IDENTITATEA NATIONALA ROMANEASCA IN BASARABIA

Printre principalele obiective ale politicii ţariste în Basarabia s-a numărat cel referitor la anihilarea identităţii originare a provinciei dintre Prut şi Nistru. Autorităţile ruseşti au fost nevoite să constate, spre surprinderea lor, că anexarea unei părţi a Moldovei a provocat opoziţia nu numai a boierimii şi clerului, ci şi a ţărănimii, speriată de posibilitatea înrăutăţirii statutului său social-economic. Nobili, preoţi, săteni - cu sutele
-     şi-au căutat refugiu în Moldova de peste Prut, preferând „jugul" turcesc celui creştin. Cu scopul de a împiedica emigrarea populaţiei, administraţia rusească a anunţat, la sfârşitul anului 1812, că dincolo de râu bântuieşte ciuma, instituind carantină pe malul Prutului şi interzicând orice comunicaţie cu Moldova. Pentru o mai mare putere de convingere, autorităţile ţariste au apelat la serviciile Mitropolitului Gavriil Bănulescu- Bodoni. Acesta a elaborat o circulară, prin care înştiinţa clericii şi enoriaşii că în Basarabia nu se va introduce iobăgia şi că în provincie se va menţine „o cârmuire din naţia voastră şi în limba voastră". Pe de altă parte, el a solicitat reprezentanţilor administraţiei ruseşti să nu-i „batjocorească" şi „înjosească" pe românii basarabeni.
Opoziţia elitelor autohtone. Având în vedere gravitatea situaţiei, într-o primă etapă, autorităţile ţariste au încercat să menajeze sentimentele şi interesele diverselor categorii sociale din Basarabia. Însă trimişii guvernului în ţinut, conştienţi de obiectivul final al Petersburgului, urmărind obţinerea unor merite în faţa superiorilor lor, au accelerat procesul de integrare şi asimilare a provinciei în cadrele imperiului. În condiţiile restrângerii libertăţilor, suprimării vechilor legi şi obiceiuri, îndepărtării din funcţii a dregătorilor moldoveni, la începutul lunii iunie 1814, boierimea nemulţumită a adresat ţarului un memoriu. După ce au prezentat situaţia nefericită în care a ajuns populaţia autohtonă, nobilii români au solicitat monarhului: a) să nu fie „înstrăinaţi" de legile moldoveneşti, până în momentul în care cârmuirea provizorie nu va fi înlocuită de una „ce va respecta legile noastre"; b) Mitropolitul să fie „ca pe vremuri, de la începutul Moldovei, şi mai-marele bisericii, şi primul om la judeţ, întrucât aceasta este o lege pământească în Moldova"; c) să fie numit un guvernator civil „dintre moldovenii get-beget, un bărbat credincios Măriei tale imperiale, care cunoaşte familiile boiereşti, obiceiurile şi legile noastre şi ţările vecine nouă". Cei 54 de semnatari ai memoriului au indicat şi omul potrivit pentru funcţia de guvernator civil în persoana generalului-maior Ilie Catargi. De asemenea, în aceeaşi perioadă, şi locuitorii Chişinăului au adresat o plângere autorităţilor în legătură cu comportamentul şefului poliţiei, rus de origine, care, „neştiind limba moldovenească" şi ignorând legile pământului, „cu mare necinste ne dau afară", soluţionând litigiile în detrimentul autohtonilor.
În urma unor asemenea plângeri şi presiuni din partea elitelor basarabene, dar şi a numeroaselor memorii ale oamenilor de rând, în anul 1816, ţarul Alexandru I s-a văzut nevoit să-l înlocuiască pe Harting din funcţia de guvernator şi să promită solemn respectarea vechilor „obiceiuri şi drepturi".
În anii următori, opoziţia faţă de procesul de deznaţionalizare a continuat. Astfel, în anul 1819, la tribunalul judeţean din Cetatea Albă, doi din cei trei membri ai completului de judecată au refuzat categoric să vorbească, să semneze procesele verbale şi să efectueze cercetări în limba rusă. Reacţia autorităţilor a fost lipsită de echivoc: funcţionarii respectivi au fost disponibilizaţi şi înlocuiţi cu persoane loiale regimului ţarist.
