Global Rabota

vineri, 3 martie 2017

INSTAURAREA REGIMURILOR COMUNISTE IN EUROPA DE SUD-EST

Tags

În perioada 1949-1953, statele Europei Răsăritene au fost cuprinse de cel de-al doilea „val totalitarist”, caracterizat prin: consolidarea de regimuri politice noi – în principiu – pentru această regiune, caracterizate prin faptul că ele reprezentau variante locale ale socialismului de tip sovietic. El se deosebeau doar prin gradul de apropiere faţă de „stalinismul de tip clasic” din URSS, care avea la bază dictatura birocraţiei de partid. Consolidarea rapidă a acestor regimuri politice a fost posibilă graţie unor factori:
- Intensificarea dezvoltării economice şi tranziţia la modernizarea sferei economice (aceste programe au fost propuse de către guvernele de coaliţie);
- Compromiterea – în timpul războiului – în conştiinţa publică, a ideilor europene de orientare liberală (şi principiilor de organizare a societăţii pe baze liberale), care, potrivit propagandei sovietice, nu erau capabile să se opună pericolului fascist;
- După război, în statele din zonă, tendinţa de negare a „vechilor stări” se intensifica, un factor care a contribuit la aceasta fiind aşa-numitul „sindrom de forţă”, graţie căruia la nivelul conştiinţei opiniei publice a luat naştere o reacţie faţă de ororile fascismului;
- Atracţia exercitată – pentru o parte a populaţiei – de socialism, în general, şi modelul sovietic de socialism, în special. Evident că, atracţia faţă de modelul sovietic s-a datorat statutului de supraputere, dobândit de către URSS la sfârşitul războiului, precum şi faptului că modelul economico-social propus de către URSS rezistase loviturilor Germaniei şi, în final, obţinuse victoria.
Toţi aceşti factori au contribuit la intensificarea şi consolidarea simpatiei faţă de forţele de stânga în Europa, în general, şi Europa Răsăriteană, în special. Drept consecinţă, ponderea categoriilor sociale marginale în viaţa publică sporeşte, reprezentanţii acestei categorii fiind dispuşi să schimbe „vechea stare” în folosul lor. Evident, procesul a avut succes graţie prezenţei Armatei Roşii pe teritoriile acestor state, precum şi graţie Comisiilor Aliate de Control (organisme create la sfârşitul conflictului şi compuse din reprezentanţi ai celor trei mari puteri învingătoare), în cadrul cărora, în Europa Răsăriteană, reprezentanţii sovietici aveau dreptul de „first say”.
Instaurarea regimurilor comuniste în statele Europei Răsăritene a fost un proces pe parcursul căruia vechea elită politico-socială a fost înlocuită la toate nivelurile. Din punct de vedere sociologic, acele categorii sociale care se aflau la baza scării sociale au beneficiat de o şansă istorică. Totodată, accederea lor în structurile de vârf a făcut posibilă instaurarea modelului sovietic de dezvoltare economico-socială, precum şi conturarea unei noi clase sociale.
Constituirea nomenklaturii comuniste. Analiza procesului de constituire a noului corp de cadre şi de transformare a sa într-o forţă de comandă, a mentalităţii acestor cadre, a orientării lor psihologico-sociale şi politice arată că baza ierarhiei verticale a reprezentat-o nomenklatura de partid şi de stat, fenomen specific regimurilor totalitare de stânga. Nomenklatura, la rândul ei, s-a aflat la origine unui funcţionar de tip nou, caracterizat printr-un nivel profesional neadecvate noului statut. Temporal, apariţia nomenclaturii în statele din regiune are loc în perioada 1946-1953. Deja la începutul anilor ’50, noul mecanism al puterii executive (nu în sens constituţional), cu ajutorul căruia conducerea de partid şi de stat va controla societatea în toate aspectele ei, va deveni o realitate. Intensul proces de „sudare” a aparatului de partid şi de stat a favorizat transformarea birocraţiei: aceasta din urmă şi-a pierdut rolul de mecanism de transmisie şi a început să joace un rol din ce în ce mai important în societate. Următorul pas l-a reprezentat apariţia monopolului politico-birocratic al puterii (ca şi în URSS).
