Istoria lumii sumero - akadiene

Mesopotamia evoluează mai mult sau mai puţin sincron cu Egiptul. De asemenea, în ambele zone apar o serie de fenomene comune, printre care cel mai important rămâne apariţia unor forme de irigaţie controlată, dezvoltarea unbor modalităţi particulare de distribuire şi redistribuire a bunurilor cu crearea unor reţele stabile de schimb la mare distanţă, constituirea elitelor ereditare care-şi asumă funcţii economice. Totuşi, există şi diferenţe care constau în primul rând în tendinţa unificatoare  a egiptenilor faţă de mesopotamieni, pentru care prevalează fragmentarea politică şi unde tipul normal de stat este oraşul-stat.
Pentru lumea sumeriană ieşirea din anonimat se datorează tradiţiei istorice din timpul celei de-a III dinastii din Ur, când apar listele dinastice. Totuşi, o primă lucrare istorică este datată în jurul lui 2100 a.Chr., alcătuită la porunca lui Utu-kengal din Uruk, fiind numită „Lista sumeriană a regilor”. Conform acesteia regalitatea a coborât din ceruri în 5 oraşe sacre ale Sumerului, primul fiind Eridu, urmându-i apoi Bad-tibira, Larak, Sippar şi Suruppak. Primii dinaştii, cei antidiluvieni, au durate de domnie mitice (28 000, 36 000 sau 64 000 de ani, sistemul de numărare fiind cel sexazecimal). Aceştia îsi termină dominaţia odată cu potopul, după care regalitatea a coborât din nou, dar de data aceasta la Kiş, unde sunt pomeniţi 23 de regi. De aici această formă s-a răspândit în toate oraşele. Ultimii doi regi ai dinastiei din Kiş sunt En-Mebaragesi şi Aka, pomeniţi şi de tradiţia mitică. Urmează apoi dinstia din Uruk, în care recunoaştem alte două personaje legendare: En-Merkar şi Ghilgameş. De fapt, trecerea regalităţii de la un oraş la altul înseamnă schimbarea oraşului care exercită dominaţia asupra celorlalte. Astfel, Aka a fost învins de Ghilgameş, în acest mod producându-se schimbarea de hegemonie. În continuare sunt amintite alte dinastii, precum cea din Ur, cea din Akkad, dinastia gutti-lor şi dinastia amorită din Isin.
Odată cu epoca Imperiului sumero-akadian, cronologia dinaştilor devine certă, faptele lor fiind consemnate anual. De aceea, perioada anterioară o numim „epoca dinastică arhaică”. După prăbuşirea Imperiului Sargonid a urmat o scurtă hegemonie a gutti-lor, după care suveranitatea oraşelor-stat este refăcută sub cea de-a III dinastie din Ur. După epoca Isin-Larsa, invazia amoriţilor va duce la dispariţia poporului sumerian, limba acestora devenind una de cult. Alături de aceasta se vorbea akadiana, care fiind semitică era apropiată de avea a amoriţilor, fapt ce explică continuitatea civilizaţiei sumero-akadiene în timpul epocii babiloniene şi epoca asiriană.