Întărirea sentimentelor româneşti. Deşi, în spaţiul dintre Prut şi Nistru, anul 1821 n-a fost marcat de mişcări de genul acelora din Ţara Românească, basarabenii s-au aflat, încă din anii premergători declanşării mişcării lui Tudor Vladimirescu, sub influenţa ideologiei revoluţionare eteriste, iar din primăvara lui 1821 şi sub a acelei naţionale româneşti, alimentată de cele câteva mii de moldoveni din dreapta Prutului care s-au refugiat în Basarabia. Chişinăul a fost, alături de Braşov, Sibiu şi Cernăuţi, unul dintre cele mai importante centre ale emigraţiei româneşti din Principate. Aici şi-au găsit refugiul principele Mihail Şuţu, familiile Rosetti şi Moruzi, vistiernicul Gheorghe Roznovanu, postelnicii Ioan Schina, Dimitrie Statachi, fraţii Plaghino şi Iacovachi Rizo, boierii Mano, Mavrogheni, Varlam, Ghica ş. a. Capitala ţinutului a devenit „un rezervor de prinţi şi de boieri". În Basarabia s-au refugiat scriitorii moldoveni Alecu Beldiman, Costache Conachi, Gheorghe Asachi, tânărul Costache Negruzzi. Convieţuirea moldovenilor şi muntenilor cu basarabenii a condus la iniţierea sau restabilirea unor relaţii strânse şi la un viu schimb de idei şi opinii privind diverse probleme politice şi naţionale: „La fiecare pas se încingeau discuţii asupra chestiunilor greceşti (...) Moldovenii în general doreau succes turcilor şi se bucurau din toată inima când se tăia capul fanarioţilor, deoarece în fiecare din ei vedeau pe viitorii lor domnitori".
Cimentarea conştiinţei naţionale s-a produs nu doar pe calea dezbaterilor şi discuţiilor amicale între elitele româneşti din Principate şi cele din Basarabia; un rol important l-a jucat literatura laică şi religioasă în limba română care, în lipsa unui mesaj politic, era acceptată de cenzura ţaristă spre a fi introdusă în provincie. De pildă, în timpul războiului ruso- turc din 1828-1829, Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ţării Româneşti, exilat de autorităţile ţariste în Basarabia, a adus şi a lăsat în ţinut câteva sute de cărţi bisericeşti româneşti.
Referitor la nivelul conştiinţei naţionale în rândul indigenilor, fostul viceguvernator F. Vighel, în Memorii-le sale, menţiona că, la mijlocul anilor '20, „nimeni dintre ei (nobilii basarabeni - n. n.) nu posedă limba rusă şi n-a manifestat interes de a vedea Moscova sau Petersburgul; din vorbele lor se poate constata că, pentru ei, nordul nostru e o ţară sălbatică (...) Nobilii se consideră conducători ai poporului şi ţin mult la naţionalitatea lor". În perioada 1820-1828, potrivit datelor organelor de poliţie, pentru opinii privitoare la reunirea Basarabiei cu Moldova, au fost puşi sub supraveghere numeroşi români basarabeni (Ignatie şi Manole Chioru, Anastasie Ciolac, Iancu Schina, Costache Ţigară ş. a.).
În pofida eforturilor autorităţilor ţariste de a anihila influenţa cultural- politică a Principatelor Române asupra locuitorilor Basarabiei, acest obiectiv nu a fost atins în totalitate niciodată. Germanul J. Kohl, care, la sfârşitul anilor '30, a întreprins o călătorie în Europa de Sud-Est, nota că boierii basarabeni, un Balş, cel mai bogat proprietar basarabean, un Sturdza, o Catincă Ghica primesc gazete din Iaşi, „dispreţuiesc Chişinăul pentru Iaşul strămoşilor şi pentru noua minune modernă a Odesei". Totuşi, au început să apară unii moşieri care căutau să-şi cumpere portrete ale împăratului, cât mai mari, fiind gata să cheltuiască sume importante pentru a avea „norocul" de a-l vedea pe ţar. În ciuda desfiinţării, la 1828, a autonomiei provinciei, legăturile cu centrul imperiului, ce se intensifică treptat, nu erau încă prea strânse. Ţinutul îşi trăia propria lui viaţă, conservându-şi pentru câteva decenii o pronunţată identitate românească.
