgariei era şi mai impresionantă, din ea făcând parte Dimitrov, pe atunci prim-ministru, Traiko Kostov, vice-premier, şi Vasil Kola preşedintele Republicii Populare Bulgare. La aceste întâlniri Stalin şi-a exprimat limpede nemulţumirea faţă de acţiunile independente ale vizitatorilor lui, mai ales faţă de recenta trimitere în Albania a două divizii iugoslave. Atunci când acest fapt a fost justificat prin faptul că acestea erau necesare în cazul apariţiei unor complicaţii in cadrul războiului civil din Grecia, dictatorul sovietic şi-a exprimat energic dezaprobarea în legătură cu intervenţia şi dorinţa de a se pune capăt revoltei greceşti. El a criticat aspru şi planurile iugoslavilor şi bulgarilor de formare a unei federaţii. Înainte de a se întoarce acasă, Kardelj a fost nevoit să semneze un acord prin care Iugoslavia se obliga pe viitor să consulte Uniunea Sovietică în problemele de politică externă de interes comun.
Relaţiile dintre Iugoslavia şi Uniunea Sovietică ajunseseră într-un moment de criză. Era clar că problema cu care se confrunta guvernul iugoslav era dacă avea să menţină atitudinea independentă sau să se supună Moscovei. Decişi să-şi păstreze libertatea de acţiune, liderii iugoslavi şi-au exprimat limpede refuzul de a accepta relaţia de satelit. Sovieticii au trecut imediat la represalii. În februarie 1948, guverna sovietic a întrerupt negocierile aflate în plină desfăşurare pentru încheierea unui tratat comercial. În martie au fost rechemaţi consilierii militari şi civili sovietici. Punctele fundamentale aflate în dispută au fost formulate într-un schimb de scrisori publicate ulterior de guvernul iugoslav. Acestea erau semnate pe de o parte de Kardelj, iar pe de alta de Stalin şi Molotov. Învinuirile sovieticilor acopereau un spectru larg, în care erau incluse acuzaţiile părţii iugoslave, organizarea politică a statului, tratamentul aplicat consilierilor sovietici şi atitudinea „arogantă” a liderilor iugoslavi, „care nu suferă de modestie excesivă şi sunt încă îmbătaţi de succesele care nu sunt chiar aşa de mari”. Într-un paragraf extrem de jignitor tot din scrisoarea sovietică din 4 mai 1948, pretenţiile partizanilor faţă de comportarea lor deosebit în timpul războiului erau tratate astfel: „Trebuie, de asemenea, să spunem că serviciile aduse de partidele comuniste polone, cehoslovac, maghiar, român, bulgar şi albanez nu sunt mai prejos decât cele ale partidului iugoslav. Cu toate acestea, liderii acestor partide se comportă modest şi nu se laudă cu succesele lor aşa cum fac liderii iugoslavi, care au împuiat urechile tuturor cu laudele lor de sine fără limită [...] Chiar dacă partidele comuniste francez şi italian au repurtat şi acum succese mai mici decât PCI. Acest fapt nu se datorează vreunor calităţi speciale ale PCI, ci în primul rând din cauză că, după distrugerea cartierului general al partizanilor iugoslavi de către trupele de paraşutişti germane, într-un moment când mişcarea de eliberare a poporului din Iugoslavia trecea printr-o criză serioasă, armata sovietică a venit în ajutorul poporului iugoslav, l-a zdrobit pe invadatorul german, a eliberat Belgradul şi a creat astfel condiţiile necesare venirii la putere a PCI. Din nefericire, armata sovietică nu a dat şi nu a putut da un asemenea ajutor şi partidelor comuniste francez şi italian”.
În replicile lui, Tito şi-a apărat partidul de acuzaţiile concrete şi a justificat punctul de vedere al iugoslavilor. Ca expresie politică, scrisoarea lui din 13 aprilie arată o importanţă deosebită. El afirma aici că: „Indiferent cât de mult ar îndrăgi oricare dintre noi ţara socialismului, URSS-ul, el nu-şi poate în nici un caz iubi ţara mai puţin, ceea înseamnă tot socialism pus în practică”. Într-o secţiune de mai jos a aceeaşi scrisori este enunţată teza căilor diferite ale socialismului, care avea să devină poziţiei iugoslave: „Studiem şi luăm drept exemplu sistemul sovietic, dar noi aplicăm socialismul în ţara noastră în forme oarecum diferite. Într-o perioadă dată, în condiţiile specifice ale ţării noastre şi ţinând seama de situaţia internaţională creată după războiul de eliberare, noi încercăm să punem în aplicare cele mai bune forme de acţiune pentru a realiza socialismul. Nu facem aceasta ca să dovedim că drumul urmat de noi este mai bun decât cel ales de sovietici, că inventăm ceva nou, ci pentru că acest lucru ne este impus e viaţa noastră de zi cu zi”.
Poziţia sovieticilor a beneficiat fireşte de sprijinul deplin al guvernelor din blocului comunist. În iunie a avut loc la Bucureşti o întrunire a Kominformului la care iugoslavii au refuzat să participe. La 28 iunie membrii Kominformului au exclus Iugoslavia şi au emis o declaraţie dură care repeta acuzaţiile anterioare şi îi ataca personal pe Tito, Rankovic şi Djilas. Partidul iugoslav era incitat pe faţă să-şi răstoarne conducerea: „Biroul de Informaţii consideră că un asemenea regim terorist degradant nu poate fi tolerat de partidul comunist. Interesele legate de însăşi existenţa şi dezvoltarea Partidului Comunist Iugoslav cer să i se pună capăt acestui regim”. Atacul deschis şi direct la adresa liderilor iugoslavi le dădea acestora puţine şanse, ei erau puşi în faţa destituirii, întemniţării şi poate chiar a dispariţiei fizice, bineînţeles că ei au ales calea sfidării Uniunii Sovietice şi a Kominformului. Au fost luate măsuri pe plan intern. Doi oficiali de frunte, Andrija Hebrang şi Streten Zujovic, fuseseră deja daţi afară din partid. În august, generalul Arso Jovanovic, fostul şef al Statului Major al trupelor de partizani, a fost împuşcat în timp ce încerca să treacă graniţa în Rоmânia. Cei suspectaţi că ar fi adepţi ai Kominformului din cadrul guvernului sau al partidului au fost destituiţi şi întemniţaţi. În iulie, la primul congres ţinut după război, Tito a vorbit timp de nouă ore în faţa a 2.300 de delegaţi. Cu toate că şi-a apărat poziţia, el nu a adus critici pe faţă la adresa lui Stalin sau a Uniunii Sovietice. Această politică avea să fie menţinută timp de încă un an. În intervalul acesta Uniunea Sovietică nu a atacat direct Iugoslavia, ci prin intermediul Kominformului.