Înlăturarea vechii elite social-politice, blocarea şi destabilizarea influenţei acesteia în societate s-a produs prin intermediul distrugerii acesteia. Este vorba despre aşa-numita teroare profilactică, graţie căreia „terenul” administrativ (şi nu numai) a fost curăţat pentru a face loc noilor funcţionari, care aderaseră la ideea comunistă şi politica promovată de către partidul comunist. În acest context, partidele comuniste au devenit „izvorul” de cadre şi, în special, nomenklaturişti. Astfel, criteriul profesionalismului în promovare a fost înlocuit cel al fidelităţii faţă de ideal, al supunerii faţă de instanţele superioare. Consecinţa directă a fost diminuarea capacităţii noilor structuri ale aparatului de stat şi transformarea funcţionarilor de partid şi de stat în simpli executanţi ai directivelor şi indicaţiilor venite de sus. Astfel, ia naştere verticala puterii, al cărei principiu de funcţionare se baza pe îndeplinirea directivelor venite de sus, fenomen caracteristic socialismului de tip stalinist.
Lipsa acută de cadre, precum şi modalităţile de recrutare a acestora, a dat naştere instituirii a unui „tabel de ranguri”, în cadrul căruia figurau toate funcţiile care aparţineau nomenklaturii de partid şi de stat. Pe cale de consecinţă, apare o metodă nouă de numire a funcţionarilor – rotaţia cadrelor – singura aptă să asigure stabilitatea partidului şi a situaţiei politice din ţară. Această nouă metodă însă a avut drept urmare blocarea circulaţiei sociale, împiedicarea reînnoirii profesionale la nivelul structurilor de partid şi de stat, consolidarea potenţialului dictatorial al puterii. Ispita puterii s-a dovedit a fi mai puternică decât considerentele de ordin moral. Altfel spus, în totala contradicţie cu principiile enunţate oficial (edificarea unei societăţi a echităţii sociale), privilegiile care însoţeau statutul de nomenklaturist au fost percepute de către noua elită politico-socială din Europa Răsăriteană ca un drept legal al ei. În timp, la nivelul reprezentanţilor nomenklaturii a apărut un tip de psihologie elitistă.
Propaganda comunistă. Pentru instaurarea şi consolidarea noilor regimuri politice a fost folosit un întreg arsenal de metode verificat de-a lungul timpului în URSS. Astfel, în vederea formării în conştiinţa publică a mitului modelului de societate egalitară statele est-europene au fost supuse unei adevărate blocade informaţionale, a cărei consecinţă a fost reorientarea acestor ţări dinspre Occident spre URSS. În paralel, au fost create instituţiile şi elaborate metodele cu ajutorul cărora s-a atins acest obiectiv:
-          introducerea cenzurii politice;
-          lichidarea centrelor culturale, institutelor şi bibliotecilor statelor occidentale;
-          interzicerea circulaţiei libere cetăţenilor străini (inclusiv diplomaţilor, ziariştilor);
-          bruierea staţiilor de radio străine; suprimarea mijloacelor (la nivelul populaţiei) care făceau posibilă captarea a emisiunilor radio din statele capitaliste vecine (este cazul Iugoslaviei, care după 1948, a fost văzută ca un stat capitalist).
Toate aceste măsuri au redus la minimum capacitatea de acţiune a reprezentanţilor vechii elite şi au făcut imposibilă apariţia nemulţumirilor faţă de noua ordine la nivelul societăţii. Unica sursă de informaţie au devenit publicaţiile oficiale, a căror funcţie a constat în modelarea conştiinţei sociale.
Noile autorităţi au alocat mijloace (financiare, umane, infrastructură) uriaşe pentru reproducerea modelului sovietic de control al informaţiei şi ermetizarea societăţii din punct de vedere informaţional. Aparatul ideologic (Direcţia de Agitaţie şi Propagandă) a avut ca obiect impunerea în conştiinţa publică a modelului de societate a armoniei sociale cu avantajele sale: înfăţişarea creşterii nivelului de trai, al bunăstării sociale, îmbunătăţirea perspectivelor sociale ale individului, garantarea puterii tuturor categoriilor sociale. Astfel, a fost elaborată imaginea societăţii ideale, caracteristică idealului comunist. În pofida acestor eforturi, spre deosebire de URSS, influenţa occidentală la nivelul societăţilor est-europene s-a menţinut într-un grad mult mai ridicat decât în URSS.
Represiunea comunistă. Pe lângă mecanismele de control ale societăţii, represiunea a jucat un rol foarte important în crearea noilor structuri statale şi modelarea oamenilor. La începutul anilor ’50, represiunea în regiune a dobândit un caracter de teroare politică, la originea ei aflându-se autorităţile statului. Scopul principal pentru care a fost folosită teroarea politică a fost ca prin intermediul spaimei/fricii/terorii instituite în societate să se ajungă la aşa-numita concordie socială. Se subînţelege că manifestarea dezacordului era imposibilă. Obiectul represiunii l-au constituit reprezentanţii vechii elite (foşti membrii ai partidelor democratice, funcţionari de stat din vechea gardă, ofiţeri), care ar fi putut să se constituie într-o viitoare posibilă bază a unei opoziţii faţă de regim. Vechea elită a pierdut orice perspectivă de a mai dobândi vreo pondere în viaţa politico-socială a ţării.