Chestiunea limbii române. După desfiinţarea autonomiei provinciei, Alecu Leonard, mareşalul interimar al nobilimii basarabene, plecând de la realitatea că majoritatea locuitorilor ţinutului nu cunoaşte limba rusă, i-a solicitat, în anul 1829, contelui Voronţov, guvernator general al Novorosiei şi Basarabiei, aprobarea efectuării tuturor lucrărilor de administraţie şi judecată în limba română, precum şi revenirea la legile şi obiceiurile naţionale. „E cu neputinţă şi nici nu se cuvine a înfăptui toate lucrările în limba moldovenească", a răspuns guvernatorul. Drept urmare, unii dintre boierii nemulţumiţi au părăsit Basarabia, stabilindu-se în Moldova de peste Prut. Pentru a nu provoca un nou conflict cu nobilii basarabeni, Voronţov a cerut asentimentul guvernului ca populaţia ţinutului să aibă dreptul de a prezenta instituţiilor de stat cereri, acte şi explicaţii în limba română, precum şi dreptul de a încheia contracte şi alte înţelegeri în aceeaşi limbă.
La sfârşitul anului 1831, în cadrul consfătuirii cadrelor didactice din judeţul Hotin, participanţii s-au pronunţat pentru instruirea copiilor în limba lor maternă, apreciind că învăţământul în limba rusă determină abandonul şcolar şi rezultate proaste la învăţătură. Totuşi, în anul 1834, autorităţile ţariste au dispus înlăturarea limbii române din lucrările de secretariat în cadrul instituţiilor de stat. Abia în anul 1836 a apărut legea Despre înlesniri pentru locuitorii Basarabiei, care nu ştiu limba rusă, prin care se instituia o perioadă de tranziţie de şapte ani pentru trecerea completă la limba rusă. Legea prevedea ca, în afaceri penale, petiţiile şi declaraţiile să fie primite în limba română, iar cercetările să fie realizate în limba cea mai bine cunoscută anchetatului sau martorului. În chestiuni civile, petiţiile, actele, declaraţiile urmau a fi prezentate în limba română, cu traducere în limba rusă. Contractele se vor elabora şi semna în două limbi (pe verso în limba română). După expirarea celor şapte ani (1843), chiar şi petiţiile urmau a fi prezentate exclusiv în limba rusă.
Eforturile autorităţilor nu au avut un succes imediat. Astfel, scriitorul polonez S. Kraszewsky, care a avut ocazia să facă o vizită în Basarabia după încheierea oficială a perioadei de tranziţie, menţiona că în Chişinău „populaţia dominantă, precum şi limba pe străzi erau moldoveneşti". Potrivit rapoartelor oficiale, în anul 1839, în capitala provinciei, activau nişte „boieri moldoveni cu devotament pentru naţiune", iar la 1845 şi 1847, nobilii basarabeni au încercat să obţină aprobarea pentru editarea unei gazete cu un titlu semnificativ - «Românul».
În anul 1841, nobilimea basarabeană a făcut noi demersuri în vederea asigurării instruirii elevilor în limba maternă. S-a solicitat angajarea profesorilor de limbă română pe lângă fiecare şcoală judeţeană, editarea unor manuale în limba autohtonilor sau aducerea lor din Moldova şi Ţara Românească. Datorită acestor demersuri, precum şi petiţiilor înaintate de către oamenii de rând, în 1842 administraţia ţaristă a consimţit la înfiinţarea unor şcoli parohiale cu predare în limba română. Această limbă a fost introdusă, din toamna aceluiaşi an, în şcolile judeţene.
Totuşi, schimbarea generaţiilor şi duritatea politicii ruseşti făceau, în mod firesc, ca tot mai mulţi boieri români să se adapteze standardelor impuse de tradiţiile politico-culturale ruseşti.
Rezistenţa lumii rurale. Spre deosebire de nobilime, ţărănimea a rămas indiferentă faţă de limba şi cultura rusă. Ţăranii locuiau suficient de departe de administraţia rusificatoare a centrelor urbane, iar în bisericile pe care le frecventau slujba se oficia în limba română. Sătenii nu citeau ziare şi reviste ruseşti şi priveau cu reticenţă şcolile în care obiectele se predau într-o limbă pe care nu o înţelegeau. Interesul lumii satelor pentru cunoştinţe sau tradiţii era satisfăcut în mare măsură de tipăriturile româneşti (de cult, didactice, lectură religioasă, educaţie sanitară etc.) care au circulat într-un număr relativ mare (cu mult peste o mie de titluri) în Basarabia secolului XIX. Trebuie să remarcăm faptul că limba acestor tipărituri era una românească curată, fără neologisme, lucru care, alături de cvasiisolarea de limba română din Principate şi, ulterior, din România, explică particularităţile graiului basarabean.