Statele comuniste erau acum divizate în două tabere în problema relaţiilor cu Uniunea Sovietică. La 5 decembrie 1948, ziarul Kominformului scria următoarele: „Atitudinea faţă de Uniunea Sovietică constituie acum testul de devotament faţă de cauza internaţionalismului proletar”. Ultimele două cuvinte aveau să rămână cuvintele de cod ale loialităţii faţă de Uniunea Sovietică. Campania împotriva Iugoslaviei s-a intensificat în 1949. În septembrie 1949, urmată de toate statele comuniste Uniunea Sovietică a denunţat tratatele încheiate de ea cu Belgradul. O rezoluţie adoptată la întrunirea Kominformului care a avut loc la Bucureşti în noiembrie avea drept titlu un raport ţinut de Gheorgiu-Dej: „Partidul Comunist din Iugoslavia este în slujba asasinilor şi spionilor”. Reprezentanţii iugoslavi erau hărţuiţi şi insultaţi tot cuprinsul Europei de est. Radioul şi presa din ţările membre ale Kominformului erau pline de insulte la adresa abuzurilor partidului iugoslav, de o duritate rară folosită până atunci în relaţiile dintre state, dar care avea să facă parte începând din acest moment din arsenalul verbal obişnuit al comuniştilor. Termenii aceştia includeau formule cum ar fi: „Clica criminala a lui Tito”, „Tito Iuda şi complicii lui”, „trădători demni de dispreţ”, „lachei  imperialişti”, „haită de rechini faliţi”, „trădători  ai  internaţionalismului proletar”, „mesagerii siniştri ai lagărului războiului şi morţii, aţâţători trădători şi demni urmaşi ai lui Hitler”, „bandă de spioni, provocatori şi ucigaşi”, „câini ţinuţi în lesă de americani, rozând oasele imperialiştilor şi lătrând ca să apere capitalul american”, „noul ţar al pan-sârbilor şi al întregii burghezii iugoslave”.
Ruptura de Uniunea Sovietică şi de statele comuniste a izolat Iugoslavia şi a pus-o în faţa unor serioase pericole militare şi economice. Atacurile dese şi veninoase ale statelor vecine şi numeroasele incidente de frontieră care au ridicau problema unei posibile acţiuni militare a guvernelor Kominformului. Interesul imediat era, însă, apariţia dificultăţilor economice. Drept replică la planul Marshall, statele comuniste au înfiinţat în ianuarie 1949 Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, cunoscut sub numele de Comecon, CEMA sau CAER. În acelaşi an era plină desfăşurare o boicotare economică a Belgradului. Membrele CAER aveau fie acorduri economice limitate cu Iugoslavia, fie renunţaseră la cele vechi, fie nu le mai reînnoiseră. Aceste acţiuni au obligat guvernul iugoslav să aducă modificări planurilor lui economice, dar ele nu au dus la schimbarea politicii lui fundamentale. Măsurile privind naţionalizarea şi colectivizarea şi-u menţinut cursul. Cu toate acestea, toată lumea îşi dădea seama că trebuia să se opună izolării totale a naţiunii faţă de afacerile internaţionale.
Prin 1949, dezbinarea dintre puterile occidentale şi Uniunea Sovietică sprijinită de aliaţii ei era evidentă. Organizate în alianţe militare şi economic separate, cele două tabere erau realmente despărţite prin ceea ce Churchill numea „Cortina de Fier”. Doctrina Truman conferise o bază ideologică a apărării „popoarelor libere care se opun încercărilor subjugate de către unele minorităţi înarmate sau presiunilor externe”, s-a pus firesc problema dacă Statele Unite şi aliaţii lor vor fi dispuse să ajute Iugoslavia comunistă ca să-şi apere poziţia naţională independentă. Controversa se dovedise deja a constitui un mare avantaj pentru aliaţii occidentali: în 1949 a fost închisă graniţa cu Grecia, acţiune care a pus efectiv capăt războiului civil de aici. Sistemul defensiv faţă de Italia a fost considerabil simplificat, deci Iugoslavia putea fi considerată drept o ţară neutră. Dându-şi seama de avantajele situaţiei, guvernele occidentale au luat hotărârea să sprijine poziţia iugoslavă şi să depună eforturi pentru menţinerea lui Tito la putere. Principalul ajutor financiar a venit din partea Statelor Unite. Ca prim exemplu de un astfel de sprijin asupra unui regim comunist, guvernul american a acordat Iugoslaviei în 1949 un împrumut în valoare de 200 de milioane de dolari, alte ajutoare urmând să fie trimise nu peste multă vreme. Situaţia iugoslavilor era extrem de mult complicată de marea secetă care a afectat ţara în 1950 şi 1952. Pentru a contracara greutăţile prin care trecea Iugoslavia, Congresul Statelor Unite a emis în 1950 Actul de ajutorare urgentă a iugoslavilor, care prevedea un ajutor în valoare de 500 de milioane de dolari. De la jumătatea anului 1949 până în 1955, Iugoslavia a primit 585,5 milioane de dolari sub formă de ajutor economic din toate sursele şi 5 milioane de dolari ca ajutor militar. Tito a obţinut deci aproximativ 1,2 miliarde dolari, din care trebuia să restituie doar 55 de milioane de dolari.
Puterile occidentale au obţinut foarte multe în schimb. Avantajele strategice ale unei Iugoslavii neutre au fost deja menţionate. În plus, deşi ţara nu s-a alăturat nici unui sistem de alianţe occidental, au fost încheiate înţelegeri cu Grecia şi Turcia, care erau parte din acest aliniament. În 1953, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au semnat un tratat de prietenie şi cooperare, care a fost extins în 1954, devenind o alianţă pe o perioadă de douăzeci de ani. Statutul Triestului a fost renegociat în octombrie 1954. Italia a preluat de la britanici şi americani administrarea Zonei A, iar Iugoslavia deţinea în continuare controlul asupra Zonei B, cu unele rectificări de frontieră minore în favoarea ei. De o valoare şi mai mare a fost pentru adversarii sovieticilor efectul poziţiei lui Tito asupra întregului bloc comunist. Conceptul comunismului naţional şi a căilor diferite de atingere a ţelurilor socialiste avea să prezinte o atracţie enormă pentru liderii altor state est-europene, iar succesul iugoslavilor în rezistenţa opusă de dominaţiei sovietice avea să încurajeze alte guverne să încerce să iniţieze acţiuni similare. Asemenea politici urmau însă să fie adoptate abia peste câţiva ani. Cât timp a trăit Stalin, celelalte regimuri comuniste au rămas sub controlul ferm al sovieticilor.
