Global Rabota

vineri, 3 martie 2017

Italia in secolele XI-XV

Tags

                   Italia sec. X-XIII

         În această parte a Europei feudalii constituiau o clasă slabă având de înfruntat puterea, mereu crescândă, a oraşelor care se dezvoltau din secolul X şi datorită continuităţii vieţii urbane din evul mediu timpuriu. Ele joacă un rol economic de seamă prin acţiuni comerciale şi meşteşugăreşti, avantajate fiind de poziţia geografică a peninsulei în cadrul schimburilor internaţionale. Ele s-au eliberat şi au eliberat şi pe ţărani, pe care apoi i-au pus în subordinea lor. Astfel, în secolele XII-XIII au ajuns la o mare înflorire economică, în fiecare oraş existând ateliere meşteşugăreşti precum cele de la Veneţia de sticlărie şi arme, Florenţa articole de lână. Drept consecinţă a dezvoltării economice unele oraşe porturi precum Veneţia şi Genova au întemeiat colonii în afara Italiei, în bazinul oriental al Mării Mediterane şi au ajuns să controleze comerţul internaţional şi în regiunea Mării Negre. Primatul economiei pe care oraşele din nordul peninsulei l-au deţinut câteva secole în zonele amintite mai sus avea să se datoreze şi unui important spor demografic, populaţia ajungând în 1340 la 10 milioane de locuitori, centre urbane precum Genova, Pisa, Neapole, Milano, Florenţa, Veneţia având câteva zeci de mii de locuitori.
         Dacă nordul Italiei era mai dezvoltat din punct de vedere economic, în sud predominau relaţiile feudale cu o activitate economică mult inferioară, unde mai ales agricultura era ocupaţia de bază, viaţa urbană fiind mai puţin dezvoltată. Fărâmiţarea politică are printre cauze inexistenţa unor interese economice comune, a concurenţei pentru stăpânirea unor debuşee comerciale, la care se adaugă factorii externi precum dominaţia străină bizantină, germană, normandă şi franceză. Din a doua jumătate a secolului X, Italia era divizată în mai multe secţiuni politice – Italia de Nord şi Centrală depindea de Imperiul Romano-German, regiunea normandică din Sicilia şi Italia de Sud care din secolul al XII-lea va intra sub stăpânire germană. Spre sfârşitul secolului XII, datorită luptei oraşelor din nord, acestea obţin autonomia şi independenţa, stăpânind şi regiunile rurale din jur.
         Florenţa a obţinut dreptul de comună în 1183 recunoscută şi de împăratul Frederic I Barbarosa după un conflict îndelungat la care au participat alături de acest oraş şi alte centre din Lombardia interesate de obţinerea unei largi autonomii, dar şi statul papal. Cel din urmă dorea diminuarea unor pretenţii la dominaţia universală a Imperiului German. Comuna florentină era condusă de un consiliu format din 12 consuli, un altul format din 100-150 fruntaşi din oraş şi o adunare a poporului formată din cetăţenii cu drepturi depline deoarece Consiliul consulilor era ales din rândul patricienilor şi un grup mic de familii nobiliare; între aceştia şi ceilalţi cetăţeni cu drepturi depline au izbucnit numeroase conflicte datorită luptei pentru putere. La începutul secolului al al XIII-lea un împuternicit ales din afara Florenţei, avea rolul de a atenua aceste tensiuni. Către sfârşitul secolului oraşul era condus de un organ suprem – Signoria – ajutat şi de alt organ numit “Poporul” cârmuit de un căpitan al poporului şi de un consiliu restrâns. “Signoria” putea convoca în anumite situaţii de criză Poporul dar aceasta se făcea din ce în ce mai rar.
         Situaţia Veneţiei avea să evolueze diferit. În secolul X s-a desprins de Bizanţ devenind independentă sub conducerea unui doge (duce). În secolul al XIII-lea cârmuirea oraşului era încredinţată Marelui Consiliu format din reprezentanţi ai patriciatului şi nobilimii de la oraş. Dar, fiind alcătuit dintr-un mare număr de membri – câteva sute – deciziile se luau cu destulă greutate şi de aceea avea să se înfiinţeze Micul Consiliu. Acesta din urmă împreună cu alţi 40 de membri ai Marelui Consiliu şi cei trei şefi ai tribunalului suprem au format senatul sau Signoria ce se ocupau de principalele acţiuni economice şi politice ale oraşului. De altfel trebuie determinat că ceea ce a determinat dezvoltarea economică deosebită a oraşelor italiene într-un ritm rapid este şi faptul că spre deosebire de alte părţi ale Occidentului european, nobilii s-au aşezat în oraşe cu toate consecinţele politice, economice şi religioase care decurg de aici iar conducerea, cu puţine excepţii, era reprezentativă.

