Global Rabota

vineri, 3 martie 2017

INDUSTRIA. COMERTUL. TRANSPORTURILE IN BASARABIA 1812-1918

Tags

Războaiele ruso-turce şi suzeranitatea otomană, sub forma domniilor fanariote, au avut implicaţii negative în dezvoltarea economică a Principatelor dunărene, prin distrugerile din târguri şi sate, pagubele provocate agriculturii şi meşteşugurilor, scăderea numărului animalelor, diminuarea forţei de muncă, ruinarea unor gospodării ţărăneşti şi boiereşti, extorcarea fiscală a populaţiei etc. În pofida acestor crude realităţi, administraţia ţaristă considera că, pe lângă nişte avantaje strategice, anexarea zonei pruto-nistrene poate aduce mari beneficii materiale. Serviciul de spionaj al armatei ruse aprecia că Basarabia e foarte bogată şi poate deveni o colonie prosperă a imperiului.
Evoluţia urbană. De-a lungul secolului al XIX-lea, autorităţile ţariste au pus accentul pe valorificarea pământurilor ţinutului şi mai puţin pe dezvoltarea potenţialului său industrial. Totuşi, progresul economic, modernizarea societăţii ruseşti în ansamblul ei, precum şi politica de urbanizare a provinciei, în special prin scutirea de dări a orăşenilor pentru o anumită perioadă, au condus treptat la dezvoltarea oraşelor şi târgurilor din Basarabia. La momentul anexării, drept centre urbane au fost recunoscute următoarele localităţi: Ismail, Akkerman, Hotin, Bender, Reni şi Chilia. În anul 1818, la rangul de oraş au fost ridicate localităţile Chişinău şi Bălţi, iar la 1835 Soroca, Cahul şi Orhei. Factorul determinant ce a condus la creşterea populaţiei urbane a fost cel migraţionist. Drept urmare, de pildă, populaţia Chişinăului a sporit de la 7 mii, în 1812, la 87 mii persoane, în anul 1861. Acelaşi fenomen demografic poate fi urmărit pentru toate târgurile şi oraşele provinciei. Pe lângă moldoveanul care se stabilea în centrele urbane pentru a fi scutit de dări şi impozite, oraşele au devenit loc de aşezare a ruşilor, evreilor, armenilor, grecilor ş. a. La 1912, orăşenii constituiau 14,7% din totalul populaţiei Basarabiei.
Din cauza predominării atelierelor şi manufacturilor, a dezvoltării insuficiente a industriei mari, sub stăpânirea rusească oraşele şi satele provinciei n-au putut deveni centre industriale. Sub aspect cantitativ se evidenţia doar Chişinăul, capitala guberniei. Aici erau concentrate circa jumătate din toate întreprinderile amplasate în localităţile urbane ale provinciei, cărora le revenea şi peste 50% din cifra de afaceri totală. Oraşele erau, însă, mai puţin centre de producţie şi mai degrabă centre de schimb, administraţie şi consum. Astfel, în Chişinău, în preajma războiului mondial, funcţionau doar 60 de întreprinderi industriale şi circa 1500 de întreprinderi comerciale.
Una dintre particularităţile orăşeanului basarabean era strânsa lui legătură cu ocupaţiile agricole, categoria respectivă constituind, la mijlocul secolului al XIX-lea, în jur de 60% din numărul total al locuitorilor din mediul urban. Dacă în rândul locuitorilor Chişinăului, la începutul secolului XX, încă 10% practicau diverse activităţi agricole, în alte centre urbane (Cahul, Chilia etc.) numărul orăşenilor agricultori depăşea cota de 50%.
Structura industriei. Pe parcursul secolului al XIX-lea, industria a ocupat un loc nesemnificativ în economia Basarabiei. Predominau micile întreprinderi meşteşugăreşti cu un număr de 2-9 lucrători. Ele confecţionau îmbrăcăminte, încălţăminte, mărfuri de uz casnic, unelte agricole, căruţe, mobilă, materiale de construcţie şi produse alimentare. De regulă, micile ateliere funcţionau în locuinţele meşteşugarilor şi cu greu satisfăceau necesităţile comunităţii.