Efectul imediat al rezistenţei iugoslave a fost căderea mai multor lideri din ţările comuniste vecine. Aflat într-o perioadă de declin a sănătăţii şi capacităţii sale mintale, Stalin deţinea totuşi rolul suprem în orientarea politicii sovietice. Sub presiunea Moscovei, partidele satelite au fost obligate să se debaraseze de membrii lor suspectaţi de sentimente titoiste sau naţionaliste. „Internaţionalismul proletar”, adică încrederea oarbă în Uniunea Sovietică, era testul supravieţuirii. Practic, politica aceasta însemna că orice comunist ridicat la putere şi care avea influenţă în ţara lui trebuia sacrificat în favoarea celor care trăiseră în timpul războiului în Uniunea Sovietică şi erau apropiaţi de reprezentanţii sovietici. În toate statele est-europene, atitudinea despotică a sovieticilor, amestecul lor în afacerile interne şi exploatarea economică stârneau mari nemulţumiri până şi în rândul celor mai convinşi comunişti. Sentimentele naţionale erau puternice în cercurile de stânga chiar şi înainte ca Tito să adopte o poziţie proprie în privinţa principiului ideologic. Dar nici un alt stat comunist nu dispunea de avantajele strategice şi militare ale Iugoslaviei. Rezistenţa faţă de directivele Moscovei, care erau la urma urmei susţinute de puternica armată sovietică era evident imposibil de pus în practică peste tot.
Revoluţia maghiară a reprezentat un nou moment în conflictul dintre Iugoslavia şi URSS. Curentul stalinist de la Moscova s-a dovedit a fi mai puternic, reprezentanţii acestuia i-au cerut lui Tito să-l susţină pe Erno Gero, în detrimentul lui Imre Nagy. Realizând capcana pe care i-o întinsese Kremlinul, Tito a încercat sa se disculpe faţă de gestul său, afirmând că iniţial, evenimentele de la Budapesta nu ar fi dobândit un caracter revoluţionar, daca s-ar fi sprijinit pe consiliile muncitoreşti. Aceasta afirmaţie a lui Tito le-a oferit celorlalţi lideri comunişti est-europeni să se lanseze în acuzaţii la adresa sa, acuzându-l că refuza să se inspire din experienţa sovietica de construire a socialismului. Ostilitatea mocnită împotriva lui Tito a ieşit rapid la iveală, iar Hruşciov, purtând răspunderea pentru „toamna ungară”, nu i-a luat apărarea. Ruptura s-a produs pe fondul Conferinţei internaţionale a partidelor comuniste de la Moscova (noiembrie 1957), când Tito a refuzat să participe din cauză că maniera de abordare a problemelor care fuseseră abordate se apropia cu punctul de vedere al PC Chinez (Mao). Iugoslavia lui Tito a semnat doar manifestul pentru pace. Mai mult, la 13 martie 1958, Tito publica un document care conţinea orientările majore ale PC Iugoslav şi principiile după care urma să se conducă acesta şi, mai ales, principiile care trebuiau să se afle la baza relaţiilor dintre ţările socialiste (egalitate, neamestec în treburile interne). Evident, nemulţumirea Chinei şi a URSS a fost foarte mare, ele anulând creditele promise cu un an înainte Iugoslaviei.
Ruptura cu Uniunea Sovietică a fost deosebit de dificilă pentru comuniştii convinşi. Dându-şi seama că trebuie să-şi justifice acţiunile pe bază ideologică, liderii partidului au încercat să demonstreze că politica lor reprezenta adevărata gândire marxistă şi că poziţia sovietică deviase de la linia acesteia. Ei au restudiat textele marxiste că să-şi motiveze atitudinea critică. Atacurile s-au concentrat asupra deficienţelor evidente ale sistemului sovietic. În special a extremei centralizări a guvernului, a dimensiunilor şi influentei aparatului birocratic şi naturii relaţiilor cu statele blocului. Acuzaţia consta în faptul că guvernul sovietic practic mai curând o formă a capitalismului de stat decât a socialismului, statul nu avea mai puţine prerogative, dimpotrivă, devenea şi mai puternic, iar birocraţia profita de poziţia ei, creându-se, astfel, o prăpastie adâncă între ea şi populaţie. Mai mult, în relaţiile ei cu alte naţiuni, Uniunea Sovietică avea o atitudine imperialistă. Ea se folosea de alte state ca surse de materii prime şi obţinea profituri din zonele dependente de ea. Lovind, astfel, guvernul sovietic în punctele lui cele mai sensibile, sistemul centralizat şi relaţiile statale din sfera lui de influenţă, teoreticienii iugoslavi au trecut la expunerea propriilor lor idei. În privinţa celorlalte state din blocul comunist, cel mai important concept era cel al necesităţii adoptării unor căi diferite de înaintare spre socialism. S-a argumentat că, date fiind condiţiile materiale diferite ale statelor est-europene era logic ca fiecare să-şi dezvolte instituţiile şi strategiile în vederea atingerii ţelului comun conform nevoilor locale. Iugoslavia ataca astfel modelul stalinist de dezvoltare economică şi politică.