                   Italia în secolele XIII-XV

         Fărâmiţarea Italiei a continuat să se menţină, puternic stimulată de factorii economici. De menţionat că încă din prima jumătate a secolului XIII Genova şi Veneţia şi-au demonstrat capabilitatea economică şi politică prin cucerirea şi apoi desfiinţarea Imperiului Bizantin în 1204. Întreaga zonă economică din Mediterana, Orient şi Marea Neagră era în mâinile acestora. Ele au creat chiar şi un Imperiu Latin de Răsărit ce avea să dăinuie până în 1261 când bizantinii refac imperiul – care nu va mai semăna niciodată din punct de vedere politic cu cel din secolele anterioare. Republicile italiene aveau să cunoască atunci una din cele mai frumoase perioade din istoria lor.
         Din punct de vedere politic, Italia putea fi împărţită în 3 zone :
1.      Italia de Sud ocupată în 1266 de Carol de Anjou cu sprijinul regelui Franţei. Cel dintâi era crud şi avar impunând populaţiei impozite grele şi de aceea la 30 martie 1282, în ziua Vecerniilor, oraşul Palermo, pe care Carol îl umilise şi îl privase de rolul de capitală mutând centrul curţii la Neapole, se răscula contra casei de Anjou, masacrând trupele franceze (celebrele Vecernii siciliene). Urmând exemplul său, întreaga insulă se răscoală la 4 septembrie; coroana Siciliei este oferită lui Pedro al III-lea de Aragon care a acceptat fără condiţii. Acest război al Vecerniilor a durat 20 de ani şi s-a încheiat cu desprinderea definitivă a Siciliei ce va face parte din casa de Aragon. Mai toate statele italiene au participat la acest război într-o măsură mai mare sau mai mică în una din tabere.
2.      Italia centrală avea statul papal, la vest Toscana cu republici orăşeneşti ca Florenţa, Pisa, Siena. Statul papal era în decădere, fapt demonstrat şi de mutarea Papei la Avignon – 1308. Apoi, când papa s-a întors la Roma, a urmat marea schismă catolică. Conciliul de la Constanţa convocat de înaltul cler – 1414-1418 pentru a pune capăt schismei, a condamnat la ardere pe rug pe Jan Hus şi Jeronim de Praga. Încercând să sensibilizeze lumea politică occidentală asupra pericolului otoman Conciliul de la Florenţa s-a proclamat pentru unirea bisericii de la Apus cu cea de Răsărit, dar Bizanţul nu a mai putut fi salvat de cucerirea turcească din 1453. Papii ajunseseră la nivelul unor mici principi italieni.
3.      Între oraşele republici din Italia de Nord vechi şi noi rivalităţi economice şi politice au continuat să se manifeste. La început părea mai puternică Genova care a întemeiat mai multe factorii comerciale în Marea Neagră precum Tana, Soldaia, reuşind să-i producă eternei sale rivale, Veneţia, o înfrângere catastrofală la Curzola 1298. De altfel Italia era atunci un teatru de război aproape continuu – aragonezii din Sicilia contra Casei de Anjou din Neapole, Genova contra Veneţiei şi Pisei, Florenţa contra Pisei. În oraşe luptele se dau între marile familii nobiliare. Cronicile acestei epoci sunt pline de relatări în care cruzimea şi vărsarea de sânge sunt foarte frecvente explicând, în parte, fărâmiţarea politică a peninsulei. Nici măcar cetatea Sfântului Petru – statul papal – nu făcea excepţie de la această atmosferă; dimpotrivă, contribuia şi mai mult la crearea confuziei şi a haosului politic şi religios. Secolul al XIV-lea nu avea să aducă îmbunătăţiri situaţiei politice a peninsulei. Dar în plan economic transformările au fost remarcabile. A crescut producţia meşteşugărească, stimulată de dezvoltarea comerţului cu postav şi, îndeosebi, organizarea de mari manufacturi. Mână de lucru a fost asigurată prin atragerea populaţiei rurale după ce legarea de glie a fost desfiinţată. Mari sume de bani au fost investite în activitatea meşteşugărească şi în construirea de nave de comerţ şi de război. Relaţiile capitaliste s-au dezvoltat mai ales la Siena şi Florenţa. Companiile