Despre un anumit grad de industrializare a provinciei se poate vorbi doar începând cu anii '90 ai secolului respectiv. La 1 ianuarie 1908, potrivit Serviciului de Inspecţie a Uzinelor care gestiona activităţile industriale în întreaga Rusie, în Basarabia existau 121 de întreprinderi industriale aflate în evidenţa sa. Însă doar 5 întreprinderi aveau între 100 şi 500 de lucrători, iar 7 între 50-100, restul fiind unităţi cu un număr mai mic de 50 de muncitori. Chiar şi în preajma Primului Război Mondial, numărul muncitorilor era extrem de mic, reprezentând, potrivit datelor statistice, 8.662 persoane, în timp ce numărul meşteşugarilor se ridica la circa 55 mii, din care jumătate locuiau în mediul rural. De asemenea, subliniem faptul că cea mai mare parte a muncitorilor (56,5%) nu erau indigeni, provenind din guberniile interne ale Rusiei. Din această perspectivă trebuie privită evoluţia industriei basarabene, care a cunoscut o dezvoltare destul de slabă (vezi tabelul nr. 8) chiar şi în comparaţie cu alte regiuni neruse ale Imperiului Ţarist.
Manufacturile şi întreprinderile industriale erau legate îndeosebi de prelucrarea materiei prime agricole. În ajunul războiului mondial, statistica înregistrează diverse întreprinderi industriale: mori, fabrici de spirt, bere, săpun etc. (vezi tabelul nr. 9). Pe lângă acestea, în ţinut mai funcţionau mici fabrici de olane, cărămidă, ciment, teracotă, stofă, turnătorii etc.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, Basarabia a devenit un obiect de aplicare a capitalului străin, care preia sub controlul său unele ramuri ale economiei ţinutului, îndeosebi transportul feroviar şi fluvial, gospodăria comunală, sistemul de credit, comerţul. Capitaliştii străini deţineau un mare număr de acţiuni şi obligaţii ale societăţii «Căile Ferate de Sud-Vest», din care făceau parte şi căile ferate ale Basarabiei. Construcţia căii ferate Bender-Galaţi a fost finanţată de un bancher francez. O societate anonimă belgiană devenise proprietara tramvaiului din Chişinău şi a unei uzine mecanice unde lucrau 220 de muncitori, iar societatea pe acţiuni belgiană «Aida» (pentru exploatarea şi prospecţiunile bogăţiilor naturale din Basarabia) a înfiinţat la Otaci, judeţul Soroca, o fabrică de superfosfat, cu 116 muncitori. Industriaşii germani Lange şi Kolhweit aveau la Chişinău uzinele lor: primul, o uzină mecanică cu o turnătorie de aramă, iar al doilea, o fabrică de obiecte de ceramică, plăci de teracotă, cărămizi şi olane.
În pofida investiţiilor străine, economia provinciei continua să rămână mult sub nivelul de dezvoltare al altor gubernii europene ale Rusiei. Fenomenul subdezvoltării industriale a Basarabiei faţă de restul Imperiului Ţarist poate fi dedus nu numai din lipsa sau numărul mic de întreprinderi industriale mari şi mijlocii, ci şi din numărul redus al lucrătorilor industriali.
Sub aspectul dotării tehnice şi mecanizării, industria basarabeană rămânea mult în urma aceleia din guberniile ruseşti centrale. Întreprinderile aveau de obicei un motor de mică putere şi un mic cazan cu aburi, însă unele - precum tipografiile, fabricile de cărămidă, atelierele de reparaţie etc. - erau lipsite şi de această tehnică. În calitate de sursă de energie pentru motor era deseori folosită energia vântului, apei, animalelor. Maşinile agricole, tehnica necesară agriculturii ori întreprinderilor industriale fie erau aduse din Rusia, fie erau importate din Anglia, Franţa, Austria, Prusia ş. a. Din cauza faptului că guvernul central promova o politică de protecţionism, susţinând industriaşii ruşi în faţa produselor occidentale, puţini dintre proprietarii basarabeni puteau importa tehnică performantă. Totodată, preţurile mici la producţia agricolă şi la produsele alimentare, în comparaţie cu cele la produsele industriale, făceau ca nici măcar maşinile şi uneltele ruseşti să nu fie accesibile pentru mulţi întreprinzători, agricultori sau meşteşugari. Totuşi, sub impactul industrializării Rusiei ţariste, în urma aplicării reformelor burgheze şi ca o consecinţă a progresului tehnic în general, industria Basarabiei îşi schimbă
-     încă destul de anevoios - aspectul. Dacă la 1900, electricitatea nu era folosită deloc, în anul 1913 funcţionau deja 65 centrale electrice, din care 62 erau în proprietate privată. Sub aspect tehnic, centralele se prezentau ca nişte dispozitive de mică putere: 1-3 maşini dinam, cu o capacitate între 2 şi 16 KW, care erau puse în funcţiune de un motor cu aburi, petrol sau gaz.