Represiunea a afectat nu numai pe reprezentanţii vechii ordini, ci şi pe membrii de partid. În partid, represiunea a fost promovată cu scopul creării partidului-stat, ca bază a regimului politic. În acest context, orice tentativă reformatoare din interiorul partidelor a fost anihilată complet (prin interzicerea pluralismului opiniilor), partidele comuniste est-răsăritene suferind un proces de bolşevizare, asemeni PC(b)US.
Partidele comuniste din regiune s-au transformat, astfel, în organisme totalitare, care se identificau cu proprii lor conducători, aceştia din urmă fiind caracterizaţi de un anumit excepţionalism, întreţinut prin cultul personalităţii.
Represiunea a mai fost utilizată pentru schimbarea „garniturii” partidului: cei noi, luau locul vechii gărzi. Spre deosebire de URSS, în ţările est-europene, criteriul de bază folosit la înlăturarea reprezentanţilor vechii gărzi de partid l-a constituit şederea în ţară sau în URSS (de unde sosiseră cu Armata Roşie), în perioada războiului.
În condiţiile războiului rece, represiunea a mai fost utilizată pentru a-i transforma pe noii lideri politici din Europa Răsăriteană în simpli executanţi ai directivelor sovietice de politică externă. Acest lucru a permis consolidarea disciplinei de bloc.
Exista opinii, potrivit cărora, represiunea a permis statelor est-europene din aceasta regiune, a căror economii erau, în mare lor majoritate, preponderent agrare, atingerea unor obiective: modernizarea economică şi socială, favorizarea elementelor sociale, defavorizate anterior, etc.
Instituţia consilierilor militari. A reprezentat, de departe, cea mai importantă pârghie pe care URSS a avut-o la îndemână şi graţie căreia a putut să instaureze în ţările est-europene regimuri de tip stalinist. Obiectivul consilierilor sovietici a fost acela de a contribui la introducerea principiilor sovietice de conducere în aceste state.
Această instituţie a consilierilor a corespuns intereselor noilor lideri politici şi nomenklaturii, în general, deoarece partidul nu dispunea de cadre suficiente cu ajutorul cărora să-şi impună politica. Prezenţa consilierilor sovietici a avut şi consecinţe negative asupra imaginii URSS. Noua elită politică locală, dorind să-şi asigure securitatea politică (ea depindea de voinţa liderului de la Kremlin) a început să canalizeze nemulţumirile existente în societate în direcţia URSS. Drept consecinţă, a avut loc o creştere a popularităţii elitei locale la nivelul populaţiei, sporirea bazei sociale a puterii şi intensificarea sentimentelor privind suveranitatea naţională. Cei mai importanţi consilieri militari au fost aceia care au activat în cadrul Ministerului Securităţii Statului, de Interne şi al Forţelor Armate.
La sfârşitul anilor ’50, în statele est-europene au fost create elementele de bază ale modelului stalinist de societate:
-          concentrarea putere politice şi economice în mâinile conducătorului;
-          prezenţa partidului unic (comunist), deţinător al puterii reale;
-          monopolul ideologiei marxist-leninste în sfera ideologicului;
-          monopolul partidului asupra mass-media şi a structurilor de forţă (Ministerul de Interne, Ministerul Apărării şi Ministerul Securităţii Statului);
-          centralizarea economică;
-          instituirea sistemului represiv.
Prezenţa acestor elemente oferă argumente pentru a afirma că prezenţa regimurilor comuniste în Europa Răsăriteană a fost o realitate. Există, însă, unele aspecte care permit identificarea unor diferenţieri a acestor regimuri faţă de matricea modelului stalinist de societate:
1) Instaurarea modelului sovietic în societăţile est-europene nu s-a făcut pe un teren gol. Altfel spus, la momentul instaurării, în multe din aceste ţări se declanşase un proces de formare a societăţii civile (cele mai avansate, din acest punct de vedere, au fost Ungaria, Polonia, Cehoslovacia). Nu trebuie omise nici legăturile (culturale, economice, politice, realităţile mentale) cu Occidentul. În URSS, deşi existase un proces oarecum similar, primul război mondial a „curăţat” terenul, creând condiţiile apariţiei mişcărilor de stânga şi extremă stângă. În statele Europei Răsăritene, cel de-al doilea război mondial, dimpotrivă, a permis reapariţia partidelor democratice, care au propus populaţiei propria lor variantă de dezvoltare a ţării. O astfel de etapă, în URSS, nu a existat. În aceasta constă diferenţa experienţei statelor est-europene faţă de cea sovietică. Aceste ţări, au preluat modelul sovietic într-o variantă proprie, naţională.