florentine erau foarte puternice şi bine organizate asigurând atât producerea, cât şi desfacerea mărfurilor (având mii de lucrători numiţi ciompi). Activitatea bancară era intensă iar florinul era o monedă foarte puternică mai ales în prima jumătate a secolului XIV. În cea de-a doua parte a secolului cât şi în cel următor economia italiană a trecut prin mari dificultăţi datorită unor greutăţi atât în aprovizionare, cât şi în desfacerea produselor. Rolul negoţului italian ca mijlocitor între comerţul oriental şi cel occidental a scăzut şi datorită concurenţei oraşelor de la Marea Nordului, a celor germane îndeosebi, dar şi a înaintării turceşti în Europa şi blocarea unor vechi debusee comerciale. Pentru secolul XIV centrele economice cele mai importante rămân Florenţa, Genova, Veneţia şi Milano.
         La începutul secolului al XIV-lea Italia era o ţară cu o populaţie numeroasă dar care avea să cunoască un recul demografic datorat “ciumei negre” de care n-a scăpat. După unele calcule o treime din populaţie,a murit mai ales în oraşe. Nu numai în acest plan s-au resimţit efectele ciumei din 1348 ci şi în plan economic, mai ales alimentar. Foametea era un fenomen obişnuit ce însoţea această epidemie şi-i agrava efectele. Noul echilibru avea să fie restabilit cu preţul a grave convulsii politice şi sociale în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Oraşele italiene au fost teatrul unor răscoale şi insurecţii populare de o virulenţă deosebită din care răscoala ciompilor din 1378 de la Florenţa este doar cea mai cunoscută.
         În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, Veneţia n-a încetat, practic să se afle în război cu Genova. Un conflict mai îndelungat şi sângeros cu rezultate schimbătoare – “războiul de la Chioggia” – (1378-1381) avea să se încheie cu victoria Genovei, dar aceasta din urmă va ieşi din conflict epuizată fiind primul semn al decadenţei învingătorului. Veneţia va şti să treacă şi peste acest eşec şi se va reface dar un nou pericol o ameninţa şi anume cel turcesc. Armele şi diplomaţia au salvat-o reuşind să înfrângă flota turcească la Galipoli în 1416 şi să-şi întărească poziţiile în Grecia. A participat aproape la toate conflictele din peninsulă cu rezultate schimbătoare dar poziţia ei continentală s-a întărit continuu. De acum pare la fel de interesată de comerţul maritim ca şi de cel continental care, la jumătatea secolului XV părea mai sigur.
         Genova avea un imperiu maritim comparabil cu cel veneţian mai ales prin stăpânirea coloniilor de la Marea Neagră – Caffa, Tana, Soldoia, dar şi la Constantinopol. Ea domina comerţul în Mediterana Occidentală prin strânse legături cu Franţa şi Spania. Dar Genova a trecut cu greu prin crizele din a doua jumătate a secolului XIV şi datorită unui sistem politic defectuos cu rivalităţi familiare nobiliare foarte puternice. Numeroase revolte interne aveau să zguduie viaţa socială şi politică a oraşului iar marea nobilime a preferat să pună oraşul sub protecţia ducelui din Milano sau a Franţei pentru a-şi conserva privilegiile. Pe măsura declinului comerţului genovez în Orient în secolul XV, au crecut dificultăţile economice, Genova pierzându-şi poziţia politică de altă dată.
         Florenţa ajunsese la începutul secolului XIV – la apogeul dezvoltării sale economice întreruptă de efectele ciumei din 1348; aproape 40 de ani va cunoaşte criza socială, economică şi politică. După 1382 se întăreşte regimul oligarhic : un număr restrâns de persoane controlau oraşul, mai importantă fiind familia de Medici. Urmează o perioadă de mare prosperitate stimulată de acţiunea meşteşugărească şi bancară Florenţa devenind unul din cele mai importante oraşe italiene. În a doua jumătate a secolului XV va fi capitala echilibrului şi a Renaşterii italiene impunându-se în lumea culturală occidentală.

