Global Rabota

vineri, 3 martie 2017

Imparati si regate in Evul Mediu

Tags

În Imperiul Bizantin în fruntea ierarhiei bisericeşti era împăratul, ca reprezentant al lui Cristos pe pământ. Singuri, şefii triburilor sau popoarelor puteau să fie fii săi sau fraţii săi mai mici. În sfera de influenţă bizantină, aceştia primeau titluri şi erau guvernatori locali ai împăratului. Aveau puteri largi asupra supuşilor lor de pe pământurile pe care le controlau, ca şi asupra noilor veniţi. Această formă de suveranitate nu afecta triburile slave pentru că nu introducea între ele  străini nici nu le schimba modul de viaţă. Pe aceste baze s-a ajuns la un echilibru în jumătatea occidentală a Balcanilor pentru o perioadă de mai mult de trei secole. Principii obţineau titluri bizantine de un rang corespondent aceluia de guvernator imperial fără ca aceasta să-i împiedice pe şefii din Croaţia să poarte titlul de rege.
         Principii slavi dădeau imperiului militari şi echipaje pentru nave. Cea mai mare era Croaţia care eliberată de amestecul franc, îşi dezvoltase o considerabilă forţă militară pe uscat şi pe mare. Activitatea pe mare era limitată de Bizanţ la oraşele de coastă şi era mereu racordată cu Veneţia, în timp ce drumul către Panonia fusese închis de maghiari. Asupra graniţelor croate o ameninţare era reprezentată de Bulgaria după ce în 924, în timpul marelui suveran Simeon, fusese cucerită Serbia, dar după imprevizibila moarte a lui Simeone (927) aceasta din urmă va fi organizată sub control bizantin.
         Bulgaria era adevărata rivală a Bizanţului când pe tron va fi Simeon (893-927), care, fiind educat în Bizanţ, nu era dispus să accepte supunerea. Primele semnale ale ostilităţii lui Simeon asupra bizantinilor s-au manifestat în 894când, cu ocazia transferului mărfurilor de la Constantinopol la Tessalonic, Bizanţul a crescut vămile. Protestele lui Simeon pe lângă împăratul Leon al VI-lea nu au fost luate în considerare iar ţarul a început ostilităţile. A invadat Tracia şi Macedonia şi s-a apropiat de Constantinopol. Bizantinii au chemat în ajutorul lor triburile nomade ale ungurilor conduse de Arpad provocând ţarului o grea înfrângere. Simeon i-a instigat pe pecenegi împotriva ungurilor din partea cărora maghiarii suferiseră grave înfrângeri; pecenegii îi obligaseră să-şi părăsească locurile lor, să migreze în Câmpia Panonică (896) impunându-se ca seniori slavilor care erau acolo. În 896, ajutat din nou de pecenegii care i-au înfrânt pe maghiari, Simeon a reluat ofensiva împotriva Bizanţului. Leon al VI-lea cere pace, bizantinii obligându-se să plătească anual bulgarilor tribut. Acest fapt reflectă raportul real de forţe dintre cele două state. A doua ofensivă bulgară asupra Bizanţului a început în 913 când a încetat plata subsidiilor. Profitând de superioritatea militară şi de slăbiciunile Bizanţului unde împăratul minor Constantin al VII-lea era mult mai cunoscut ca scriitor decât ca monarh, Simeon a obţinut propria sa încoronare ca ţar la Constantinopole de către Patriarh . Împăratul urma să se căsătorească cu fiica ţarului, dar se va căsători cu fiica unui înalt demnitor bizantin, Roman Lecapenos, şeful marinei. Împărat al bulgarilor şi grecilor, cum se intitula în ultimii ani de viaţă, Simeon avea un stat ce cuprindea cea mai mare parte a slavilor balcanici. Elementul slav s-a impus în mod evident în Biserică unde rangul patriarhal sublinia şi mai mult autonomia şi individualitatea sa.
         Discipolii lui Kiril şi Metodiu şi-au continuat activitatea în Bulgaria, în teritoriile slave din Macedonia şi Albania. Aceştia au creat un alfabet mai simplu şi mai practic bazat pe caracterele greceşti (chirilic) şi a fost începută, din punct de vedere teologic, apărarea limbii slave, contestată în timpul conflictului bulgaro-bizantin. A urmat o intensă operă de traducere a unor lucrări între care Cărţile sfinte, funcţionale din punct de vedere ideologic. La curtea ţarului au fost sprijinite eforturile de emancipare culturală, rivalizând cu cea imperială.
