Global Rabota

vineri, 3 martie 2017

Invatamantul si universitatile medievale

Tags

Cele mai importante centre de cultură au devenit oraşele unde erau amplasate numeroase şcoli. Vârsta la care începeau să meargă la şcoală era la 7 ani dar uneori şi mai devreme. Cititul, scrisul, cântarea psalmilor şi aritmetica erau cele dintâi discipline care se învăţau. Desigur nu aveau acces decât cei care aveau venituri stabile şi substanţiale. Regimul de viaţă al elevilor din şcoli şi mănăstiri era foarte aspru, pedepsirea cu bătaia (mai ales cu biciul) era frecventă.
         După câţiva ani de şcoală elementară urma şcoala specială unde se pregăteau tinerii pentru artele minore (cititul în timpul slujbei sau chiar comentarea textelor). Exista, pe lângă un învăţământ care pregătea cadre necesare bisericii şi unul pur practic ce pregătea notari, copişti.
         Cu timpul au luat fiinţă universităţi, şcoli superioare, mai ales în oraşe ce le întreceau ca nivel de pregătire pe cele mănăstireşti sau episcopale. Printre primele se numără Universităţile din Bologna, (mijlocul secolului XII), Paris (1200), Oxford şi Cambridge (începutul secolului XIII) Montpelier, Orleans, Padova, Napoli, Roma, Salamanca, Valencia. În secolul XIV au luat naştere universităţi în Europa centrală, Praga, Viena, Pecs, Buda, Cracovia, etc.. Acestea formau “comunitatea profesorilor şi studenţilor”, cu facultăţi de arte şi facultăţi superioare unde se predau cele şapte arte liberale. Aveau o formă de conducere asemănătoare cu cele de azi – rector, decan, consiliu profesoral. Pe lângă acest învăţământ aflat sub patronajul bisericii, numeroşi profesori erau angajaţi de cei bogaţi pentru instruirea tinerilor. Instrucţia se făcea mai ales pe cale orală, astfel încât un tânăr putea deveni avocat şi fără să ştie să scrie şi să citească. Sistemul de învăţământ cel mai bine organizatera, totuşi, cel clerical.
         Ştiinţa şcolară caracteristică acestei perioade a fost scolastica care se preda în universităţi. Metoda scolastică se aplică în teologie unde domina ideea de autoritate în materie – Biblia, părinţii Bisericii şi unii învăţaţi antici. Se folosea metoda educativă trăgându-se concluzii din premise date pornindu-se de la logica lui Aristotel tradusă de filozofii mauri în secolul XII. Se refuza observaţia şi experienţa. Scolastica a înflorit în secolul XIII prin activitatea lui Albert cel Mare şi Toma dAquino. Una din temele centrale ale filozofiei a fost problema “universaliilor” care în esenţă se prezenta în felul următor : adevărata realitate este exprimată de “universalii” de genuri, specii şi concepte universale (conceptul de “om”, de “animal”, de “plantă”), sau este constituită din fiinţe, obiecte, sau însuşiri individuale (omul Petru, planta stejar)? Genul sau specia – cu alte cuvinte, conceptul – indică un obiect, o fiinţă, o calitate – concrete? Ori poate că noi “izolăm” lucrurile şi “inventăm” termeni care denumesc aceste concepte, întrucât ne sunt utili pentru o operaţie de clasificare?
         Disputa universaliilor s-a prelungit timp de şase decenii; cei pentru care însuşirile individuale sunt reale au fost numiţi nominalişti, iar cei care susţineau că realitatea este alcătuită din însuşiri au fost numiţi realişti.
         Important pentru evoluţia filozofiei în secolul XIII este reconsiderarea filosofiei aristotelice (susţinută şi de ordinele călugăreşti ale dominicanilor şi franciscanilor) care până atunci în Occident era cunoscută mai ales prin comentariile lui Boethius şi ale maurului Ibn Roşd pe care apusenii l-au numit Averroes (secolul XII). Toma d’Aquino s-a inspirat din această filozofie constituind un sistem teologico-filozofic original şi cu multă influenţă în epocă, iar în biserica catolică şi până astăzi. Considera că unele învăţături ale religiei pot fi cunoscute pe cale raţională iar altele prin revelare. Lucrarea lui cea mai importantă a fost Summa teologiae. Roger Bacon (secolul XIII) s-a impus ca un adversar al autoritarismului dogmatic promovat de Biserică.
         Arta cuprinde în această perioadă două etape – arta romanică şi arta gotică. Cea dintâi a durat aproximativ patru secole şi are ca trăsături caracteristice bolta rotundă şi semicirculară, coloane grele, pereţi groşi ca de fortăreaţă, ferestre puţine şi înguste. Au fost clădite numeroase biserici, mănăstiri, castele. Sculptura are mai ales un caracter religios cu rol ornamental.
         Începând cu secolul al XIII-lea se va impune stilul baroc atât în sculptură cât şi în arhitectură. Ea este predominant urbană iar important este faptul că arhitectul caută să depăşească mereu vechiul, caută progresul fiind eliberat de servituţiile dogmatismului. I se permit idei personale, concepţii proprii asupra operei. Data apariţiei stilului baroc este greu de apreciat dar locul de origine se ştie că a fost Franţa unde prima construcţie ce ţine de acest stil a fost ridicată în 1130.
         Goticul redescoperă natura şi lumea, reprezentarea realistă. Bisericile au înălţimi mari – 20-50 metri şi lungimea care uneori poate ajunge la 100 de metri. În interior nava centrală este mult mai mare şi mai înaltă ca navele laterale, cu ferestre mari prin care este lăsată să pătrundă lumina. Pentru a defini stilul gotic multă vreme s-a exagerat importanţa ogivei (a cercului frânt) ca element definitoriu, fundamental. Trebuie adăugat la această inovaţie un tip de ornamentaţie cu totul nou în care decorarea faţadei clădirii deţine un loc mult mai important decât la stilul romanic aşa cum se poate vedea la catedralele din Lyon, Paris, Reims. Bisericile sau alte clădiri construite în stil gotic sunt aerisite, zvelte şi bogat ornamentate.
         Din Germania stilul gotic se va răspândi în Europa Centrală şi Orientală (Boemia, Polonia, Ungaria, Transilvania).
         În literatură, Dante Alighieri a scris un poem de o valoare literară excepţională numit Divina comedie, format din trei părţi : Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Subiectul este o călătorie imaginară a autorului în lumea de dincolo timp de şapte zile unde se întâlneşte cu personaje celebre precum Eneas, Sfântul Pavel, Caron şi Lucifer. El este condus de poetul roman Vergiliu, simbolul raţiunii, de iubita şi inspiratoarea poeziilor sale din tinereţe, Beatrice, simbol al graţiei divine şi de Sfântul Bernand. Trecerile succesive prin cele trei locuri ale lumii de dincolo îi oferă prilejul de a lua atitudine faţă de un personaj sau altul, faţă de faptele lor. Iubita lui îl conduce prin Paradis, un loc în care cei ce ajung sunt feriţi să mai facă păcate. Cu aceste imagini se încheie poemul simbolizând triumful religiei. De remarcat că, “Divina Comedie” este scrisă în limba italiană, Dante fiind creatorul limbii literare italiene. Oamenii antichităţii sunt aşezaţi în partea introductivă a Infernului. Folosindu-se de cei antici, pe care-i admiră, Dante a deschis drumul Renaşterii.


loading...