Către sfârşitul anului 1917, potrivit datelor inspecţiei de fabrică, în Basarabia existau aproape cinci mii de unităţi „industriale", care aveau în dotare circa 1.220 locomobile, 500 cazane şi maşini cu aburi, 350 motoare termice, 583 hidraulice, 75 electrice, 53 cu tracţiune cabalină şi 2.246 motoare eoliene.
Industria alimentară constituia cea mai importantă ramură a economiei urbane, în care erau angajaţi peste 70% din totalul lucrătorilor. În structura economiei Basarabiei, un loc important - prin volumul producţiei, dotarea tehnică şi numărul de lucrători - l-a ocupat morăritul. Evoluţia acestuia a fost caracterizată, pe de o parte, de creşterea continuă a productivităţii muncii, mecanizării, volumului producţiei şi, pe de altă parte, de micşorarea numărului de întreprinderi. Pe ansamblul provinciei, în perioada 1894-1915, numărul morilor s-a redus de la 10.087 la 3.657, în timp ce cel al morilor cu motoare cu aburi a crescut de la 298, în 1894, la 775, în 1916. Totuşi, în Basarabia, mori mici, de tip meşteşugăresc, erau de patru ori mai multe decât cele cu aburi.
Capacităţile întreprinderilor locale permiteau prelucrarea a circa jumătate din grâul produs de agricultorii din Basarabia. Făina şi pastele făinoase produse în provincie erau exportate prin Odesa sau vândute pe pieţele interne ale Rusiei. Progresul morăritului basarabean era îngrădit atât de concurenţa marilor centre de prelucrare a cerealelor din gubernia Herson, cât şi de slaba dezvoltare a reţelei feroviare.
Producţia de alcool era asigurată, în primul deceniu al secolului al XX- lea, de 20 de fabrici: 9 în judeţul Hotin, 4 în Chişinău, 3 în Soroca, 3 în Orhei şi 1 în Bălţi. Dintre acestea, 17 erau rurale, funcţionând pe domeniile moşierilor, pe care îi atrăgea nu doar profitul lor, ci şi posibilitatea de a exploata mai raţional produsele propriilor gospodării. La mijlocul anilor '90 apar primele fabrici de coniac care, din 1900, se bucură de sprijinul direct al statului. În Basarabia, îmbutelierea coniacului era realizată doar de fabrica lui Reydel.
Întreprinderile producătoare de bere au evoluat în condiţii mai vitrege, aflându-se atât sub presiunea permanentă a concurenţei cu întreprinderile de profil din Odesa, cât şi a celor din guberniile baltice, Petersburg şi Moscova. În 1892, în Basarabia funcţionau doar cinci fabrici de bere: trei în Hotin şi câte una în Tighina şi Chişinău. Dezvoltarea acestei ramuri, la începutul secolului al XX-lea, a fost înlesnită de criza vinificaţiei basarabene, provocată de concurenţa neloială a producătorilor de vinuri din Crimeea, care obţinuseră privilegii mai mari faţă de cei basarabeni, dar şi de distrugerea unor suprafeţe importante cu viţă de vie de către filoxeră. Către anul 1913 în provincie erau 15 fabrici cu o producţie anuală de 805 mii vedre de bere.
Prima fabrică de zahăr din Basarabia, înfiinţată în anul 1866, a devenit, din 1890, proprietate a Societăţii industriale Zarojeni din judeţul Hotin. Pe lângă fabrica de zahăr din satul Zarojeni, cu 300-500 de lucrători, în raport cu sezonul, intensitatea muncii etc., funcţionau şi o fabrică de alcool şi vinuri, o moară, precum şi terenuri cu sfeclă într-un şir de sate din jur. Producţia era livrată nu numai pe pieţele ruseşti, ci şi pe cele externe: din cele 179,6 mii puduri de zahăr produse în anul 1911, au fost exportate 60 mii de puduri. Tentativele unor întreprinzători particulari de a înfiinţa nişte fabrici de zahăr noi au eşuat.
