Global Rabota

vineri, 3 martie 2017

Istoria bisericii crestine

Tags

         După concepţia ortodoxă şi romano-catolică Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos prin apostolii săi ca societate văzută şi organizată, ca instituţie în timp ce în viziunea protestanţilor creştini Mântuitorul a predicat doar împărăţia lui Dumnezeu şi sfârşitul apeopiat al lumii şi că nu s-a gândit să organizeze o instituţie vizibilă, ideea şi opera aceasta a fost doar a apostolilor. Protestanţii concep Biserica ca o comunitate a credincioşilor cu caracter spiritual şi invizibil.
         Istoria Bisericii este împărţită în trei perioade sau evuri :
-         Antică – de la începuturile sale – 4 î.H. – 590 d.H. perioadă în care are loc constituirea Bisericii şi răspândirea creştinismului fapt pentru care este considerată ca epoca cea mai importantă. În acest timp se precizează doctrina creştină au loc primele Sinoade Bisericeşti şi îşi desfăşoară activitatea părinţii Bisericii – creştinii sunt supuşi persecuţiilor religioase pentru prima dată.
-         Evul Mediu – de la pontificatul papei Grigore cel Mare (590-604) până la sfârşitul secolului XV are loc convertirea la creştinism a popoarelor slave, germane şi a altora – s-a realizat biruinţa Ortodoxiei asupra ereziilor care s-a consfinţit în Duminica Ortodoxiei – 11 martie 843 marea Schismă din 1054 între Biserica Orientală şi cea Occidentală cresc disputele pentru supremaţie între acestea, turcii ocupă Constantinopolul şi Biserica Ortodoxă este într-o bună parte sub dominaţia acestora.
-         Modernă – începând cu 1517 când datorită unor frământări din interiorul Bisericii Catolice au apărut Bisericile Protestante. Acum creştinismul a devenit o religie de universală prin răspândirea lui în Lumea Nouă, Africa şi Asia.


                   Biserica antică 4 î.H.-590 d.H.

         Se consideră că începuturile creştinismului se datorează unui profet evreu, Ioan Botezătorul, care cu câţiva ani înaintea presupusei naşteri a lui Iisus Hristos prezicea apropiata venire a lui Mesia. A fost condamnat la moarte şi decapitat prin ordinul regelui Irod Antipa, informaţii pe care le avem de la EusebiuIstoria bisericească care ne dă informaţii privind Biserica creştină până în 324.
         Anul naşterii lui Iisus la Betleem s-a presupus a fi 753 de la întemeierea Romei dar se pare că s-a născut cu 4-5 ani mai devreme aşa după cum reiese din Evanghelia lui Matei. Tradiţia creştină dar şi mărturiile scrise vorbesc despre istoricitatea lui Iisus Hristos care la vârsta de 30 de ani şi-a început misiunea printre ucenicii lui Ioan Botezătorul. Despre copilăria lui se ştiu destul de puţine lucruri, a petrecut o vreme printre învăţaţii evrei de la Ierusalim. Unii a presupus că a petrecut o vreme printre preoţii egipteni, afirmaţii neacceptate. După ce s-a retras în pustiu unde a postit 40 de zile apoi a revenit la Ierusalim unde a fost prins, judecat şi ucis la vârsta de 30 sau 33 de ani din ordinul procuratorului Ponţiu Pilat (26-36 d.H.). în viaţă a propovăduit Evanghelia adică vestea cea bună a mântuirii omului. Tradiţia şi cele scrise după moartea lui precizează faptul că Iisus Hristos a făcut multe minuni (vindecând bolnavi incurabili) şi ca urmare a fost bănuit de vrăjitorie, crimă pedepsită cu moartea.
         Hristos a fost temelia pe care s-a zidit Biserica creştină întemeiată de apostolii săi care au reuşit să convertească o parte dintre evreii aflaţi la Ierusalim – succes datorat Sfântului Petru. După aceasta numărul creştinilor a crescut necontenit. Apostolii răspândind Evanghelia printre evrei şi neevrei. Cel care a avut rolul cel mai însemnat în universalizarea creştinismului a fost Sfântul Pavel. Acesta, ca tânăr, ca învăţat în cele mai bune şcoli evreieşti ale timpului, se născuse cetăţean roman liber numindu-se Saul. S-a convertit – o spune el – pe drumul spre Damasc când s-a întâlnit cu Hristos. A propovăduit Evanghelia de la Antiohia până la Roma adresându-se mai ales populaţiilor din centrele urbane unde încerca să organizeze biserici care trebuiau să se autoconducă. Ţinea legătura prin scrisori cu comunităţile creştine pe care le ajutase să se organizeze la început. A elaborat detaliile organizării Bisericii creştine şi un apărător în scris a noii religii. A fost numit pentru aceasta apostol al neamurilor. Va muri la Roma probabil în anul 67 d.H. în timpul persecuţiilor împotriva creştinilor ordonate de către împăratul Nero acolo unde avea să fie răstignit în acelaşi an Sfântul apostol Petru în Vatican.
         În Imperiul Roman, datorită războaielor se crease o clasă bogată care se temea de faptul că noua religie apela la clasele cele mai sărace ale societăţii.
         Creştinii au fost învinuiţi atunci că au dat foc Romei dar după unele păreri însuşi împăratul ar fi ordonat acest lucru. În anii 65-66 la Ierusalim începuse o revoltă a evreilor împotriva ocupaţiei romane care a fost crunt înăbuşită în anii următori prin distrugerea Ierusalimului inclusiv a templului evreiesc. Populaţia a fost răspândită în întregul imperiu roman. În timpul acesta a fost organizată şi biserica creştină în interiorul Imperiului Roman.