3.1. Epoca dinastică arhaică (2750-2350 a.Chr.)

Această epocă este perioada luptei pentru hegemonie între diferitele oraşe-state sumeriene, când, pe rând, monarhii dibn Kiş, Ur, Uruk, Lagaş şi Umma au reuşit să se imupnă în faţa celorlalţi regi din Sumer, instaurând o efemeră dominaţie a propriului oraş-stat.
Epoca începe odată cu apariţia primelor unelte şi arme de bronz şi se subîmparte în trei etape:
Ü Dinastic arhaic I, între 2750-2550 a.Chr.
Ü Dinastic arhaic II, între 2550-2450 a.Chr.
Ü Dinastic arhaic III, între 2450-2350 a.Chr.
Arheologic constatăm în această perioadă seperarea palatului de templu apariţia unei noi forme arhitectonice fiind expresia procesului de individualizare a instituţiei monarhice (ex. Kiş, Eridu sau Eşnuna). De altfel, alături de termenul de en apare şi cel de lugal (în sumeriană) şi şarrun (în akadiană), termen care îl desemna pe monarh, vechea denumire de en evoluând tot mai mult spre sensul de „mare preot”, diferit de cel de „rege”.
Din această perioadă protagoniştii înceteazii personaje de legendă şi existenţa lor este probată de descoperirile arheologice şi diferite inscripţii. Astfel, coroborând listele dinastice cu elementele arheologice se poate reconstitui foarte bine această perioadă:
a)  Perioada hegemoniei oraşului Kiş, unde monarhia a coborât prima dată din ceruri după Potop. Ca dovadă a acestei proeminenţe a oraşului Kiş se perpetuează până în epoca asiriană titlul onorific de rege din Kiş (lugal / şar Kişi) la dinaşti care nu au domnit niciodată efectiv în acesta. Din lista regilor acestui oraş, înregistrată de tradiţi sumeriană, ultimele două personaje sunt certe d.p.d.v. istoric: En-Mebaragesi şi Akka. Mebaragesi este atestat dintr-o inscripţie de pe un vas databil din 2650 a.Chr. Mai departe, listele dinastice evidenţiază faptul că fiul lui Mebaragesi, Akka, a fost înfrânt de Ghilgameş, regele din Uruk, şi astfel trecu regalitatea de la Kiş la Eanna (denumirea Uruk-ului după sanctuarul principal).
b)  Perioada hegemoniei oraşului Uruk, ne este revelată şi de Epopeea lui Ghilgameş, en din Uruk. Conflictul cu Akka este şi el descris în rândurile epopeei. Din această perioadă (cca. 2600 a.Chr.) datează şi primele ziduri de incintă ale oraşelor, ceea ce atestă numeroasele conflicte. De altfel, epopeea îi atribuie lui Ghilgameş meritul construirii fortificaţiilor din Uruk. Dominaţia acestui oraş asupra lumii sumeriene esre reflectată şi de faptul că titlul de en din Uruk a fost păstrat până în epoca Isin-Larsa, cu sensul de „rege-hegemon”. Totuşi, pare-se că oraşul Kiş şi-a păstrat o oarecare hegemonie în N, atâta timp cât inscripţia de hotărnicie a lui En-temena din Lagaş aminteşte despre arbitrajul regelui Mesilim din Kiş într-un conflict dintre Umma şi Lagaş. La fel, sceptrul lui Mesilim dedicat în templul lui Ninghirsu, zeul tutelar al oraşului Lagaş, arată că acesta şi-a extins autoritatea şi asupra acestui oraş, deci probabil şi asupra S Mesopotamiei.
c)  Perioada dominaţiei primei dinastii din Ur, începe pe la 2550 a.Chr., odată cu dinastic arhaicul II. Fondatorul acestei dinastii este Mes-an-ni-pad-da, care ne-a lăsat mai multe inscripţii, iar fiul său A-an-ni-pad-da a construit un templu lângă Ur, la Tell-el-Obeid. Săpăturile arheologice au dus la descoperirea unei necropole princiare, contemporană cu prima dinastie din Ur, dar care îşi are începuturile mai devreme. Astfel, Mes-kalam-dug pare să fi fost un principe vasal regelui din Uruk sau Kiş şi nu un monarh independent. Mormântul său se datează la sfârşitul epocii dinastice I.