Teoreticienii iugoslavi ofereau idei alternative şi asupra organizării vieţii statului. Întrucât condamnaseră în primul rând centralizarea şi birocratizarea socialismului sovietic, ei erau, fireşte, obligaţi să se orienteze spre descentralizare şi să restituie „poporului” controlul politic. Implicaţiile teoriilor lor includeau întregul domeniu guvernamental şi pe cel al organizaţiei de partid, dar efectul lor cel mai important avea să se manifeste în sistemul economic. Adunarea Naţională a aprobat în iunie 1950 legea conducerii întreprinderilor economice de stat şi a asociaţiilor economice de nivel înalt de către colectivele de muncă, măsură numită de o autoritate în domeniu „cel mai faimos act legislativ al perioadei postbelice din Iugoslavia”. Bazat pe principiul „autoconducerei muncitoreşti”, noul sistem priva teoretic statul de proprietatea asupra mijloacelor de producţie, care erau declarate „proprietate socială”. Muncitorii erau consideraţi acum mandatari ai conducerii întreprinderilor individuale. Producătorii urmau deci să aibă controlul asupra propriilor lor produse. Era de aşteptat că muncitorii să-şi exercite în fiecare fabrică influenţa prin intermediul comitetelor alcătuite din 15 până la 200 de reprezentanţi, în funcţie de mărimea întreprinderii, aleşi prin vot secret. La rândul lui, comitetul alegea un consiliu de conducere. Cel mai important post individual era cel de director. Numit de comitetul oamenilor muncii acesta răspundea în faţa comunităţii, cât şi a întreprinderii lui individuale. Partidul iugoslav era mândru de acest nou concept, pe care îl considera că fiind o formă superioară socialismului, o reîntoarcere la leninism şi o corectare a devierilor staliniste. La început, comitetele nu au funcţionat conform teoriei. Situaţia economică era încă foarte grea. Fusese instituită blocada Kominformului, iar seceta dusese la scăderea producţiei agricole. În plus, sistemul prezenta deficienţe evidente. Deoarece majoritatea muncitorilor din fabrici erau ţărani analfabeţi sau muncitorii cu un nivel de educaţie scăzut, se întâmpla adesea că aceştia să nu poată înţelege complicatele aspecte tehnologice şi financiare ale unei mari întreprinderi, având tendinţa să aprobe orice proiect prezentat de conducere. Ei îşi exercitau influenţa de obicei atunci când era vorba de mărirea salariilor, chiar dacă această acţiune nu părea justificată. Pe lângă aceasta, comitetele muncitoreşti s-au dovedit a avea o putere relativ mică în practică. Controlul real se afla în mâinile managerilor, care erau în general apropiaţi de organizaţia locală de partid sau chiar numiţi de aceasta. Fireşte că înfiinţarea comitetelor muncitoreşti contravenea direct principiilor planificării centralizate. O mare parte a deciziilor majore erau acum luate la un nivel inferior. Urmau să fie elaborate în continuare planuri centrale, dar ele constituiau mai curând ghiduri generale decât programe ale căror prevederi trebuiau îndeplinite. Statul iugoslav a început să se deplaseze lent spre o economie de piaţă.
Accentul pus pe descentralizare a afectat desigur structurile guvernamentale de partid. Partidul Comunist şi-a schimbat în 1952 numele în Liga Comunistă din Iugoslavia. Teoretic, sarcina fundamentală a partidului avea să fie de acum о educarea politică a populaţiei şi elaborarea programelor generale. Comuniştii aveau condiţii mult mai bune decât cetăţeanul obişnuit, în, pofida idealurilor societăţii egalitariste, şi mulţi abuzau de puterea conferită de poziţia lor. Orice critică la adresa acestei situaţii nu putea decât să provoace o reacţie violentă din partea grupului care constituia ţinta atacurilor.
Punctul culminant al politicii de apropiere a sovieticilor a fost atins în mai 1962, când liderul sovietic a făcut o vizită la Belgrad. El a dat citire la aeroport unei declaraţii prin care accepta poziţia iugoslavă asupra căilor separate de înaintare spre socialism. Un document asupra relaţiilor reciproce ale celor două state emis în iunie stabilea principiile pe care trebuiau să le respecte amândouă: „respect reciproc şi neamestecul în afacerile interne ale celuilalt, indiferent de motivaţia acestuia, fie el de natură economică, politică ideologică, întrucât chestiunile privind organizarea internă, diferenţele de sistem şi formele concrete ale dezvoltării socialiste constituie exclusiv o preocupare a poarelor ţărilor respective”. Reconcilierea aceasta oficială era deci bazată teoretic pe o recunoaştere reciprocă a egalităţii naţiunilor socialiste, a coexistenţei paşnice neamestecului în afacerile interne ale celorlalte state. Cu toate că fuseseră restabilite relaţiile amicale cu Moscova, guvernul iugoslav nu s-a alăturat blocului socialist nici din punct de vedere militar şi nici economic. Chiar dacă avea să obţină mai târziu statut de observator în cadrul Comecon-ului (CAER), el nu a semnat Tratatul de la Varşovia. Restul blocului a urmat exemplul sovietic de reluare a relaţii Belgradul, dar existau multe nemulţumiri faţă de politica acestuia, mai ales în rândul celora care sprijiniseră deosebit de vehement condamnarea deviaţionismului iugoslav de către Stalin. Se părea că Tito era răsplătit pentru atitudinea lui independentă în timp ce aceia care fuseseră tot timpul loiali erau discreditaţi.
Cu toate că relaţiile cu celelalte state socialiste se îmbunătăţiseră, guvernul iugoslav nu dorea să se alăture aliniamentului sovietic în aceeaşi măsură în care nu voia să facă parte nici din NATO. Drept urmare, el a încercat să ducă o politică de neutralitate sau nealiniere în afacerile lui externe. Tito a colaborat cu Nehru al Indiei, cu Sukamo al Indoneziei şi cu Nasser al Egiptului, toţi trei depunând eforturi de constituire a unui fel de forţe a „lumii a treia” care să joace rolul de contragreutate faţă de blocurile american şi sovietic. Drept recunoaştere a rolului Iugoslaviei, prima întâlnire la vârf a şefilor de stat ai mişcării de nealiniere a avut loc în 1961 la Belgrad, Tito fiind deci gazdă. Au fost depuse eforturi speciale în direcţia stabilirii unor legături strânse cu noile naţiuni asiatice şi africane. A fost trimisă o cantitate limitată de ajutoare economice în câteva din aceste ţări şi au fost aduşi studenţi ca să studieze la universităţile şi şcolile tehnice ale Iugoslaviei.
Intervenţia sovietică în Cehoslovacia a contribuit mult la popularitatea guvernului Iugoslaviei. Cetăţenilor ei li s-au demonstrat clar avantajele de care beneficiau, iar creşterea numărului membrilor de partid a reflectat acest sentiment favorabil, în 1968 au intrat în partid 100.000 de noi membri, majoritatea lor sub douăzeci şi cinci de ani, cea mai mare parte a lor depunându-şi adeziunile după invazia Cehoslovaciei din august. În pofida afirmaţiilor făcute în 1956 Tito a condamnat vehement noua acţiune a sovieticilor; de data aceasta el nu considera că intervenţia era justificată. Au fost imediat luate măsuri de precauţie cu caracter militar, iar Iugoslavia a declarat limpede că dacă va fi nevoie va lupta. Ulterior, guvernul a emis legi suplimentare pentru apărarea tării, cu accentul pus pe instruirea în vederea ducerii luptelor în cadrul unităţilor de partizani. Toţi bărbaţii din Iugoslavia în vârsta de optsprezece până la şaizeci şi cinci de ani şi femeile între nouăsprezece şi patruzeci de ani urmau să fie pregătiţi să lupte în orice război care ar fi putut izbucni. În fabrici şi birouri au fost împărţite arme.