         În timpul domniei fiului lui Simeon Petru (927-969), echilibrul a fost conservat şi pentru că suveranul bulgar era omul împăratului bizantin, de la care primea un tribut anual. Prin conlucrarea dintre stat şi biserică vor urma procese culturale şi sociale care vor duce la completa întărire a elementului slav. Diferenţele sunt evidente atunci când se compară literatura epocii lui Simeon şi lui Petru cu limba greacă şi numele şi titlurile turce din perioada precreştină. Clasele dominante protobulgare se dizolvaseră în masele de slavi, numele de bulgari fusese extins la toţi supuşii imperiali şi era difuzat pe un spaţiu enorm, substituindu-se numelor populaţiilor precedente. După 965, împăraţii bizantini au acţionat în direcţia desfiinţării statului bulgar, mai întâi cu ajutorul cnejilor ruşi Sviatoslav în 969 şi apoi în 971. Graniţele vor fi puse la Dunăre şi Sava. În 971, împăratul Ioan Tzimiskes pătrunde în Bulgaria, ocupă marele Preslav şi urmăreşte pe marele cneaz care se retrăsese lângă Dunăre. După mai multe confruntări, cneazul Sviatoslav este nevoit să încheie pace. Va fi ucis de pecenegi la întoarcerea sa în statul kievean. Apoi basileul bizantin anexează imperiului întregul teritoriu al ţaratului restabilind după trei sute de ani graniţe pe Dunăre. Ţarul Boris a fost dus la Constantinopole unde a fost silit să abdice. Triumful bizantin a fost de scurtă durată pentru că încercarea de restaurare a Bulgariei va fi făcută de către Samuel, ţar între 976-1014. Vasile al II-lea va mobiliza toate forţele disponibile pentru a distruge ţaratul bulgar, pe care-l va cuceri până la urmă. Între anii 1005-1014 între Bizanţ şi teritoriul bulgar au avut loc confruntări sângeroase, ţarul Samuel pierzând cea mai mare parte a statului său. La 29 iulie 1014, Vasile al II-lea Bulgarachtorul va obţine o victorie decisivă asupra forţelor bulgare care apărau Macedonia; 14.000 de prizonieri care, consideraţi rebeli, vor fi orbiţi. Samuel moare şi el în timpul acţiunii bizantine. În 1016, Ohrida, capitala ţaratului bulgar va fi luată cu asalt de trupele bizantine şi în 1018, toată Bulgaria este cucerită. După creştinarea maghiarilor în jurul anului 1000 sub Ştefan cel Sfânt, teritorii slave din Croaţia vor fi ocupate iar de la începutul secolului XII – întreaga Croaţie va fi cucerită (inclusiv oraşele Dalmaţiei).
         În partea nordică a lumii slave au luat fiinţă mai multe state aparţinând triburilor cehe şi poliani. La începutul secolului X, Moravia Mare a căzut sub incursiunile maghiarilor. Una din părţile sale, cu capitala la Praga, a fost unificată triburilor cehe sub dinastia Prĕmiysl. Primul principe botezat – Borivoj (mort în 894) era unul din şefii moravi. Nepotul său, Vačlav, va pieri în lupte interne şi va fi apoi sanctificat. Va avea un mare rol în menţinerea conştiinţei identităţii cehe.
         La graniţa orientală a regiunii cehe, s-a desfăşurat un proces analog de concentrare a triburilor poliani sub dinastia Piast. Centrul era aproape de râul Warta în oraşele Gniezno, Poznan, Legnica. Primul şef botezat a fost Mieszko I (963-992) care, în 966, a încercat să pună capăt ofensivei feudalilor germani.
         Deşi purta titlul de “prieten al împăratului” german, teritoriile slave vor fi teatrul unor mari revolte în anul 983 când populaţia locală va distruge sediile unor dioceze; răsculaţii vor întreprinde expediţii şi dincolo de Elba. Supunerea zonelor slave de către germani va dura 150 de ani. Cu timpul, acţiunile Imperiului german vor avea caracterul unor cruciade. Acesta va fonda o dioceză la Poznan, şi, deasemeni şi-a extins controlul asupra Sileziei şi a Cracoviei. Apogeul statului polonez timpuriu avea să-l cunoască în timpul urmaşului său – Boleslav cel Viteaz (992-1025) care şi-a consolidat poziţia politică prin crearea unui arhiepiscopat la Gniezno. A avut sub autoritatea sa şi statul ceh(1003-1005)şi s-a opus cu succes împăratului german Henric al II-lea.
         Colonizarea germană va slăbi elementul slav şi va fi o ameninţare permanentă şi pentru slavii din Cehia şi Polonia. În anul 1000, într-o întâlnire de la Gniezno, împăratul german Otto al III-lea a pus el însuşi diadema pe capul suveranului polonez pe care l-a numit fratele său şi colaboratorul imperiului. După moartea lui Otto al III-lea, urmaşul său era preocupat de a reface prestigiul imperiului şi s-a aliat cu triburi păgâne împotriva regelui polonez. În 1025, Mieszko al II-lea, va fi încoronat ca rege la Roma unde se refugiase împreună cu fiul său.
         Statul ceh era expus mai direct ameninţării germane, iar din secolul al X-lea va face parte integrantă din Imperiul Romano-german. Titlul de duce a fost acordat de împărat unui membru care aparţinea dinastiei Prĕmiysl, statul ceh având un statut privilegiat în Imperiu, astfel că limba şi cultura locuitorilor săi nu va fi pusă niciodată în pericol. Explicaţia ar putea fi dată de puterea reală de care s-au bucurat cei ce purtau titlul de duce precum Vladislav II în 1085 şi Vladislav III în 1158 ca şi Otto car Prĕmiysl I în 1198.



loading...