Volumul producţiei de tutun a regiunii se ridica, la mijlocul secolului al
XIX-               lea, la 20 mii puduri pe an. Însă introducerea accizelor şi intensificarea concurenţei cu producţia de înaltă calitate din Crimeea şi Caucaz au avut o influenţă negativă asupra cultivării şi prelucrării tutunului. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, suprafeţele plantaţiilor de tutun s-au redus de câteva ori. În anii '70, în Basarabia funcţionau 14 fabrici de tutun. În 1892 industria tutunului era reprezentată doar de nouă întreprinderi: cinci în Chişinău şi patru în Hotin. în 1906 rămăseseră în funcţiune doar patru fabrici, iar din 1907 industria tutunului din Basarabia era reprezentată doar de fabrica din Hotin, care s-a închis şi ea la sfârşitul anului următor. Fabricile de tutun se închideau deoarece nu erau în stare să facă faţă concurenţei cu marile întreprinderi ale Rusiei. Din această cauză, producţia de tutun se expedia spre prelucrare în Finlanda, la Moscova, Petersburg, Odesa etc. Astfel, se poate constata că evoluţia acestei ramuri a fost direct influenţată, mai ales, de factorii externi, climatul economic al Imperiului Ţarist fiind defavorabil dezvoltării ramurii tutunului în Basarabia.
Industria constructoare de maşini şi unelte agricole. Gradul de dezvoltare a ramurii date a fost condiţionat de politica guvernului central în domeniul industriei, de caracterul agrar al economiei basarabene, precum şi de utilizarea tot mai extinsă a tehnicii în agricultură, vinificaţie etc. Ateliere care se ocupau de confecţionarea unor maşini şi unelte agricole simple sau de repararea tehnicii funcţionau în toate judeţele. Cele mai multe se aflau, însă, în judeţele Akkerman, Ismail şi Bender, în care tehnica era folosită în majoritatea gospodăriilor.
Utilizarea tot mai largă, de la începutul secolului XX, a tehnicii în agricultură a determinat constituirea unei reţele de ateliere de reparaţie şi de depozite de maşini agricole. Asemenea depozite existau fie pe lângă uzinele mecanice[1], fie independent, aparţinând persoanelor particulare, zemstvelor gubernială sau judeţene, societăţilor de credit, şi realizau vânzarea, închirierea şi repararea maşinilor şi mecanismelor. În Basarabia, în anii 1911-1912, potrivit unor date incomplete, funcţionau 72 depozite.
De la sfârşitul secolului al XIX-lea a început să crească rapid productivitatea întreprinderilor producătoare de tehnică agricolă. În 1894, în Basarabia erau doar trei unităţi cu o cifră de afaceri de 24 mii ruble, iar în 1910 funcţionau şapte întreprinderi de profil cu o cifră de afaceri de 281 mii ruble. Uzinele produceau şi reparau pluguri metalice, teascuri de vie şi ulei, meliţe, treierătoare, semănătoare, maşini de tocat paie, cultivatoare şi alte mecanisme agricole simple.
Un alt domeniu al economiei provinciei, care a cunoscut o dezvoltare importantă în această perioadă, a fost producţia de care şi trăsuri. Dacă în partea centrală şi de nord a Basarabiei aceasta era o preocupare a meşteşugarilor individuali, în judeţele din sud au fost create mari ateliere de tip manufacturier. Potrivit mărturiilor unui contemporan, în 1912, în judeţul Chişinău, în rândul populaţiei moldoveneşti cel mai practicat meşteşug era confecţionarea spre vânzare a carelor de lemn, precum şi a fuselor, lingurilor şi coveţilor. în oraşe, industria trăsurilor era destul de dezvoltată. În 1893, atelierul de diligenţe-lăcătuşerie şi roţi-fierărie din Chişinău număra 355 meseriaşi şi 258 calfe, iar cel din Akkerman 39 meseriaşi şi 39 calfe.
Industria de prelucrare a metalelor era reprezentată de întreprinderi de tipul fabricii de mobilier din fier arcuit a lui Bakumski (18 lucrători) sau turnătoriei lui Krimarjevski (16 lucrători) din Chişinău. Lucrătorii munceau la strunguri manuale fără a se folosi forţa mecanică. Producţia era realizată pe piaţa internă.