Conflictele naţionale. Deşi problemele internaţionale şi chestiunile economice şi politice interne continuau să reţină atenţia, cel mai delicat aspect rămâneau conflictele naţionale. Următoarea criză a avut drept centru Croaţia. Temerile poporului croat faţă de viitorul lui naţional erau foarte mari. În anii ’60, republica aceasta avea cel mai mare număr de emigranţi şi o rată a natalităţii dintre cele mai scăzute. Un procentaj de 5,2% din populaţie lucra în 1971 în străinătate, dintre aceştia, 50,7% aveau sub treizeci de ani, iar 63,2% erau bărbaţi. Exista o îngrijorare foarte răspândită în privinţa influenţei sârbeşti asupra guvernului croat. Faptul că profundele antagonisme din trecut erau încă vii poate fi dedus din următorul citat referitor la atitudinea croaţilor: „Metafora pentru tot ce era învechit, centralist şi totalitarist era „Belgrad”. Belgradul, capitala Serbiei. Serbia, a cărei faimoasă „burghezie sârbească” a dominat şi exploatat nemilos mai bogatele şi mai sofisticatele Croaţia şi Slovenia în timpul Iugoslaviei antebelice şi care a încercat recent să repete performanţa prin Rankovic şi un partid şi o birocraţie poliţienească dominate de sârbi. Politicieni sârbi, primitivi că educaţie, grosolani prin pregătire şi deci „neo-stalinişti” sau cel puţin „comunişti dogmatici” prin definiţie. Hegemonia sârbă, exploatatoare şi autoritară, principalul – poate unicul - motiv pentru care Croaţia nu era la fel de bogată şi democrată ca... Danemarca?”.
Prima reacţie naţională croată majoră s-a produs în 1967. În acest moment, 130 de intelectuali au semnat o petiţie, cerând ca sârba şi croata să fie recunoscute ca limbi separate, iar croata să fie folosită în şcolile republicii. Sârbii au ripostat imediat, pretinzând acordarea aceloraşi drepturi celor 700.000 de conaţionali de-ai lor care locuiau în Croaţia. Problema reînvierii limbii, care a apărut şi în alte părţi ale ţării în rândul altor minorităţi naţionale, a marcat împuţinarea, dacă nu chiar spulberarea tuturor speranţelor nutrite cândva de unii în privinţa creării unui sentiment naţional iugoslav. În 1967 a fost instalată în Adunarea Federală aparatura destinată traducerii simultane.
Chiar dacă problema limbii era importantă, cele mai mari nemulţumiri croate erau de natură economică. Ca membri ai unei republici bogate, croaţii susţinuseră până atunci tendinţa democratică şi descentralizatoare în domeniul economic, precum şi în cel politic şi cultural. Ei doreau, astfel, acordarea unei autorităţi cât mai mari posibilităţi administraţiei şi organizaţiilor de partid din republica lor. În pofida economiei lor relativ bogate, croaţii pretindeau că Belgradul, adică Serbia, exploata celelalte republici. Ei scoteau în evidenţă faptul că marile bănci, cele mai importante campanii de asigurări şi cele mai prospere întreprinderi îşi aveau sediile în capitală. Viaţa financiară a ţării era concentrată tot aici. Oficialii croaţi erau deosebit de preocupaţi de situaţia comerţului exterior, ei erau convinşi că republica lor nu primea partea care i se cuvenea din valuta străină, susţinând că sume mari erau obţinute de industria turismului pe coasta dalmată şi că 80% din comerţul exterior al Iugoslaviei era realiza prin porturile croate. Existau plângeri şi faţă de faptul că 30% din venitul croat era transferat în favoarea altor părţi ale ţării.
O serie de membri importanţi ai Partidului Comunist Croat erau de acord că aceste acuzaţii. Condus de Miko Tripalo şi de Savka Dabcevic-Kucar, grupul acesta cerea o mai mare descentralizare politică a guvernului şi o reformă a prevederilor din domeniile bancar şi valutar. S-a manifestat în acelaşi timp o puternică reînviere a sentimentului naţional al croaţilor, care a atins punctul culminant în ultimele luni ale anului 1971. Un rol de frunte în cadrul acestei mişcări a fost jucat de Mutica Hrvatska (Mama Croaţia), care a devenit un veritabil partid politic naţionalist. Această o organizaţie culturală fondată în anii ’40 ai secolului al XIX-lea care încuraja reînvierea amintirilor trecutului istoric al Croaţiei, inclusiv a nemulţumirilor, precum realizărilor naţiunii şi ale eroilor ei. Naţionaliştii croaţi prezentaseră spre sfârşitului anului o serie de propuneri extremiste care, după cum au fost rezumate de o autoritate în problemele iugoslave, cereau o modificare a constituţiei croate ce urma să facă o definire precisă a Croaţiei ca „stat naţional suveran al naţiunii croate”, suveranitatea să fie bazată pe dreptul la autodeterminare, inclusiv cel la secesiune, croata urma să fie unica limbă oficială, autorităţile croate aveau să exercite control deplin asupra tuturor taxelor pe venit percepute în Croaţia să existe o politică monetară croată şi o bancă cu putere de emisie separate. Recruţii croaţi din Armata Populară Iugoslavă urmau, fireşte să-şi presteze stagiul militar numai în Republică, trebuia să existe o armată teritorială croată autonomă.