                   Schisma Bisericii din 1054

         Luptele iconoclaste ce cuprinseseră Biserica de Răsărit au demonstrat fragilitatea organizării vieţii interne şi a existenţei unor controverse dogmatice cu repercusiuni şi în viaţa publică şi socială. În aceste dispute s-au amestecat şi împăraţii Bisericii ca şi conducători ai Bisericii dând amploare politica unei dispute bisericeşti. În 726, Leon al III-lea ca împărat al Răsăritului a interzis orice îngenunchere în faţa tablourilor sau imaginilor şi în 730 a ordonat scoaterea din Biserici a tuturor acestora în afară de cruce şi le-a distrus pentru a limita puterea călugărilor şi de infirma acuzaţiile de idolatrie aduse de musulmani. Această încercare de amestec a puterii laice în viaţa Bisericii a determinat reacţia clerului monastic şi parohial. Cei din Apusul Europei au luat poziţie în favoarea folosirii simbolurilor vizibile ale realităţii divine. Antagonismul dintre cele două biserici s-a mărit şi datorită măsurilor pe care le-a luat cea din Răsărit de a scoate din biserică statuile.
         Cei din Răsărit au detestat în mod special încercarea papei Nicolae I la mijlocul secolului IX de a se amesteca în numirea patriarhului bisericii Răsăritene. În 1054 controversa finală a avut loc în jurul unei probleme aparent minoră. Mihail Celarius, patriarh al Constantinopolului (1043-1058) a condamnat Biserica din Apus pentru că folosea la euharistie pâinea nedospită. Delegaţii trimişi de papa Leon al IX-lea de a aplana conflictul n-a dat rezultatele scontate, dimpotrivă, dimensiunile s-au mărit. La 16 iulie 1054 delegaţii papali au dat un decret de excomunicare a patriarhatului şi a adepţilor acestuia, decret pe care l-au aşezat pe marele altar al bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol. Nici patriarhul nu a fost mai prejos şi l-a anatemizat pe Papa de la Roma şi pe urmaşii lui. De atunci cele două biserici au mers separate deşi încercări de unire s-au mai făcut de-a lungul timpului. Anatema a fost ridicată de ambele părţi la 7 decembrie 1965. Biserica Ortodoxă a continuat să existe în cadrele Istoriei Bizantine dar şi a Bulgariei, Serbiei, Rusiei, etc. Biserica  catolică a reuşit să se adapteze noii situaţii, de aici încolo nu a mai putut fi vorba de un Conciliu ecumenic unic.
         Dintre papii care au condus Biserica catolică după 1054 s-au impus în mod deosebit papa Grigore al VII-lea şi Inocenţiu al III-lea. Cel dintâi sub numele de Hildebrand (1021-1085) a fost multă vreme în anturajul papei Nicolae al II-lea (1058-1061) care a reuşit să impună alegerea papei de către episcopii cardinali şi nu de către episcopii romani care erau controlaţi îndeaproape de puterea laică. De acum orice preot din cadrul Bisericii romane putea fi ales papă iar dacă la Roma nu era linişte, episcopii se puteau întruni şi în altă parte. Cum Imperiul Romano-German se amesteca adeseori în alegerea papilor s-a reuşit s-a reuşit să se limiteze posibilităţile intervenţiei laicilor în problemele Bisericii catolice. Acţiunea lui Nicolae al II-lea a dat impuls creşterii puterii papale care se manifest în timpul cât a fost papa Grigore al VII-lea (1073-1085) care voia ca nici o putere civilă să nu se amestece în viaţa Bisericii catolice. A luptat împotriva bimoniei şi a decretat obligativitatea