d)  Dinastia din Lagaş, dezvoltată în paralel cu cea din Ur, nu este menţionată în rândul celor 11 dinastii care au domnit asupra ţării Sumerului, dar săpăturile de la Tello (anticul Ghirsu, care făcea parte din statul Lagaş) au relevat-o. Această dinastie a fost întemeiată de Ur-nanşe, atestat pe plăcile de întemeiere a mai multor temple. Al treilea membru al dinastiei,  Ea-nantum I, pune capăt hegemoniei oraşului Ur şi a dominaţiei Kiş-ului, cucerind, treptat, Umma, Ur, Uruk, Kiş şi chiar Mari, după cum este atestată de stela vulturilor şi o serie de alte inscripţii comemorative. Domnia sa poate fi datată la sfârşitul dinasticului arhaic II şi începutul dinasticului arhaic III. Se pare că urmaşii săi nu au mai avut autoritatea necesară hegemoniei celorlalte oraşe, atâta timp cât En-temena, a recurs la argumente de drept istoric şi la arbitrajul lui Enlil (zeul superm), pentru a rezolva un diferend teritorial cu oraşul vecin Umma. Oricum, în vremea dinaştilor din Lagaş, puterea regală se întăreşte în faţa celei a templelor, ceea ce l-a determinat pe Uruk-agina să recurgă la nişte reforme: limitarea exceselor aristocraţiei şi ajutorarea clasei de mijloc şi săeace a populaţiei sumeriene. Pe vremea lui Lagaş-ul are o nouă perioadă de înflorire, dar aceasta nu ţine mult datorită faptului că după 6 ani de la instalarea pe tron, începe un lung război cu Umma, condus de regele Lugal-zaggesi. Acesta va cuceri Lagaş-ul în 2350 a.Chr. poate şi din cauza faptului că aristocraţia din oraş, iritată de reformele sale, nu l-a sprijinit pe Uruk-agina.
e)  Perioada dominaţiei dinastiei din Umma a fost una efemeră. În listele dinastice ea este amintită imediat după prima dinastie din din Ur. Al treilea rege al său, Lugal-zaggesi, cucereşte, treptat, toate oraşele-stat sumeriene şi se intitulează, în final, en din Uruk şi rege al ţării Sumerului. Aceasta ultimă noţiune apare pentru prima dată, fapt ce denotă încercarea de creare a unui regat unitar. În afară de aceste oraşe-stat, Lugal-zaggesi a mai stăpânit şi Syria, după cum mărturiseşte o inscripţie (de la marea de jos până la mare de sus). Pentru a-şi accentua autoritatea el a mai luat tilul de mare ensi al lui Enlil (locţiitor al zeului suprem). Enlil , zeul suprem, îşi avea altarul la Nippur, ceea ce face din acest oraş capitala lui Lugal-zaggesi. De altfel, până în epoca asiriană Nippur-ul şi-a păstrat preemnineţa de capitală spirituală, fiind locul de încoronare al majorităţii regilor. Cu Lugal-zaggesi se termină perioada de luptă pentru hegemonie între oraşele-stat sumeriene şi se deschide perioada Imperiului akadian.
Ceea ce a determinat această schimbare în structura politică sumeriană şi a declanşat o expansiune teritorială de o asemenea anvergură a fost asigurarea libertăţii comerţului din Siria de Nord, care se afla sub controlul oraşelor Ebla şi Mari, ceea ce instituia un monopol asupra comerţului din întreaga regiunea. Această situaţie a impulsionat ambiţia statelor sud-mesopotamiene, catalizând energiile centralizatoare şi incitând la cucerirea ţării Amurru (N Siriei)  până la Marea de Sus. O altă cauză lafel de importantă pare a fi necesitatea apărării ţinutului dintre cele două fluvii de atacurile triburilor nomade şi seminomade, de dincolo de Tigru şi Eufrat sau de dincolo de munţii de la N şi V.
Opera politică a lui Lugal-zaggesi n0-a supravieţuit morţii acestuia, faptul datorându-se infiltraţiei triburilor semitice akadiene şi constituirea statului din Akkad, care va duce la o schimbare a centrului de greutate din S Mesopotamiei în centru.