                   Milano

         Între statele peninsulei, ducatul Milano a fost cel care a ieşit cel mai mare şi mai întărit de pe urma lungului şir de războaie din a doua jumătate a secolului XIV şi a doua jumătate a secolului XV, ducând o politică expansionistă îndreptată către toate punctele cardinale. De altfel acest stat a deschis războiul prin ducele Gian Galazzo Visconti (1385-1402) care ar fi dorit să stăpânească nordul Italiei, ca şi centrul ei. Oraşele din centru, mai ales Florenţa şi statul papal s-au opus, aşa că încercarea a eşuat şi datorită morţii ducelui în 1402.
         Gian Galeazzo Visconti pusese să se construiască domul din Milano, 1389 şi mănăstirea din Pavia – 1396 – destinată să primească osemintele familiei Visconti. De remarcat că oraşul a scăpat nevătămat de ciumă şi celelalte epidemii care au urmat în secolul XIV. Datorită resurselor financiare s-au construit, pe lângă impunătoare edificii publice şi religioase, şi numeroase canale de irigaţii ; digurile puteau asigura o producţie agricolă foarte bună pentru acea vreme.
         Nici regele Neapolelui, Ladislau, n-a avut mai mare succes în încercarea de a stăpâni centrul Italiei datorită aceleiaşi opoziţii. Un urmaş al lui Gian Galezzo Visconti – Filipo Maria Visconti s-a lovit de rezistenţa Florenţei şi Veneţiei, misiune reluată de Francisco Sforza, ginerele său, un gondolier cu o origine obscură dar cu mare experienţă politică. Statul era o monarhie, ducele având puteri nelimitate. Împotriva ducelui patriciatul s-a răsculat de nenumărate ori pentru a proclama republica şi a instaura vechile libertăţi. Cu o administraţie şi şi fiscalitate centralizate, cu o aşezare geografică ce-i permitea să controleze drumuri comerciale ce străbăteau Alpii, ducatul Milano se va consolida continuu economic şi politic.
                   Regatul Neapole şi Sicilia

         Aici agricultura era ocupaţia economică de bază, Sicilia şi sudul Italiei aprovizionând puternic oraşele din nord cu grâne, vinuri sau alte produse alimentare. Aici relaţiile feudale şi instituţiile aferente se păstrează aproape intacte în perioada pusă în discuţie, urbanizarea fundamentală a fost slab dezvoltată, iar acţiunea comercială era în mâinile negustorilor străini – mai ales evrei, genovezi, florentini. Scăderea preţurilor produselor agricole, foametea, epidemiile au determinat un proiect de depopulare al acestor regiuni italiene în secolul XIV-XV. Sudul Italiei era sub stăpânirea casei de Anjou care până la moartea regelui de Anjou în 1343 avea să fie unul din protagoniştii vieţii politice din Peninsulă, deşi pierduse din prestigiu în urma războiului Vecerniilor siciliene. Conflicte dinastice aveau să izbucnească după moartea regelui între diferitele ramuri ale casei de Anjou ce aveau să slăbească regatul în a doua jumătate a secolului XIV. Cel care va reuşi să refacă unitatea sudului Italiei şi a Siciliei va fi Alfons de Aragon, această zonă revenind printre cele mai puternice state peninsulare – prin stavilirea anarhiei interne şi iniţierea unui vast program de construcţii publice la Neapole şi Palermo.
         Numeroasele războaie dintre statele italiene au contribuit la menţinerea fărâmiţării politice şi au arătat că nici unul dintre ele nu era sufucient de puternic pentru a-şi impune autoritatea întregului teritoriu. De aceea în cursul anilor 1454-1455 Milanul, Veneţia, Florenţa şi Neapolul, sprijinite şi de alte oraşe italiene au încheiat sub patronajul papalităţii, Liga de la Lodi, al cărui principal obiectiv l-a constituit menţinerea echilibrului politic dintre statele italiene. Unitatea Italiei nu va fi realizată tocmai din cauza acestor particularisme locale, a intereselor politice şi economice deosebite şi a dorinţei unor state străine de a-şi impune dominaţia asupra aceste zone europene.


loading...