calibatului preoţilor. Idealurile sale au fost dezvoltate într-o scrisoare Dictatus papae în care se afirma că Biserica catolică îşi datorează existenţa numai lui Dumnezeu şi că pontiful era singurul care putea fi numit universal, că are putere deplină asupra tuturor episcopilor, că poate detrona împăraţi – ultima pretenţie a fost şi cea mai importantă – conducătorii seculari urmau să se pună sub protecţia sa. În 1075 un sinod roman interzicea oricărui cleric să primească investitura de la un laic. Împăratul german Henric al IV-lea nu a fost mulţumit de acţiunile papei şi a încercat să-l mai tempereze dar nu a reuşit pentru că a fost excomunicat. A fost nevoit în 1077 să plece la Canossa unde se afla papa care până la urmă l-a iertat ridicându-i excomunicarea. Din conflictele care nu s-au stins aici ideea a rămas ajungându-se la un compromis prin Concordatul de la Worms din 1122. mişcarea de revigorare a acţiunilor Bisericii catolice a fost sprijinită şi de acţiunile pornite de la mănăstirea Cluny din secolul XI care mergeau în aceeaşi direcţie de disciplinare a clerului şi neamestecul laicilor în viaţa bisericească.
         Cele iniţiate de către Grigore al VII-lea au fost continuate cu succes de către papa Inocenţiu al III-lea, probabil cel mai important din întreaga istorie medievală a Bisericii Catolice. Era fiul unui nobil roman şi a avut o educaţie aleasă. Credea că este „vicarul lui Hristos” şi că în consecinţă cel mai important dintre pământeni, regii şi prinţii obţineau puterea de la el pe care putea să-i detroneze sau să-i excomunice. Statul trebuia să-şi primească puterea de la papă. A reuşit să se impună în faţa regelui Franţei Filip al II-lea August care după ce se căsătorise cu o prinţesă daneză, când a văzut-o nu i-a mai plăcut şi şi-a luat altă soţie. Inocenţiu al III-lea i-a forţat pe episcopii să anuleze căsătoria şi să ia soţia legitimă. La fel a procedat şi cu regele Angliei Ioan fără Ţară care n-a acceptat ca arhiepiscop de Canterbury pe cel propus de papă şi a fost excomunicat. Cum feudalii englezi s-au împotrivit acţiunii regelui, Ioan fără Ţară a fost nevoit să recunoască suzeranitatea papei obligându-se să-i plătească 1000 de mărci anual.
         În 1202 el afirma dreptul papei de a aproba sau dezaproba împăratul ales reuşind cu ajutor francez să impună în 1214 un candidat dorit de el. A creat un precedent pentru urmaşii săi cerând ajutor Franţei de două ori. A organizat cruciada a IV-a dar neavând bani destui a cerut ajutorul Veneţiei care l-a condiţionat de recâştigarea cetăţii Zara care atunci aparţinea Ungariei. După ce au jefuit-o cruciaţii s-au îndreptat spre Constantinopol pe care l-au ocupat în 1204 unde a fost organizat Imperiul Latin de Răsărit. Papa nu a fost de acord cu deturnarea acţiunii (plecaseră iniţial către Alexandria) dar i-a acceptat rezolvarea fiind acum conducătorul celor două biserici. A organizat şi condus al patrulea Conciliu de la Lateran din 1215.