2) Cea de-a două deosebire vizează starea partidelor comuniste din aceste ţări. Niciodată, în nici unul din aceste state nu a putut fi construit un partid comunist puternic, disciplinat şi centralizat ca PCUS. Mai mult, în pofida represiunilor promovate, elita politico-culturală nu a putut fi distrusă în totalitate şi astfel a fost posibilă apariţia tendinţelor reformiste chiar în interiorul partidelor comuniste (Lukocs, în Ungaria; Djilas, în Iugoslavia; Dubcek, în Cehoslovacia; Gomulka, în Polonia). Acest lucru a permis distanţarea ulterioară de modelul sovietic de dezvoltarea şi apariţia, după Congresul al XX-lea al PCUS, a aşa-numitelor căi proprii de edificare a socialismului. Cu alte cuvinte, stalinismul în varianta sa sovietică nu a funcţionat pe termen lung în statele est-europene. Din punctul de vedere al măreţiei şi personalităţii liderului, nici unul din liderii est-europeni nu a avut o pondere atât de însemnată în conştiinţa colectivă, aşa cum au avut-o Lenin sau Stalin.
3) A treia deosebire care a redus posibilitatea funcţionării pe termen lung a modelului stalinist de dezvoltare o constituie diferenţa de ordin tehnic al perioadelor când a avut loc instaurarea regimului comunist în URSS şi Europa Răsăriteană. În cea din urmă zonă, regimurile comuniste au fost instaurate în ajunul revoluţiei tehnologice mondiale, care a atras după sine ample înnoiri de ordin tehnic, mai ales în domeniul electronicii, informaticii şi al sistemelor de comunicaţii. Din acest punct de vedere, „cortina de fier” ar trebui înţeleasă, mai degrabă, ca „grilajul de fier” prin care schimburile economice între statele est-europene socialiste şi Occident au fost posibile.
4) Perioada prea scurtă, din punct de vedere istoric, în care aceste regimuri au funcţionat. Modelul stalinist a funcţionat decenii, iar victoria obţinută în cel de-al doilea război mondial a consolidat poziţiile şi influenţa conducerii staliniste. În Europa Răsăriteană, nu a fost timp, din punct de vedere istoric, pentru ca regimul să se consolideze şi nici unul din evenimentele din perioada Războiului rece nu l-au consolidat. Din contra, industrializarea intensivă, colectivizarea, dezvoltarea, cu precădere, a industriei grele în detrimentul celei a bunurilor de larg consum au avut ca efect diminuarea entuziasmului a celor care crezuseră sincer în mesajul noilor autorităţi şi, evident, îngustarea bazei sociale a puterii.
Moartea lui Stalin (1953) a deschis o nouă etapă în cadrul lagărului socialist. Este o etapă presărata de crize. Destalinizarea iniţiată de Hruşciov după 1956, a reprezentat impulsul pentru procesul de autodistrugere al regimurilor comuniste din Europa Răsăriteană, care a avut loc la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90.
Acordul de procentaj şi succesele comuniştilor în Iugoslavia, Bulgaria şi Albania au deschis o nouă perspectivă realizării unui brâu de securitate în Europa de Sud-Est. În 1939-1940, Stalin, prin înţelegerile cu Hitler, realizase un cordon de securitate, alcătuit din teritorii anexate (poloneze, finlandeze, ţările baltice şi româneşti). Acum, graţie acordului cu Churchill şi victoriilor Armatei Roşii, se contura posibilitatea instituirii unei centuri de securitate, compusă din teritoriile anexate în 1939-1940 şi dintr-un sistem de state-satelit, în care puterea să fie exercitată de guverne de coaliţie, aflate sub controlul mandatarilor Moscovei: comuniştii.
Istoricul englez Hugh Seton-Watson a dat o excelentă periodizare a procesului de impunere a regimului comunist, periodizare având drept criteriu compoziţia guvernului:
a) coaliţia autentică, în cadrul căreia comuniştii colaborează cu partidele democratice. Este punerea în practică a formulei Frontului Unic Naţional, preconizată de Komintern încă din iulie 1941;
b) coaliţia fictivă, compusă din partide şi organizaţii cripto-comuniste sau dirijate din umbră de comunişti precum şi din „tovarăşi de drum” – altfel spus, oameni politici burghezi sau social-democraţi, dispuşi, din diverse raţiuni, să colaboreze cu comuniştii;
c) regimul monolitic al PC, care exercita singur puterea.