Tito urmărise cu atenţie în tot acest timp evenimentele din Croaţia. În 1971 el atrăsese în termeni duri atenţia conducerii de partid croate asupra situaţiei, avertizând-o că naţionalismul „luase forme extrem de violente, datorită nervozităţii, sârbii se instruiesc şi se înarmează”. El era totodată îngrijorat şi de o intervenţie străină, astfel că, declara: „Alţii stau cu ochii pe noi. Vă daţi seama că aceştia vor fi prezenţi când se vor produce dezordini? Dar prefer mai curând să restabilesc ordinea noastră decât să-i las pe alţii s-o facă”. În decembrie, după o intensificare şi a activităţilor naţionaliste, conducerea de partid din Croaţia neţinând cont de avertismentele lui Tito, acesta a intervenit hotărât. Declaraţia sa din ziua de 2 septembrie, citită la radio şi la televiziune, îi ataca pe naţionaliştii croaţi şi considera că vinovate de declanşarea crizei erau în primul rând problemele ideologice din cadrul partidului, lipsa unei educaţii marxiste adecvate şi tolerarea ideilor pro-occidentale în universităţi. Înăbuşirea activităţilor naţionaliste care a urmat a fost ajutată de faptul că partidul croat era extrem de dezbinat. Tripalo şi Dabcevic-Kucar au fost forţaţi să demisioneze. Peste patru sute de lideri naţionalişti şi simpatizanţii acestora au fost destituiţi sau şi-au dat demisia din posturile lor oficiale. Mutica Hrvatska a fost reorganizată, iar activităţile ei au fost strict limitate.
Problema albaneză. Cu toate că rivalităţile naţionale sârbe şi croate erau deosebit de primejdioase pentru statul iugoslav exista şi problema albaneză, care continua să provoace în egală măsură dificultăţi internaţionale şi interne. Până în anii ’60, populaţia albaneză din districtul Kosovo a fost foarte dezavantajată comparativ cu sârbii, care deţineau un număr disproporţionat de posturi-cheie în stat şi în cadrul structurii de partid şi dominau viaţa culturală şi economică. Ofiţerii sârbi aveau de asemenea controlul asupra poliţiei şi a forţelor de securitate locale, ale căror abuzuri au făcut parte din acuzaţiile aduse lui Rankovic. Situaţia aceasta s-a schimbat după 1966 şi din nou după noiembrie 1968, când au izbucnit o serie de mişcări de revoltă în regiune. După aceea, Kosovo, că şi Vojvodina, au căpătat un statut aproape egal cu cel al republicilor. Kosovo a primit dreptul de a avea propriul ei steag şi un imn separat şi s-a pus un accent tot mai mare pe folosirea limbii albaneze în administraţie şi învăţământ. În 1970, ceea ce fusese la Pristina practic un campus anexă al universităţii belgrădene a devenit o universitate de sine stătătoare, cu cea mai mare parte a cursurilor predate în albaneză.
Populaţia albaneză din Iugoslavia putea pune pe viitor unele probleme demografice. Având cea mai înaltă rată a natalităţii din ţară, era de aşteptat că albanezii să-i depăşească la un moment dat pe sloveni că număr. În 1971 erau 1,3 milioane de albanezi în Iugoslavia, adică mai mult de jumătate din populaţia Albaniei propriu-zise. Majoritatea acestora, 920.000, locuiau în Kosovo, unde alcătuiau 74% din populaţie. Ei formau de asemenea 17% din populaţia Muntenegrului şi 7% din cea a Macedoniei, în fiecare din acestea trăind în grupuri compacte în apropiere de graniţa cu Kosovo. Există deci o bază pentru crearea unei republici iugoslave albaneze separate sau pentru unificarea acestor ţinuturi cu Albania învecinată. Situaţia contrastantă a Iugoslaviei în comparaţie cu Albania putea totuşi limita atracţia faţă de o posibilă unire. Ca cetăţean iugoslav, ţăranul albanez îşi poate cultiva pământul şi practica religia musulmană. Serioasele demonstraţii iredentiste care au avut loc în aprilie 1981 şi după aceea indică totuşi faptul că statul albanez vecin exercită o puternică influenţă asupra populaţiei din Kosovo.
Problema macedoneană a provocat dificultăţi şi mai mari decât cea albaneză politicii externe iugoslave, constituind o barieră în calea relaţiilor bune cu Bulgaria. Republica aceasta nu a provocat totuşi declanşarea nici unei crize majore pe plan intern. Aşa cum am văzut, Macedonia devenise una dintre cele şase republici iugoslave. În 1944 fuseseră înfiinţate instituţiile de partid şi de stat. Conducerea şi-a îndreptat apoi atenţia asupra instituirii unei naţionalităţi macedonene. Procesul acesta era asemănător celui la care am asistat în cazul altor grupuri naţionale în trecut, accentul principal era pus pe stabilirea unei limbi literare standard. Guvernul de la Skopje a declarat în august 1944 macedoneana ca limbă a republicii, a fost alcătuită o comisie care să decidă forma acesteia. Membrii ei trebuiau să aleagă unul dintre dialectele locale şi să aprobe un vocabular standard, alegerea căzând asupra dialectului macedonean, care semăna cel mai puţin atât cu cel bulgar, cit şi cu cel sârb. A fost constituit un vocabular care conţinea cât mai puţine cuvinte străine posibil, deşi s-a acordat o mai mare atenţie îndepărtării cuvintelor ruseşti şi bulgare decât eliminării celor sârbeşti. Drept urmare, guvernul bulgar a atacat limba oficială, susţinând că aceasta era o formă artificială şi serbizată a limbii bulgare.
Instituirea unei limbi literare era doar un pas spre declararea unei naţionalităţi macedonene. Se considera de asemenea că era necesar să se asigure o origine istorică adecvată şi aici au apărat probleme serioase. Era extrem de dificil să se facă i distincţie netă între istoria Macedoniei şi cea a Bulgariei. Greutăţi similare s-au ivit în legătură cu literatura atunci când autorităţile de la Skopje au încercat să-i separeu pe scriitorii macedoneni de cei bulgari. Într-un efort de sprijinire a mişcării, biserica ortodoxă macedoneană a fost scoasă în 1968 de sub jurisdicţia Belgradului şi i s-a acordat statut de biserică autocefală. Având o limbă standard, o istorie oficială a propria lor biserică naţională, macedonenii aveau deci multe dintre atributele unei naţiuni moderne.
