vineri, 3 martie 2017

Istoricul sistemului constitutional in Tarile Roamane

Tags

F
Istoricul sistemului constitutional in Tarile Roamane
 
Revoluţia de la 1848, desfăşurată concomitent în cele trei ţări române a fost condusă de burghezie, care nu era nici suficient de puternică şi nici unitară, astfel încât programul pe care l-a elaborat a avut limite şi inconsecvente.
Programul revoluţiei de la 1848 a fost expus în mai multe documente oficiale, cum ar fi: Petiţia – proclamaţie şi Dorinţele partidei naţionale; Petiţia naţională adoptată la marea adunare de la Blaj şi Proclamaţia de la Islaz.
Din toate aceste documente străbat principalele obiective pe care revoluţia le-a urmărit în domeniile social, naţional, politic şi economic.
Pe primul plan s-au aflat ideile privind realizarea unui stat unitar şi independent, ideea unirii devenise dominantă în epocă, deoarece de înfăptuirea ei depindea întreaga dezvoltare socială.
Această idee este exprimată indirect în programul expus în luna martie la Iaşi, care preconiza menţinerea Regulamentelor Organice în vigoare, pe temeiul că în cuprinsul lor figurează un capitol în care se scrie despre necesitatea şi temeiurile unirii Principatelor, iar în programul „Dorinţele partidei naţionale”, Mihail Kogălniceanu sublinia cu tărie ideea unirii, arătând că ea constituie cheia de boltă a întregului edificiu naţional.
În programul revoluţiei din Transilvania, aşa cum a fost formulat la Blaj, s-a pus un puternic accent pe necesitatea obţinerii egalităţii în drepturi a naţiunii române, spre a forma un stat bazat pe principii democratice, iar poporul adunat la
Blaj a formulat ideea unirii cu Ţara Românească şi Moldova, idee preluata apoi în numeroase documente.
De asemenea, proclamaţia de la Islaz formulează idei privitoare la autonomia, la neamestecul în treburile interne, la drepturile românilor de a-şi organiza singuri ţara, conform cerinţelor şi nevoilor.
Programele revoluţionare au cuprins şi revendicări cu caracter social economic, cum ar fi: desfiinţarea clăci, împroprietărirea ţăranilor, desfiinţarea privilegiilor, desfiinţarea corvezilor, contribuţie fiscală generală, respectarea principiilor privind libertatea şi egalitatea, desfiinţarea rangurilor feudale, egalitatea politică, înfăptuirea unor reforme democratice cu privire la organizarea administraţiei, justiţiei şi armatei, aplicarea principiului egalităţii în exercitarea funcţiilor publice.
Cât priveşte modernizarea vieţii politice, programul revoluţiei de la 1848, în special Proclamaţia de la Islaz, cuprinde principii constituţionale burgheze: monarhie constituţională, principiul separaţiei puterilor în stat, principiul responsabilităţii ministeriale, egalitatea tuturor în faţa legii şi a sarcinilor fiscale.
Imediat după revoluţie, prin Convenţia de la Balta-Liman, Rusia şi Turcia au impus Principatelor un sistem tipic feudal, cu unele particularităţi. Regulamentele Organice rămâneau în aparenţă legea fundamentală a celor două ţări româneşti, domnia nu mai era viageră, nici electivă, dar păstra caracterul nobiliar, adunările obşteşti au fost desfiinţate şi înlocuite cu Adunările ad-hoc, în perioada 1850-1856, funcţionând Divanuri obşteşti, compuse din reprezentanţi ai boierilor şi clerului.
Deşi principalele ramuri administrative au rămas aceleaşi, s-a introdus o terminologie nouă, vechile dregătorii numindu-se departamente sau ministere. Cel mai important organism administrativ era Ministerul de Interne care se ocupa nu numai de asigurarea ordinii publice, dar şi de agricultură, sănătate şi lucrări publice.
În anul 1855, din dispoziţia domnitorului Grigore Ghica a fost elaborat un Cod administrativ care, practic, cuprindea aproape toate reglementările de natură administrativă din perioada 1832-1855.
Organizarea administraţiei locale s-a menţinut, dar conducătorii judeţelor şi ţinuturilor sunt numiţi pârcălabi sau ocârmuitori.
În decembrie 1857 cele două Adunări ad-hoc au fost desfiinţate, iar hotărârile lor, împreună cu un raport al Comisiei europene au fost trimise reprezentanţilor puterilor garante, care s-a întrunit în luna mai a anului 1858 la Paris.
În urma dezbaterilor s-a elaborat o convenţie în care se înfăţişau statutul internaţional şi viitoarea organizare internă a Principatelor.
Potrivit Convenţiei, cele două ţări române rămâneau sub suzeranitatea Porţii, ele se bucurau de autonomie internă, în condiţiile stabilite prin capitulaţii, şi de modificările aduse de Convenţie.
Deşi se folosea denumirea de „Principatele Unite Moldova şi Valahia”, acestea au fost menţinute ca două state distincte, cu doi domni, două guverne, cu două adunări elective, cu administraţie şi cu legi deosebite.
Existau în Convenţie şi elemente de apropiere între cele două Principate: Comisia Centrală de la Focşani care urma să elaboreze proiecte de legi comune, o Curte de Casaţie unică, conducerea unitară a armatei de către un comandant ales prin rotaţie din cele două ţări, aplicarea unei banderole albastre la drapelele de stat.
Convenţia organiza Principatele pe baza principiului separaţiei puterilor; puterea executivă era exercitată de domn, puterea legiuitoare se exercita de
domnitor împreună cu Adunarea obştească şi Comisia centrală, iar puterea judecătorească era încredinţată magistraţilor numiţi de domn.
Deşi Convenţia de la Paris nu a răspuns aşteptărilor îndreptăţite ale forţelor progresiste, ea a constituit totuşi un punct de plecare, o recunoaştere internaţională a dreptului românilor de a trai uniţi în cadrul statului lor naţional.
Voinţa şi dorinţa poporului român de a se uni şi trăi în hotarele aceluiaşi organism politic s-au manifestat şi mai puternic prin îndoita alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, în pofida atitudinii ostile a unora dintre Marile Puteri, la 24 ianuarie 1859, alegere ce a constituit un act de mare curaj şi de demnitate naţională şi a dus la crearea statului naţional român.
Trecând peste dispoziţiile Convenţiei de la Paris, Cuza a procedat mai întâi la unificarea treptată a organelor statului. În acest scop în fiecare guvern a numit persoane originare din ambele principate, iar ministerele de la Iaşi au fost transformate în directorate ale ministerelor corespunzătoare de la Bucureşti, iar în adunările elective ale fiecărui principat erau aleşi deputaţi din ambele ţări.
Unificarea administrativă s-a realizat şi prin alte modalităţi, cum ar fi: crearea unei reţele comune de poştă, de telegraf, sanitară şi de transport, iar între organele administraţiei corespondenţa se făcea direct şi nu prin intermediul ministerului de externe.



loading...