În pofida legendei de largă răspândire, nu a însemnat o „împărţire a lumii” între URSS şi marii ei aliaţi occidentali. În Balcani, situaţia era stabilizată prin blocarea definitivă – în urma vizitei lui Churchill la Atena (25-28 decembrie 1944) a accesului comuniştilor spre putere, iar Stalin respecta cu scrupulozitate acordul de procentaj, abandonându-i pe comuniştii greci. Principala problemă a conferinţei a fost cea a Poloniei: a frontierelor sale şi, mai ales, a guvernului. Noile graniţe – Linia Curzon în est, o extindere neprecizată în vest – au fost mai lesne de acceptat. Cea a instalării unui guvern cu adevărat reprezentativ s-a dovedit mult mai spinoasă pentru că Stalin nu intenţiona să cedeze într-o problemă capitală pentru segmentul central-european al brâului de securitate.
Planul Marshall. Cercetătorul american Scott Parrish a analizat evoluţia aşa-numitei dileme de securitate din cadrul raporturilor americano-sovietice. SUA au crezut că, profitând de marasmul economic din Europa Occidentală, ruinată de război, Stalin, folosindu-se de forţa partidelor comuniste din Franţa şi Italia, va încerca să-şi impună adepţi la Roma şi Paris; din această teamă s-a născut Planul Marshall, destinat să contracareze ascensiunea comuniştilor spre putere.
La rândul sau Stalin a văzut în Planul Marshall o încercare a SUA de a-i smulge prin mijloace economice brâul de securitate abia constituit, de a izola URSS şi de a reface sub egida occidentală Germania. Reacţia lui Stalin a fost pe măsura temerilor sale: el a interzis ţărilor-satelit să participe la ceea ce îi părea a fi un adevărat complot american. Delegaţiei cehoslovace, convocate la Moscova (guvernul de la Praga acceptase să participe la Conferinţa de la Paris privind Planul Marshall), Stalin i-a declarat răspicat, la 9 iulie 1947: „Suntem surprinşi că aţi acceptat să participaţi la această consfătuire. Pentru noi această problemă este problema prieteniei dintre Uniunea Sovietică şi Cehoslovacia. Vrând, nevrând, Dvs. ajutaţi la izolarea Uniunii Sovietice (...) Este necesar să anulaţi această hotărâre, trebuie să renunţaţi să participaţi la această consfătuire şi cu cât o veţi face mai curând cu atât va fi mai bine”.
Interdicţia Kremlinului de a participa la Planul Marshall a fost urmată cu stricteţe de toate ţările satelite. A fost o manifestare clară, exemplară a disciplinei de bloc, impusă de Stalin în zona brâului de securitate lărgit. Faţă de bănuielile lui Stalin în privinţa intenţiilor occidentale („Doctrina Truman”, proclamată la 12 martie 1947, şi Planul Marshall, din 5 iunie 1947) cordonul de securitate lărgit devenea un adevărat front înaintat, a cărui organizare devenea vitală pentru interesele de securitate ale URSS.
Între 22 şi 27 septembrie 1947 s-a desfăşurat în Polonia, la Szklarska Poreba, consfătuirea partidelor comuniste şi muncitoreşti (Comuniste) din Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria, URSS, Franţa şi Italia. Compoziţia însăşi a conferinţei transmitea un mesaj Occidentului: Moscova refăcea un centru de conducere a mişcării comuniste internaţionale – dar nu la dimensiunile Kominternului – destinat să coordoneze activitatea partidelor comuniste din brâul de securitate extins intangibil pentru Occident. În acelaşi timp, prezenţa celor două partide comuniste apusene – cel francez şi cel italian – adică a celor mai puternice detaşamente ale mişcării comuniste internaţionale, era un avertisment: în orice moment – dacă Occidentul nu respecta brâul de securitate extins sovietic – Kremlinul dispunea de mijloacele necesare pentru a destabiliza „lumea capitalistă”.
Declaraţia finală, cuprindea teza de bază din raportul reprezentantului sovietic, A. A. Jdanov, privind situaţia internaţională – împărţirea lumii în două lagăre: „Astfel s-au format două lagăre – lagărul imperialist şi antidemocratic, care are ca scop principal instaurarea dominaţiei, a imperialismului american şi zdrobirea democraţiei, şi lagărul antiimperialist şi democratic, care are ca scop principal surparea imperialismului, întărirea democraţiei şi lichidarea resturilor fascismului”.
Evoluţia politică a ţărilor din Europa Centrală şi de sud-est după terminarea războiului a fost marcată de împărţirea sferelor de influenţă între Marile Puteri în perioada războiului şi în timpul conferinţelor interaliate. „Acordul de procentaj”, pe de o parte, precum şi imaginea deformată a URSS în calitate de stat învingător, pe de alta parte, au creat o atmosferă defavorabilă ţărilor eliberate de Armata Roşie. Alexander Dubcek menţiona că „în 1945, impresia ce domina asupra generaţiei mele era aceasta: spectacolul unei puteri sovietice strivitoare. Capacitatea de a se ridica după dezastrele iniţiale şi de a riposta cu forţa era o dovadă evidentă şi de netăgăduit”.