3.2. Epoca Imperiului Sargonid (2334-2193 a.Chr.)

Această epocă începe cu marele cuceritor Sargon (Şarru-kin). Acesta aparţinea seminţiilor imigrate în Mesopotamia pe la mijlocul mil. 3 a.Chr. Viaţa lui personală ne este cunoscută doar prin intermediul legendelor şi tradiţiei de mai târziu. Astfel, el ar fi fost rodul unei relaţii nelegitime între regele din Kiş şi o mare preoteasă, care l-a abandonat după naştere într-un coş pe apele Eufratului. Recuperat de un grădinar, el va avea o ascensiune fulminantă, ajungând la un foarte înalt grad funcţionăresc în Kiş. În numele monarhului, el va întemeia oraşul Akkad (2350 a.Chr.). Mai târziu, acesta îşi va detrona suzeranul şi se va proclama Şarru-kin („rege legitim”). Capitala sa va fi Akkadul şi în scurt timp va reuşi să domine toată partea de N a Mesopotamiei, cunoscută de acum sub numele de ţara Akkadului. Pe la 2340 a.Chr., Sargon îl înfrânge pe Lugal-zaggesi şi, astfel, îşi întinde stăpânirea asupra întregului Sumer, preluând de la învins cele două titluri de rege al ţării Sumerului (la care adaugă şi Akkadului) şi mare ensi al lui Enlil.
Mai departe, după cum ne informează marea stelă triumfală descoperită la Susa, Sargon cucereşte, spre E, Elam-ul şi Dilmun-ul (Bachrain), iar, spre N, pune stăpânire pe Mari şi pe partea septentrională a Siriei (Amurru). În final, ajunge până la Pădurea Cedrilor (Liban) şi la Munţii de Argint (Taurus). După o răscoală nereuşită a vasalilor săi, cucereşte şi Subartu. În consecinţă, Sargon se va intitula „rege al celor patru ţinuturi” (probabil Akkad, Sumer, Amurru şi Subartu). În documentele oficiale el impune limba oficială ca fiind akadiana (care a preluat scrierea sumeriană), ceea ce va conferi o unitate imperiului său. Oricum, pe vremea fiului său, Rimuş, cetăţile sumeriene se vor răscula. Astfel Sumerul nu mai era decât o parte a unui imperiu şi, chiar dacă era cea mai civilizată acest lucru va duce la un declin al întregii civilizaţii sumeriene. Aceştia nu au fost nimiciţi, ci doar absorbiţi treptat de un mediu diferit în sânul căruia după o perioadă de timp au devenit o minoritate.
O altă figură reprezentativă a dinastiei akadiene a fost Naram-Sin, nepot al lui Sargon. După domniile mai puţin prestigioase ale tatălui şi unchiului său, acesta reface unitatea imperiului şi respinge atacurile nomazilor care se abăteau asupra semilunei fertile (elamiţii). Un relief rupestru de la Diarbekir stă mărturie a expansiunii statului akadian până în Munţii Armeniei. Cel mai faimos document de pe vremea acestuia este stela lui Naram-sin, aflată la muzeul Louvre şi găsită la Susa, unde a fost adusă ca pradă de război de vreun monarh elamit.
În această stelă, Naram-Sin este identificat cu un zeu, fapt ce constituie un precedent în istoria Mesopotamiei. Acesta a purtat tilul de rege al celor patru regiuni şi rege al universului. De data aceasta, prima titulatură poate fi interpretată ca cele patru regiuni să constituie cele patru puncte cardinale, expresie metaforică pentru întregul univers. Oricum, chiar dacă imperiul sargonid a avut o existenţa efemeră, acesta va constitui un exemplu pentru următoarele două milenii.
Trei aspecte importante trebuie să fie reţinute în legătură cu această perioadă:
J Efortul de stabilizare a ţării prin eliminarea tensiunilor ancestrale dintre oraşele-state sumeriene. Aceasta a fost realizată atât printr-o politică de forţă cât şi printr-o politică de bunăvoinţă (o serie de daruri pentru marea preoţime sumeriană, care avea o poziţie mult prea puternică pentru a nu fi luată în seamă), care a dus sub ascultare toate marile cetăţi sumeriene. După ce au câştigat puterea politică, Sargon şi succesorii săi trec la elaborarea unei administraţii unitare, bazată pe o limbă comună şi pe o economie aflată de acum în mână monarhului, care era deţinătorul unor proprietăţi imense (reechilibrând balanţa împotriva marii aristocraţii sumeriene care deţinea preponderenţa).
J politică economică agresivă, care stă la baza cuceririlor înfăptuite de dinaştii sargonizi.
J Structurarea unui regat relativ unitar în care regele dispune de două instrumente de putere: o armată de mercenari care-i asigurau cuceririle şi o ideologie legitimă exprimată într-o titulatură nouă de tip universalist, care se adaugă cele de „rege din Kiş” (dreptul de a arbitra  în conflictele dintre cetăţile sumeriene).

3.3. Perioada de dominaţie a gutt-lor (2150-2111 a.Chr.)

După Naram-Sin imperiul akadian decade rapid şi pe moment de acest fapt profită cea de-a IV dinastie din Uruk, care şi-a instaurat efemera supremaţie asupra S Mesopotamiei şi care apare în consecinţă în listele regale după dinastia akadiană. Aceasta însă nu a putut face faţă invaziei muntenilor dinspre Munţi Zagros: lulubi şi gutti. Pe la 2150 a.Chr. aceştia îşi instaurează supremaţia asupra Mesopotamiei, inaugurând o perioadă tulbure. Din cauza faptului că au fost nomazi, ei au fost rapid asimilaţi, astfel că astăzi nu se ştie despre ei ce limbă vorbeau sau cărei rase îi aparţineau. Pierderea independenţei nu a însemnat o decadenţă a culturii sumero-akadiene, fapt relevat de strălucirea pe care o capătă oraşul Lagaş sub strălucita domnie a lui Gudea („profesionistul” pe la 2125 a.Chr.). Acest Gudea poartă titlul de ensi al regelui din Guttium, dar în siuda acestui fapt a lăsat în urma sa numeroase temple, ceea ce dovedeşte reluarea relaţiilor comerciale, datorită necesităţii materiilor prime pentru acestea. Gudea îşi avea reşedinţa în Ghirsu, unde şi-a construit un palat. Mai mulţi cilindri de lut pomenesc despre ridicarea aici a unui templu numit Enninu şi dedicat lui Ninghirsu, zeul tutelar al Lagaşului. De asemenea, datorită numeroaselor temple edificate ne-au rămas şi multe statui ale acestui monarh în poziţia hieratică de orant. Strălucita domnie a lui Gudea a marcat începutul renaşterii sumeriene, înfăptuită sub cea de-a III dinastie din Ur.
De o oarecare libertate temporară se bucură şi Ur-ul şi mai ales Urukul prin Utu-kengal.