Industria lemnului a jucat un rol important atât în economia ţinutului, cât şi în viaţa şi activitatea cotidiană a basarabenilor. Tâmplăria, confecţionarea mobilei, producţia de cherestea şi traverse au angajat un număr relativ mare de lucrători. Un loc aparte, datorită producţiei de vinuri, l-a deţinut dogăria. Însă marea majoritate a meşterilor rurali ori urbani lucra individual, fără a utiliza munca salariată.
În anul 1890 funcţionau doar cinci întreprinderi de prelucrare a lemnului cu circa 40 de lucrători, iar în 1912 numărul lor s-a ridicat la 28, cu circa 850 angajaţi. De-a lungul secolului al XIX-lea, gospodărirea iraţională, deseori chiar tăierile masive necontrolate, au condus la sărăcirea resurselor forestiere ale ţinutului. Din această cauză, la începutul secolului XX, materia primă locală era insuficientă pentru întreprinderile de prelucrare a lemnului din Basarabia. Multe fabrici foloseau lemnul importat pe arterele fluviale: în 1898, pe Prut şi Nistru, din Austro-Ungaria au fost aduse 11 milioane de puduri de copaci, iar din România încă 2,5 milioane. Importurile erau stimulate de tarifele înalte la transportarea lemnului pe calea ferată, practicate în Rusia, în timp ce pentru lemnul străin nu se plăteau taxe vamale. Dependenţa întreprinderilor de livrările externe a condiţionat încetarea activităţilor productive în timpul războiului, dar a determinat şi o integrare mai facilă a acestei industrii în economia României interbelice.
Industria uşoară. Torsul lânii şi ţesutul covoarelor erau ocupaţii foarte vechi ale românilor basarabeni. Meşteşugurile casnice se dezvoltaseră mai ales în mediul rural, unde sătencele asigurau propriile familii. Totuşi, sub presiunea concurenţei produselor de fabrică ieftine, la începutul secolului XX, această ramură a meşteşugurilor casnice a intrat în declin.
Croitoria reprezenta meseria cea mai larg răspândită. Potrivit datelor recensământului din 1897, croitorii constituiau 37% din toţi meşteşugarii orăşeni şi 44% din cei de la sate. În total, în acest domeniu activau 13.310 persoane, majoritatea covârşitoare lucrând la comandă. Confecţionarea de încălţăminte cuprindea 9% din meşteşugarii urbani şi 10% din cei rurali. În calitate de client al croitorilor şi cizmarilor apărea fie consumatorul direct, fie prăvălia de haine şi încălţăminte.
În primul deceniu al secolului al XX-lea, în Basarabia, au fost întemeiate vopsitorii de bumbac, fabrici de vată, spălătorii de lână, fabrici de textile, dârste etc. Întreprinderile erau dependente de livrările de materie primă din alte zone ale Imperiului Ţarist.
Industria bazată pe prelucrarea produselor rezultate din creşterea animalelor era slab dezvoltată în provincie. În secolul al XIX-lea, treptat, s-au afirmat ramuri ca pielăria, cojocăria, topirea grăsimilor, fabricarea săpunului şi lumânărilor. La începutul secolului XX existau câteva mici fabrici de piele şi lumânări; celelalte întreprinderi erau reprezentate de nişte ateliere sau manufacturi mai mari ori mai mici. O întreprindere cu un volum de producţie mai însemnat era fabrica eparhială de lumânări din Chişinău, întemeiată în 1871, care avea 25 de muncitori şi un motor de mică capacitate (şapte CP).
Exploatarea şi producţia materialelor de construcţie. În pofida faptului că, în Basarabia, mineritul era slab dezvoltat din lipsă de resurse subpământene, exploatarea pietrei, calcarului, fosforitelor, ghipsului şi sării, satisfăcând necesităţile locale şi ale guberniilor vecine, juca un rol relativ important în economia anumitor zone. Astfel, exploatarea calcarului se realiza în special în judeţele Chişinău, Orhei, Akkerman şi Hotin. În judeţul Soroca se producea granit şi piatră pentru pavarea străzilor oraşelor basarabene. În diverse zone ale provinciei, la 1910, existau 13 fabrici de calcar, ciment, ghips şi alabastru. De asemenea, în oraşele Basarabiei, în 1900, funcţionau 42 fabrici de cărămidă şi teracotă şi 36 de olării; în localităţile rurale 39 de fabrici şi respectiv 70 olării.