URSS era preocupată de „recuperarea” teritoriilor sale mai vechi. În acest sens, a urmărit respectarea prevederilor protocolului adiţional secret din 23 august 1939, ce s-a regăsit în textele Tratatelor de pace, care confirmau frontiera din 1 ianuarie 1941. De asemenea, Stalin urmărea crearea unei zone de securitate pentru a proteja hotarele URSS în momentul expansiunii sale de după război Stalin cu siguranţă nu a uitat că occidentalii nu au încercat niciodată să se opună cu adevărat oportunităţilor sale de cucerire. El a reuşit sa folosească cu succes diplomaţia, forţa şi viclenia pentru realizarea obiectivelor sale prioritare. Începând cu anul 1940 opinia publică a asistat la aplicarea celor mai aprige tehnici de manipulare şi dezinformare care, cinci ani mai târziu, au împins ţările Europei de Est în zona sovietică:
-    crearea de guverne de coaliţie;
-    preponderenţa impusă a partidului comunist;
-    alegeri în diete şi parlamente a candidaturilor impuse de comunişti.
Primele contacte diplomatice au loc în timpul războiului: în decembrie 1943 a fost semnat un tratat de prietenie şi alianţă cu Cehoslovacia, astfel această ţară este prima care cade în viitoarea zonă de influenţă sovietică. La 11 aprilie 1945 un tratat similar a fost semnat cu Iugoslavia, iar la 21 aprilie cu Polonia. Tratativele diplomatice erau însoţite în paralel de tot felul de acţiuni: pregătirea cadrelor din rândul „kominterniştilor” la Moscova, unde se aflau o mulţime de cetăţeni străini, originari din aceste ţări.
Un rol important în realizarea obiectivelor propuse trebuia să-l joace Armata Roşie, care, prin înaintarea în Europa Centrală şi în Balcani, devenise omniprezentă. Astfel, prin dreptul de cuceritor Uniunea Sovietică deţinea controlul asupra României, Bulgariei, Ungariei, ca şi asupra unor părţi ale Austriei şi Germaniei, Poloniei, Cehoslovaciei. Armata Roşie a avut un comportament totalitar în această zonă, intervenind direct în treburile interne: cazul lui A.Vâşinski în România, a lui K.Voroşilov în Ungaria.
Impunerea modelului socialist-stalinist în statele din Europa Centrală şi de Sud-Est s-a făcut în câteva etape, după cum urmează:
-    etapa precomunizării, 1944-1945, când au fost create „guverne de uniune naţională”, provenite din „fronturi”: în România – Frontul democratic, format din comunişti, social-democraţi şi ţărănişti;
-    în Ungaria – SzegedFrontul naţional de independenţă, alcătuit din micii proprietari, naţional-ţărăniştii, socialişti şi comunişti;
-    în Bulgaria – Frontul patriei, format din ţărănişti, comunişti şi socialişti;
-    în Cehoslovacia – Frontul naţional, format din membrii partidului popular, social-democrat, social-naţionalist, şi partidul comunist ceh şi slovac.
În Polonia se impune guvernul format din 21 de membri, dintre care 17 erau de la Comitetul din Lublin. În zona de ocupaţie sovietică din Germania, la 14 iunie 1945, se creează un Front unit al organizaţiilor antifasciste. Comuniştii reuşesc, astfel să pătrundă în toate sferele importante, controlând sectoarele cheie – armata, justiţia, afacerile interne. Armata în aceste ţări era organizată după modelul sovietic. Dominând fără probleme administraţia, armata şi justiţia, comuniştii au continuat procesul de „curăţare” a acestor domenii de aşa-numiţii „duşmani de clasă”, început de Armata Roşie. În Bulgaria, în timpul acestui proces, au fost arestaţi în jur de 12.000 de oameni, dintre care 4.000 au fost executaţi; în Ungaria, România, de asemenea, are loc o epurare masivă a celor declaraţi „duşmani” de către comunişti.