         În secolul XIII urmaşii n-au avut nici pe departe valoarea lui, biserica romană fiind într-o continuă dispută cu puternicii regi ai Franţei, Angliei sau Imperiului Romano-German. Papa Bonifaciu al VIII-lea a fost umilit de către Filip cel Frumos al Franţei la începutul secolului XIV. De altfel între 1309-1377 centrul papal se va muta la Avignon fiind sub control francez. Cruciadele au dat naştere unui anumit tip de monasticism care îmbina viaţa militară cu cea monahală. Astfel au luat naştere ordine călugăreşti. Ordinul cavalerilor Ioaniţi sau al templierilor al cărui sediu se afla lângă Templul din Ierusalim. Organizate cu asentimentul papei, au avut, iniţial rolul de a apăra locurile Sfinte. Ordinul templierilor a fost desfiinţat la începutul secolului XIV pentru că s-a amestecat prea mult în politică. Au mai luat fiinţă şi ordine călugăreşti ale cerşetorilor precum cele ale franciscanilor şi dominicianilor cel din urmă avându-l printre cărturari şi pe Toma dAquino. Călugării franciscani s-au evidenţiat în mod deosebit în timpul ciumei negre de la 1348-1349 ajutând bolnavii.
         Scăderea prestigiului papalităţii în secolul XIV a determinat încercări de reformare, de revigorare venite din cadrul Bisericii catolice. Aşa a fost cazul englezului John Wielyfle şi a lui Ian Hus în secolul XV. La acest fapt a contribuit şi apariţia unor state naţionale ale căror regi sau principi acceptau cu greu suzeranitatea papală. Astfel în multe cazuri regele şi burghezia cooperau în susţinerea unui stat naţional puternic opus tendinţelor de supremaţie ale Bisericii catolice. S-a născut astfel nevoia ca şi biserica să se organizeze pe baze naţionale sau chiar locale. Tendinţele reformatoare vizau mai ales acea parte a clerului catolic ce se dovedise imorală precum şi proprietăţile bisericii. A fost atacată (Wiclifle) autoritatea papei atunci când s-a spus că Hristos este capul Bisericii şi nu papa iar Biblia este autoritatea în materie. A fost tradusă Biblia în limbile naţionale fapt ce a determinat o cunoaştere aprofundată a preceptelor biblice de un număr mai mare de oameni. Astfel s-a accentuat ideea unei reformări în cadrul Bisericii catolice (Reforma XVI). Dintre meritele deosebite ale Bisericii Catolice sprijinirea luptei împotriva ofensive turceşti către centrul şi vestul Europei de i-a lipsit consecvenţa nu poate fi negat faptul că a contribuit prin ajutoare materiale şi morale la încercarea de a stăvili ascensiunea acestora. S-a încercat şi apropierea de Biserica ortodoxă dar s-a pornit de la ideea recunoaşterii supreme a papalităţii ceea ce nu putea conveni ortodocşilor.
         În acest timp Biserica ortodoxă a trebuit să facă faţă permanentului asalt al musulmanilor dinspre Orient dar şi a latinilor din Occident. În raporturile cu statul a trebuit să-şi acomodeze poziţia intereselor acestuia.

Reforma din 1517


                   Cauze generale

         Cauze de ordin social au fost determinate de unele transformări în structura societăţii vest europene prin apariţia unei burghezii orăşeneşti de afirmare în plan economic, social sau politic. Va constitui suportul uman în acţiunile de modernizare a societăţii vest-europene şi principalii susţinători din punct de vedere material a ideilor Reformei. Fiind preocupaţi să adune cât mai repede suma de bani ce i-ar fi permis acces în viaţa politică va căuta argumente morale care să o sprijine, îşi va căuta aliaţi împotriva clasei nobiliare şi aregalităţii, printre unii clerici hotărâţi să reformuleze dogma bisericii creştine.
         Nobilimea laică considera că prin secularizarea averilor bisericilor şi mănăstirilor


loading...