Producţia poligrafică. La începutul secolului XX, această ramură se ridică la nivelul de fabrică. Practic, toate întreprinderile poligrafice erau situate în oraşe. Astfel, în 1912, în Chişinău funcţionau nouă tipografii şi litografii, în Soroca cinci, Ismail patru, câte trei în Bălţi, Bender şi Akkerman, câte două în Hotin şi Briceni, cu un total de circa 200 de lucrători.
Nivelul de trai al meseriaşilor şi muncitorilor. La începutul secolului al
XX-                lea, în Basarabia, minimumul de trai era de circa 216 ruble pe an. Potrivit rapoartelor inspecţiei de fabrică, salariul mediu anual al unui muncitor basarabean era, în 1900, de 182,83 ruble, iar în 1914 s-a ridicat la 294 ruble. În perioada 1900-1914, salariul mediu anual a crescut cu 61%, depăşind rata de creştere a preţurilor la principalele produse de consum, care a constituit, în perioada respectivă, 31%. Totuşi, între diverse categorii de muncitori diferenţele de salariu erau destul de mari (vezi tabelul nr. 10). Pentru a se putea întreţine, multe familii de muncitori deţineau şi terenuri agricole sau practicau diverse meşteşuguri pentru consumul propriu ori chiar pentru piaţă, în cantităţi reduse.
Situaţia meseriaşilor era cu puţin mai bună. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, din totalul meseriaşilor, 66,9% aveau un venit anual mai mic de 250 de ruble, 25,6% între 251-400 ruble şi doar 8,5% peste 400 de ruble. Cel mai prost plătite categorii erau cizmarii, lenjeresele, spălătoresele, sobarii, geamgiii, în timp ce fotografii, brutarii, ceasornicarii, proprietarii de ospătării puteau avea venituri anuale de până la 1.000 ruble. Ucenicii primeau de obicei 3-5 ruble pe săptămână.
Până în anul 1905, în ateliere, durata zilei de lucru nu a fost reglementată, constituind în majoritatea cazurilor 14-15 ore. După revoluţie, aceasta nu trebuia să depăşească 10 ore. Meseriaşii, ca şi muncitorii, în general lucrau în condiţii mizere; asistenţa medicală şi protecţia muncii încă nu erau bine puse la punct. Dezvoltarea industrială mai pronunţată din anii premergători Primului război mondial nu a avut efecte direct proporţionale asupra gradului de prosperitate a populaţiei.
Comerţul intern şi extern. Circulaţia mărfurilor în interiorul Basarabiei a cunoscut un avânt puternic în anii 1812-1828, valoarea comerţului intern ridicându-se la 3,639 milioane ruble. Din anul 1831, comercianţii s-au organizat în ghilde (bresle). Pornind de la interesele generale ale statului, guvernul ţarist a acordat negustorilor locali înlesniri privind impozitele de ghildă, a stabilit comerţul fără accize pentru vinurile din struguri, a scutit de taxe vamale exportul de vite, a înfiinţat un şir de puncte la graniţă pentru facilitarea desfacerii directe a producţiei agricole. De această situaţie au profitat din plin negustorii locali, precum şi cei din guberniile vecine (în special cei din Odesa), care erau atraşi de rentabilitatea activităţii comerciale. Ţinutul întreţinea strânse legături comerciale cu Odesa, livrându-i mari cantităţi de cereale, plante producătoare de uleiuri eterice, vin, tutun, produse animale, importând de acolo articole industriale. O circulaţie a mărfurilor similară se dezvoltă în raporturile economice cu guberniile ruseşti centrale şi cu statele străine. După desfiinţarea autonomiei ţinutului, comerţul a înregistrat un declin considerabil, valoarea tranzacţiilor reducându-se la aproape 419 mii ruble, în anul 1850, cu o uşoară creştere în perioada următoare (1,136 milioane la 1885).