Chiar dacă s-a acordat o mare atenţie conflictului iugoslavo-bulgar în privinţa acestei regiuni, trebuie să scoatem în evidenţă faptul că liderii macedoneni de la Skopje erau aproape la fel de inflexibili în respingerea influenţei ambelor state. Din 1945 problema a devenit însă confuză datorită faptului că, fiind o regiune înapoiată Macedonia susţinea energic ideea asistenţei economice a centrului şi voia că în republică să fie construite o serie de aşa-numite fabrici politice. Deşi ea a primit într-adevăr un ajutor considerabil, populaţia continua să considere că era exploatată. Această atitudine a fost clar exprimată de Nikola Mincev, primul-ministru republicii, în 1966: „Orice fabrică poate primi numele de fabrică politică, dar în republica noastră nu există nici una; numai o fabrică de ţigarete a avut pierderi anul trecut. Cu tot ajutorul federal, poziţia noastră relativă în Iugoslavia nu s-a îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, a devenit mai rea. Dacă luăm cifra 100 ca reprezentând venitul naţional mediu al federaţiei, atunci Macedonia avea 68% din acesta după război, dar anul trecut a scăzut la 62%”. La sfârşitul  anilor ’60,  Crvenkovski, şeful Partidului Comunist Macedonean, avea o părere asemănătoare: „Principalul pericol este reprezentat de hegemonia Serbiei Mari [...] Noi suntem alergici şi la hegemonia economică a Sloveniei. Nu trebuie să vorbeşti tot timpul despre ajutor, ci şi despre faptul că noi trebuie să plătim pentru maşinile livrate de contractorii iugoslavi pentru uzinele noastre metalurgice preţuri cu 40% mai mari decât cele de pe piaţa mondială”.
În afară de Serbia, de Croaţia, de regiunea Kosovo şi de Macedonia, au apărut controverse şi în alte zone, acestea erau mai puţin făţişe şi acute. Ca şi sub vechiul regat, slovenii s-au adaptat relativ bine regimului comunist. Limba era distinctă, care a beneficiat de o recunoaştere deplină, şi lipsa unei alte soluţii politice practice i-au determinat să devină suporteri de nădejde ai federaţiei iugoslave, cu toate acestea, ei s-au alăturat plângerilor croaţilor în privinţa sprijinului financiar pentru construirea fabricilor politice şi şi-au exprimat temerile relativ la numărul mare de emigranţi care plecau să lucreze în străinătate. La celălalt capăt al scării economice, locuitorii Muntenegrului erau relativ mulţumiţi. Considerându-se în general că fiind sârbi, ei nu se temeau de dominaţia sârbă. În plus, dat fiind că regiunea fusese în timpul războiului un centru al activităţii partizanilor, muntenegrenii au primit ulterior un număr disproporţionat de mare de posturi în stat. Zona s-a bucurat, de asemenea, de o atenţie destul de mare în cadrul programului de redresare a regiunilor înapoiate.
În două dintre zonele cu naţionalităţi mixte, Bosnia-Herţegovina şi regiunea autonomă a Vojvodinei, s-a încercat evitarea fricţiunilor naţionale majore prin menţinerea atentă a echilibrului. Grupul dominant din Bosnia-Herţegovina era în 1971 cel al musulmanilor, care alcătuiau 39,6% din populaţie, faţă de 37,2% sârbi şi 20,6 % croaţi. Luând prin 1968, după multe oscilaţii şi compromisuri, decizia de a-i considera pe musulmanii vorbitori de limbă sârbă drept o a şasea „naţiune” separată şi aflată pe acelaşi plan cu slavii de sud, pe motiv că islamul este în egală măsură o cultură şi o religie, autorităţile de stat au încurajat dezvoltarea lor. În Vojvodina, care avea o majoritate sârbă de 55,8%, cea mai puternică minoritate era cea maghiară, care forma 21,7% din populaţie; regiunea avea şi locuitori slovaci, români şi croaţi. O grijă deosebită era manifestată faţă de concilierea ungurilor, precum şi faţă de acordarea de drepturi culturale tuturor grupurilor. Astfel, limbile naţionalităţilor majore erau toate recunoscute oficial.
În anii ’70, conducerea iugoslavă s-a confruntat cu o perpetuare a problemelor analizate până acum; cea mai serioasă implica tot conflictele economice şi naţionale. Controversele naţionale erau rezolvate prin menţinerea atentă a echilibrului: numirile în posturile de stat şi de partid erau determinate de o „cheie etnică” în vederea asigurării faptului că fiecare popor să dispună de o influenţă proporţională cu numărul oamenilor din care era format acesta. Am văzut că, după suprimarea mişcării croate, Tito a luat măsuri de întărire a autorităţii centrale. Liberalismul putea fi discreditat de asocierea lui cu naţionalismul. La cel de al zecelea congres al partidului din mai 1974, accentul a fost pus pe „centralismul democratic” şi pe afirmarea autorităţii partidului în cadrul întregului sistem politic. Cu toate că au fost aduse o serie de modificări congresul al unsprezecelea din iunie 1978 a mers tot pe linia centralismului şi a rolului lui Tito.
În pofida reluării criticilor la adresa naţionalismului din republici, a fost totuşi făcută o încercare de schimbare a bazei federale a statului. Au fost practic rezolvate multe dintre obiecţiile naţionaliştilor croaţi din domeniul economic. Croaţiei i s-a acordat dreptul de a păstra o mai mare parte a valutei străine câştigate de ea, iar rolul marilor bănci şi întreprinderi care îşi aveau sediile la Belgrad s-a redus. Deosebit de important era faptul că noua constituţie emisă în februarie 1974 includea articole care prevedeau practic că republicile federale şi cele două provincii să aibă drept de veto asupra problemelor vitale ale statului. Acest document lung şi complicat sublinia rolul autoconducerei şi al partidului în sistemul iugoslav.
Politica externă a Iugoslaviei. În relaţiile externe guvernul iugoslav ducea aceeaşi politică de nealiniere, chiar daci poziţia aceasta era tot mai greu de susţinut. În vreme ce principiul de bază al acestei mişcări reclamase până atunci menţinerea unui grad extins de unitate a naţiunilor subdezvoltate din Asia şi Africa, această alianţă liberă a dus la apariţia unor serioase fisuri. În ochii iugoslavilor, nealinierea însemna o separare de ambele blocuri ale marilor puteri, atât de „hegemonismul” sovietic cât şi de „imperialismul” american. Această poziţie neutră era combătută tot mai mult de Uniunea Sovietică, ai cărei diplomaţi se foloseau de Cuba ca să dirijeze mişcarea doar împotriva puterilor occidentale. Tito a jucat un rol de frunte la conferinţa ţărilor nealiniate de la Havana din 1979, încercând să menţină caracterul cu adevărat neutru al alianţei.