România. Mult mai simplu, din unghiul de vedere al sovieticilor, s-au desfăşurat evenimentele în România. Spre deosebire de Polonia, unde exista o puternică fractură între comunişti şi anticomunişti, între prosovietici şi antisovietici, în România se crease o amplă alianţă politică – Blocul Naţional-Democratic – în care PNŢ, PNL, PSD şi PCR, ultimul, deşi minuscul, admis numai pentru că se ştia că în spatele lui se afla colosul sovietic. Această coaliţie beneficia de patronajul regelui Mihai I şi de sprijinul unui şir de comandanţi militari. Evident, fără voia lor (cu excepţia comuniştilor), participanţii la amintitul bloc dădeau viaţă Directivei Kominternului din 7 iulie 1941 privind crearea de Fronturi Unite Naţionale. Toate forţele politice din BND se pronunţau în favoarea strângerii relaţiilor cu URSS, astfel că Moscova nu putea decât să se felicite de a vedea realizându-se la Bucureşti ceea ce preconizase din 1941.
Actul de la 23 august 1944 a deschis Armatei Roşii drumul într-o ţară în care – spre deosebire de Polonia – existau instituţiile unui stat perfect articulat: monarhia, guvernul, partide politice, armata etc. Atitudinea sovieticilor faţă de acest stat, care se desprinsese prin propria-i forţă din orbita Reichului avea să fie un adevărat test pentru viitoarea politică sovietică în perioada postbelică.
Este semnificativ că, pentru a calma neliniştea anglo-americană privind intenţiile sovietice faţă de ţările „eliberate”, guvernul sovietic dăduse cele mai liniştitoare declaraţii privind viitoarea situaţie a României şi Poloniei. La 2 aprilie 1944, V. M. Molotov declarase că „guvernul sovietic nu urmăreşte scopul de a dobândi vreo parte din teritoriul României sau de a schimba orânduirea socială existentă în România”; la 26 iulie, o formulare identică în declaraţia sovietică privind Polonia: „URSS nu urmăreşte scopul dobândirii vreunei părţi a teritoriului polonez sau schimbarea ordinii sociale în Polonia”. Sub camuflajul unor astfel de declaraţii liniştitoare – crezute, din naivitate sau rea credinţă de anglo-americani – Kremlinul pregătea includerea Poloniei şi României în cordonul de securitate al URSS.
Bulgaria. Această ţară fusese în stare de război cu Marea Britanie şi SUA, dar rămăsese neutră în conflictul sovieto-german. Cu un partid comunist puternic şi experimentat politic, politica Kominternului de creare a unui Front Politic (variantă a Frontului Unic Naţional) avusese rezultate destul de notabile. Alianţa aflata sub egida PCB cuprindea elemente ale aripii stângi din Uniunea Populară şi Partidului Social-Democrat, din gruparea „Zveno” şi personalităţi politice de orientare prosovietică.
La 26 august, când Poarta Focşanilor (linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi) fusese deschisă Armatei Roşii, CC al PCB a fixat planul unei insurecţii, destinate să asigure victoria coaliţiei politice („Frontul Patriotic”) controlată de comunişti.
La 5 septembrie 1944, URSS a declarat război Bulgariei pentru a putea intra cu trupele sale pe teritoriul acestei ţări. În aceeaşi zi, Gheorghi Dimitrov a trimis instrucţiunile sale PCB, care fixau următorul obiectiv: „Poporul bulgar şi forţele sale armate trebuie să se alăture hotărât Armatei Roşii, care eliberează Bulgaria de sub opresiunea germană şi izgoneşte pe bandiţii germani şi pe ticăloşii lor complici de pe pământul bulgar”.
Conjugarea între intrarea Armatei Roşii şi acţiunile Frontului Patriotic, dirijate de comunişti, a permis ca într-un răstimp scurt (6-8 septembrie) aparatul de stat central şi local să ajungă în mâinile comuniştilor şi aliaţilor lor. La fel ca în Polonia, şi în România, şi în Bulgaria, rolul decisiv în instalarea unui regim de obedienţă comunistă a aparţinut Armatei Roşii.
Grecia. Din perspectiva Londrei, Grecia apărea ca avanpostul de apărare al Suezului, jalon de însemnătate capitală pe drumul imperial spre posesiunile Coroanei britanice din Asia. Pentru a obţine o garanţie ca trupele sovietice nu vor ocupa Grecia, Churhill a iniţiat, încă de la începutul lui mai 1944 (discuţiile dintre A. Eden şi F. Gusev, ambasadorul sovietic la Londra), negocieri privind delimitarea sferelor de influenţă (termenul era evitat pentru a nu indispune Washingtonul, ostil, în principiu, unor astfel de practici) în Europa de Sud-Est, principiul de bază fiind România pentru URSS, Grecia pentru Marea Britanie.