3.4. Renaşterea sumeriană de sub cea de-a III dinastie din Ur (2111-2004 a.Chr.)

în 2116 a.Chr. regele din Uruk, Utu-kengal, în fruntea unei coaliţii de oraşe-state reuşeşte să-l alunge pe regele din Guttium, Tirigan. El nu a profitat însă prea mult de această victorie, căci prin 2111 a.Chr. Ur-nammu, la început guvernator al Ur-ului şi vasal al regelui din Uruk, devenit independent, cucereşte treptat Uruk, Larsa, Lagaş şi, în final, Nippur, extinzându-şi dominaţia asupra întregii ţări a Sumerului. Într-o domnie prestigioasă de 18 ani, acesta a reuşit să supună şi o parte a Akkadului, intitulându-se, în consecinţă, rege al Sumerului şi Akkadului. Cea mai importantă realizare edilitară a lui Ur-nammu a fost ziguratul temlului Nanna din Ur, al cărui etaj inferior încă se mai păstrează. În ceea ce priveşte administraţia, acest rege este primul din Mesopotamia care dă un cod de legi, din care ni s-au păstrat câteva fragmente.
Urmaşul lui Ur-nammu este Şulghi, care a cucerit Assur-ul şi Elamul (învingându-l pe regele din Susa), intitulându-se, astfel, rege al celor patru ţinuturi. După modelul lui Naram-sin el s-a identificat cu un zeu (justificare ideologică a politicii sale de unificare). Urmaşii săi vor păstra titulaturile şi vor fi în continuare identificaţi ca zei, dar se vor lovi tot mai des de invaziile amoriţilor, care veneau dinspre stepă. Împotriva acestora a fost construit chiar şi un zid în punctul unde Eufratul şi Tigrul sunt cel mai apropiate, dar fără şansă de izbândă căci treptat ultimii dinaşti vor pierde controlul asupra Akkadului, iar apoi a Sumerului.
Această dinastie poate fi considerată moştenitoarea unei duble tradiţii:
J cea sumeriană exprimată prin revenirea la limba sumeriană, refacerea lăcaşelor de cult şi restabilirea obligaţiei regale de a instaura starea de armonie socială.
J cea akadiană, marcată de efortul de unificare a zonei, conjugarea cuceririi cu o politică economică activă şi reluarea titulaturii regale universaliste. Aceasta se vede prin reluarea legăturilor comerciale şi prin promulgarea celui mai vechi cod cunoscut vreodată: codul lui Ur-nammu. Interesant este că dacă imperiul akadian s-a bazat pe o armată puternică întendinţa unificatoare a Mesopotamiei, lasând o autonomie locală foarte largă provinciilor imperiului, sub Ur-nammu şi sub urmaşul său, tocmai această autonomie este eliminată, structurându-se o administraţie la nivel central şi la nivel provincial, creându-se un aparat funcţionăresc de carieră, direct subordonat regelui.

3.5. Invazia amoriţilor

Această invazie pune punct istoriei sumeriene şi deschide o nouă etapă, cea a rivalităţii asiro-babiloniene. Ultimul suveran al celei de-a III dinastii din Ur, Ibbi-sin, cu toată energia de care a dat dovadă nu a reuşit să oprească atacurile elamiţilor conjugate cu  invazia semiţilor amoriţi. Aceştia invadaseră oraşele palestiniene şi siriene încă de prin 2300 a.Chr. şi, treptat, se vor infiltra şi în Mesopotamia. Instalaţi, mai întâi, la Mari, ei reuşesc să fondeze, în 2017 a.Chr., o nouă dinastie la Isin. Mai departe, prin această dinastie ei îşi impun hegemonia asupra diferitelor oraşe sumeriene, continuând politica dinaştilor din Ur. De altfel, aceşti monarhi purtau chiar nume sumeriene şi adoptau titulatura de en din Uruk, pentru a-şi afirma predominanţa. Pană în 2004 a.Chr. se creează un adevărat regat amorit, cu sediul la Larsa, în cadrul căruia elementul semitic va înăbuşi pe cel sumerian, cel puţin în rândul elitelor.


Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)