În pofida acestui fapt, relaţiile cu Uniunea Sovietică rămâneau în centrul politicii externe iugoslave. Iugoslavia era la urma urmei un stat socialist, iar aliaţii sovieticilor erau vecinii ei apropiaţi. Brejnev a vizitat Belgradul în august 1971, iar Tito i-a întors vizita în iulie 1972. S-a pus, astfel, capăt oficial înstrăinării de după invazia din Cehoslovacia din 1968. Suspiciunile iugoslavilor faţă de intenţiile sovieticilor rămâneau totuşi puternice. Conştient de aceste sentimente, Brejnev i-a condamnat în timpul unei vizite făcute la Belgrad în noiembrie 1976 pe „autorii unor astfel de basme [care] încearcă să prezinte Iugoslavia drept o Scufiţă Roşie neajutorată pe care teribilul lup însetat de sânge – agresiva Uniune Sovietică – se pregăteşte să o sfâşie şi să o devoreze”. Pe lângă aceasta, cu toate schimburile de vizite, Tito rămânea un adversar inflexibil al încercărilor sovieticilor de a domina partidele comuniste din toată lumea. El insista asupra ideii că ele trebuie să formeze o asociere de parteneri egali şi că toate trebuie să recunoască principiul căilor diferite de înaintare spre socialism. Opunându-se energic intervenţiei militare sovietice în alte ţări, el a condamnat invazia din Afganistan din decembrie 1979.
Spre consternarea sovieticilor, Tito şi-a îmbunătăţit totodată relaţiile cu China. De fapt, relaţiile au început să se îmbunătăţească după 1969. În 1977, Tito a vizitat China, iar în august 1978, primul-ministru şi preşedintele partidului chinez, Hua Guofeng, a fost oaspetele lui în Iugoslavia. Erau menţinute relaţii bune şi cu majoritatea statelor membre ale Comecon-ului (CAER), care constituiau şi acum partenere comerciale importante. După cum era de aşteptat, Tito era de acord cu încercarea lui Ceauşescu de a adopta şi pe viitor o poziţie independentă. Fricţiunile în privinţa Macedoniei continuau să stârnească sentimente puternice atât în Bulgaria, cât şi în Iugoslavia şi împiedicau stabilirea unei cooperări strânse între cele două guverne.
În ceea ce priveşte Occidentul, comerţul cu ţările Pieţei Comune era deosebit de important pentru economia Iugoslaviei. În plus, statele apusene angajau un mare număr de muncitori iugoslavi şi primeau mase de turişti că să dezvolte această industrie acum înfloritoare. Nu mai puţin de 6,15 milioane de turişti au venit în Iugoslavia în 1973, cifră care a scăzut la aproximativ 5,6 milioane în 1976 şi 1977. Nici o controversă majoră nu a apărut la nivel diplomatic oficial într-un deceniu relativ lipsit de evenimente pentru continentul european.
Problema politică centrală a anilor ’70 – cu siguranţă aceea care a suscitat cel mai mare interes şi a atras cea mai mare atenţie – era găsirea unui succesor al lui Tito, care era trecut de optzeci de ani. Tensiunile şi conflictele anterioare din sistemul iugoslav fuseseră în foarte mare măsură ameliorate de faptul că Tito deţinea puterea şi prestigiul de a impune o soluţie ori de câte ori apărea o criză reală. El a fost un lider neobişnuit de capabil. După cum scria un fost ambasador britanic la Belgrad: „Una dintre cele mai mari forţe ale lui era pragmatismul. El nu era un doctrinar interesat în primul rând să-şi impună punctele de vedere asupra structurii politice ideale dacă era clar că acestea nu puteau fi puse în aplicare”. Pe toată durata perioadei cât s-a aflat la putere, Tito s-a folosit într-adevăr foarte des de marea lui autoritate ca să impună compromisuri şi să constituie un element de mediere între forţele competitive din cadrul populaţiei iugoslave multinaţionale şi combative.
Nu exista nici un succesor evident. Către sfârşitul anilor ’70 Tito supravieţuise majorităţii contemporanilor săi. Unul dintre ultimii vechi tovarăşi apropiaţi lui din vremea partizanilor, Kardelj, a murit în februarie 1979. Rankovic, deşi încă în viaţă era în dizgraţie şi părăsise evident scena politică. În acest deceniu au fost făcute încercări de a se face faţă situaţiei şi de găsire a unei soluţii acceptabile pentru toate naţionalităţile. Tito a fost preşedintele statului din 1953 până în 1971, când un amendament adus constituţiei a instituit o preşedinţie colectivă alcătuită din douăzeci şi trei de membri, Tito fiind ales preşedinte pe viaţă. Constituţia din 1974 a redus numărul membrilor la nouă câte un reprezentant pentru fiecare republică şi provincie autonomă, plus Tito. După moartea lui, conducerea avea să fie asigurată anual, prin rotaţie, de fiecare dintre aceştia. Au fost făcute aranjamente similare şi pe linie de partid. În ianuarie 1980, Tito s-a îmbolnăvit grav, el a murit în cele din urmă în vârstă de optzeci şi şapte de ani. Conform înţelegerii anterioare, Laza Kolisevski, care reprezenta Macedonia, a devenit şeful preşedinţiei statului, iar Ştefan Doronjski din Vojvodina a preluat conducerea Ligii Comuniştilor. Transmiterea în ordine a puterii a contribuit realmente în mare măsură la calmarea temerilor în privinţa viitorului Iugoslaviei după dispariţia omului care fusese incontestabil cel mai puternic şi mai încununat de succese lider socialist est-european.
Cu toate multele dificultăţi cu care s-a confruntat guvernul iugoslav dup 1945, trebuie menţionate unele realizări remarcabile. În primul rând statul a rămas unit. Iugoslavia, o federaţie de grupuri naţionale cu limbi, religii, legături istorice resurse economice diferite, era expusă unor mai mari presiuni decât vecinele ei din Balcani, care aveau populaţii mai omogene. În al doilea rând, la fel de important era faptul că asocierea era suficient de puternică că să permită efectuarea de experimente sociale şi politice. Spre deosebire de colegii lor din celelalte state ale blocului, liderii comunişti iugoslavi puteau încerca forme diferite de organizare socialistă. Pe lângă aceasta, ei le puteau acorda locuitorilor lor o gamă de libertăţi civile mai largă decât s permitea orice alt guvern comunist. Cetăţenii iugoslavi erau liberi să călătorească, să lucreze în afara ţării şi să emigreze. În al treilea rând, statul a putut adopta o poza neutră între lagărul sovietic şi Occident şi să reziste amestecului în afacerile interne.


loading...