Importurile realizate de comercianţii şi proprietarii basarabeni priveau în special lemnul de construcţie, diverse unelte şi maşini industriale, coase, stofe, unelte din fier etc. Din guberniile ruseşti erau aduse materiale de bumbac şi de lână, metale, încălţăminte, din Caucaz petrol, din Ucraina zahăr etc. Exporturile erau compuse, aproape în întregime, din cereale: grâu, orz, secară, porumb. În direcţia nord şi nord-vest (spre provinciile austriece, Polonia şi landurile germane) se expediau, mai ales, vite, lână, slănină, iar spre sud-vest şi sud (prin porturile dunărene, Akkerman şi Odesa) cereale şi produse animaliere. În guberniile ruseşti se bucurau de mare popularitate vinurile basarabene, care au pătruns, la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi pe pieţele occidentale. Astfel, în 1891-1893, producătorii basarabeni au vândut anumite cantităţi de vin chiar şi pe piaţa franceză.
La începutul anilor '60 ai secolului al XIX-lea, 60% din exportul Basarabiei era constituit din produsele agricole şi 40% din cele rezultate din creşterea animalelor. În acelaşi timp, Basarabia realiza un excedent semnificativ al valorii exporturilor asupra importurilor. De pildă, în anul 1900, în provincie au fost importate mărfuri în valoare de 1,8 milioane ruble, iar de aici s-au exportat produse în valoare de 7,5 milioane ruble. La începutul secolului XX, Basarabia producea 2,5% din cantitatea totală de cereale realizate de guberniile europene ale imperiului, în timp ce exportul ei constituia 10-14% din exportul de cereale al întregii Rusii. Totuşi, acest atu economic nu a avut repercusiuni deosebite asupra nivelului de trai al populaţiei autohtone, profiturile acumulându-se în vistieria statului şi în mâinile comercianţilor, de obicei, neromâni.
Căile de comunicaţii. O piedică importantă pe calea progresului social şi economic o reprezenta nivelul rudimentar al căilor de comunicaţii şi transport. Până în anii '60, principalele mijloace de comunicaţii interne erau cele cu tracţiune animală şi transportul fluvial. De regulă, persoanele şi mărfurile erau transportate cu ajutorul carelor cu boi. Din anul 1818 a început să funcţioneze portul Ismail, iar din 1838 cel din Reni. În anul 1838 a fost înfiinţată Societatea de navigaţie pe Nistru, iar din 1840, între Akkerman şi Odesa a început să circule primul vapor cu motor cu aburi. Această cale comercială fluvială a asigurat vreme îndelungată accesul cerealelor basarabene către portul Odesa şi, de aici, către alte regiuni ale lumii. În anul 1860 a fost stabilită legătura telegrafică între Chişinău şi Odesa.
Progresul economiei ţinutului a fost asigurat şi de extinderea reţelei feroviare. În anii '70-'90 ai secolului XIX-lea au fost construite 801 verste de cale ferată, inclusiv în 1869 sectorul Razdelnaia - Tiraspol, în 1871-1872 Tiraspol - Chişinău, în 1875 Chişinău - Ungheni (efectuându-se legătura cu România). În anii 1892-1894 a fost realizată legătura Mateuţi - Bălţi - Noua Suliţă (stabilindu-se joncţiunea cu căile ferate ale Austro-Ungariei), iar în 1914 au fost construite ramificaţiile Bălţi - Ungheni şi Basarabeasca - Cetatea Albă (importantă pentru ieşirea la Marea Neagră). La începutul secolului XX, reţeaua de căi ferate atingea lungimea de aproape 1000 km. Cu toate eforturile depuse - având în vedere şi importanţa militară a reţelei de drumuri din Basarabia -, starea căilor de comunicaţii continua să rămână precară. în preajma războiului mondial, lungimea şoselelor era de circa 254 km, adică la fiecare 100 km2 reveneau circa 575 metri de şosea, de o sută de ori mai puţin decât era necesarul la acel moment. La 1912, doar 1,1% din populaţia vârstnică a Basarabiei era ocupată în transporturi.
Din cele expuse, se poate deduce că progresele înregistrate de economia Basarabiei între 1812-1918 au fost inerente dezvoltării generale a Rusiei şi n-au reprezentat rezultatul unei politici economice premeditate a autorităţilor ţariste. Sub aspectul industrializării, urbanizării şi a dezvoltării reţelei de comunicaţii, ţinutul a rămas una dintre provinciile slab dezvoltate ale Imperiului Ţarist.



[1] În Chişinău îşi desfăşurau activitatea cinci uzine mecanice şi ateliere, altele cinci funcţionau în judeţul Akkerman.

loading...