Absenţa unui progres evident pe calea rusificării populaţiei basarabene se explică şi prin conservatorismul lumii rurale, sătenii fiind prea puţin receptivi tendinţelor de schimbare a obiceiurilor, tradiţiilor şi ierarhiilor comunitare. Satele basarabene au reprezentat rezervorul în care s-au păstrat şi s-au dezvoltat tradiţiile folclorice naţionale (obiceiuri, datini, balade, cântece haiduceşti, colinde, cântece de nuntă etc.). Adeseori, respectul pentru tradiţie, persistenţa în realizarea unor obiceiuri seculare erau manifestări inconştiente (sau la nivelul subconştientului) de rezistenţă în faţa deznaţionalizării. De pildă, semnificaţia naţional-culturală a doinei româneşti a fost evidenţiată de Pavel Cruşevan, publicist şi militant basarabean al extremei drepte ruseşti, care constata: „Da, Doina este cântecul fatal al basarabeanului. În doină se aude plânsul acelui păstor care, în fiecare societate, întruchipează spiritul omenesc. Şi acest păstor deplânge soarta turmei sale de oi pierdute sau, mai exact, a turmei sale de basarabeni pierdute".
Impactul evenimentelor internaţionale. Dacă pe plan intern, statutul etno-politic al românilor basarabeni se înrăutăţea în mod progresiv, evenimentele internaţionale au venit în sprijinul fenomenului de conservare şi dezvoltare a identităţii româneşti. În urma înfrângerii Rusiei în Războiul Crimeei şi a conştientizării necesităţii aplicării unor reforme radicale în vederea înlăturării handicapului social-economic rusesc, ţarul Alexandru al II-lea (1855-1881) a promovat o politică de îndepărtare a tarelor lumii feudale. în această perioadă, când în Rusia s-a produs o anumită deschidere spre liberalism, elita intelectuală basarabeană a obţinut posibilităţi mai largi de a lua cunoştinţă cu operele unor personalităţi de valoare europeană. Astfel, în Basarabia au pătruns lucrări ale iluminiştilor francezi Voltaire, Rousseau, Montesquieu, ale democratului moldovean Alecu Russo. Evident, asupra vieţii publice au exercitat o mare influenţă scriitori şi filosofi din Rusia ca: A. N. Radişcev, G. P. Derjavin, N. I. Turghenev, V. G. Belinski, A. I. Herţen, T. G. Şevcenko ş. a., care, prin intermediul operelor lor, revendicau modernizarea şi democratizarea societăţii ruse.
Schimbările sociale şi politice radicale din Principate din anii '40-'50 şi unirea Moldovei cu Muntenia au stimulat noi speranţe în rândul românilor basarabeni. Charles Tissot, consulul Franţei la Iaşi, arată că, în Basarabia, unirea ţărilor române şi domnia lui Cuza, numit în familiile nobililor de aici Rege, provocau un entuziasm care nu exista „nici în primul nici în celălalt din cele două Principate". La 18 martie 1864, consulul francez raporta că elitei politico-sociale a Basarabiei - ca şi celei din alte provincii ale Imperiului Ţarist - i s-a cerut să se pronunţe cu privire la dimensiunile sacrificiilor pe care este dispusă să le facă în favoarea guvernului rus. Răspunsul nobilimii basarabene a fost extrem de sugestiv: „Deşi Basarabia fusese separată de România fără a fi consultată voinţa sa şi deşi toate sentimentele sale rămăseseră ataşate străbunei sale patrii, ea îşi va împlini totuşi obligaţiile faţă de Împărat (subliniat în original - n. n.)".
În acelaşi timp, în mentalitatea elitei indigene s-a produs o schimbare de o mare importanţă. Acelaşi Ch. Tissot constata că basarabenii nu se mai mulţumesc să nu devină slavi, ca până atunci, ci „tind energic să redevină români". Rezistenţa pasivă, inerţia de altă dată erau înlocuite cu „mişcare generală care nu aşteaptă decât anumite circumstanţe pentru a se traduce în fapte". Însă Imperiul Rus era încă prea puternic, iar românii prea slabi, pentru ca ideile şi dezideratele naţionale să poată fi transpuse în acţiuni hotărâte.



Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)