După discuţii tripartite – anglo-sovieto-americane (Stalin dorea şi acordul lui Roosevelt) – a căror desfăşurare exactă nu este nici astăzi foarte bine cunoscută (poziţia SUA), s-a ajuns la călătoria lui Churchill la Moscova, în cursul căreia s-a încheiat faimosul acord de procentaj anglo-sovietic, în urma căruia URSS a dobândit o preponderenţă de 90% în România, 80% în Ungaria şi Bulgaria, egalitate în Iugoslavia (50%-50%) şi 10% în Grecia.
Acordul de procentaj a însemnat, practic, recunoaşterea brâului de securitate strategic sovietic de către Marea Britanie într-o formă incompletă: Ungaria, România şi Bulgaria. Iugoslavia, unde proporţiile de influenţă ale celor doi parteneri erau egale, se află, practic, sub controlul forţelor comuniste ale lui I. B. Tito, un lider plin de iniţiative, care, nu întotdeauna coincideau cu interesele şi directivele Moscovei. Albania, neinclusă în acordul de procentaj, se afla de asemeni sub autoritatea comuniştilor. În toamna lui 1944, Finlanda, Polonia şi Cehoslovacia rămâneau încă, cel puţin în principiu, cu un statut nedefinit din unghiul de vedere al gradului de dependenţă faţă de URSS.
Iugoslavia. Încă înainte ca acordul de procentaj să fi livrat, practic, lui Stalin sud-estul Europei (cu excepţia Greciei), dictatorul sovietic vedea în Iugoslavia (dar înţelegerea cu Churchill prevedea o paritate de influenţă a celor doi parteneri) principalul reazem al brâului de securitate sovietic în Balcani. La 15 aprilie 1944, într-o telegramă adresată lui Tito, Stalin şi Molotov au formulat explicit acest obiectiv: „Considerăm Iugoslavia ca un aliat al Uniunii Sovietice şi Bulgaria, ca un aliat al duşmanilor Uniunii Sovietice. În viitor, am dori ca Bulgaria să se desprindă de Germania şi să devină aliatul Uniunii Sovietice. În orice caz, am dori ca Iugoslavia să devină principalul nostru reazem în Europa de Sud-Est. Considerăm necesar să explicăm că nu intenţionăm sovietizarea Iugoslaviei şi Bulgariei, ci preferăm în schimb să menţinem contacte cu Iugoslavia şi Bulgaria democratice, care vor fi aliatele URSS”.
Acest text releva planurile URSS în Balcani, poate, mult mai clar decât memorandumurile redactate de M. M. Litvinov, I. M. Maiski, A. A. Gromâko asupra intenţiilor şi politicii URSS în lumea postbelică. Aşa cum a remarcat istoricul rus Vladimir Pechatnov, toate aceste proiecte aveau la bază principiile continuării cooperării dintre partenerii Marii Alianţe, sub forma unui directorat al lor şi satisfacerea intereselor de securitate ale URSS.
După precomunizare urmează etapa desăvârşirii ocupaţiei sovietice-comuniste şi instaurarea regimurilor „democraţiei populare”, 1946-1948. În aceşti ani, continuă eliminarea elitei societăţii civile, sunt interzise partidele politice şi eliminaţi conducătorii lor. Partidele comuniste au jucat rolul de „cal troian” în procesul de comunizare, îndeplinindu-şi cu succes misiunea: comuniştii, sprijiniţi de Moscova, s-au străduit să „câştige” alegerile prin orice mijloace: au creat o atmosferă apăsătoare, au destabilizat opoziţia prin presiuni etc. În 1947 pentru a coordona activitatea partidelor comuniste a fost creată o nouă organizaţie internaţională, Kominform. În anul 1947, în urma alegerilor din ianuarie în Polonia au fost aleşi un preşedinte şi prim-ministru comunist; în Bulgaria a fost desfiinţată opoziţia politică; în România, lichidată monarhia; în Cehoslovacia, după o perioadă de democraţie relativă, în urma loviturii de la Praga din 1947, a fost adoptată o Constituţie de tip sovietic. Blocada Berlinului în perioada iunie 1948-mai 1949 va duce la crearea în zona de ocupaţie sovietică a Republicii Democrate Germane, condusă de comunişti. Urmează o serie de experimente sociale: naţionalizarea mijloacelor de producţie; colectivizarea agriculturii; „revoluţia culturală” după modelul sovietic. În domeniul economic începe procesul industrializării forţate, pe prim plan situându-se industria grea: sunt construite uzine care nu-şi justificau capacitatea şi nu dispuneau de materiile prime pentru a funcţiona. În sectorul agrar, după modelul sovietic, începe colectivizarea forţată. În ianuarie 1949 a fost creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), alcătuit din Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria, URSS. În aprilie 1949 în CAER a intrat Albania, în 1951 RDG. Scopul acestei organizaţii era de a ţine sub controlul sovietic economia ţărilor est-europene.


loading...