vineri, 3 martie 2017

GRECIA IN A DOUA JUMATATE A SECOLULUI XX

Tags

Războiul civil. Anii de după cel de al doilea război mondial au constituit pentru poporul grec o repetare a experienţei anterioare. Războiul se încheiase în 1918 pentru cea mai mare parte a Europei, dar armata grecească a luptat aproape fără întrerupere până în 1922. De asemenea, cu toate că în mai 1945 în Europa Occidentală era pace, grecii au fost angajaţi într-un sângeros război civil până în 1949. Ambele perioade au avut drept rezultat o masivă recolonizare şi o dislocare a aşezărilor greceşti. În anii ’20, ca urmare a dezastrului din Anatolia şi a schimbului de populaţii, aproximativ 1,3 milioane de greci aveau cămine noi. Războiul civil a dus după 1946 la crearea unui grup de circa 700.000 de refugiaţi, care trebuiau ori să fie trimişi înapoi în satele lor, ori să li se ofere alte locuri de muncă. Cei care aveau propriile gospodării sau ateliere au întâmpinat cele mai mici greutăţi ca să-şi reia o existenţă normală. O mare parte a grecilor nu s-au mai întors niciodată în casele lor sărace din munţi, unii au emigrat, alţii s-au mutat în oraşe.
În perioada în care Partidul Comunist şi coaliţiile dominate de comunişti puneau mâna pe putere în statele învecinate, situaţia politică din Grecia s-a deteriorat şi ea. Guvernul britanic luase în decembrie 1944 măsuri hotărâte pentru a-şi păstra în continuare influenţa la Atena. Pe parcursul lunilor viitoare s-a menţinut presupunerea generală că Marea Britanie va continua să fie puterea dominantă în Marea Mediterană, cu o bază puternică în Grecia. Pe linia acestei politici, reprezentanţii britanici acordau o foarte mare atenţie evenimentelor politice la Atena şi depuneau eforturi în vederea facilitării reconstruirii postbelice a ţării. Au sosit misiuni de la Londra pentru a da o mână de ajutor la restabilirea instituţiilor financiare, a sistemului juridic şi a poliţiei, precum şi la implementarea proiectelor de sprijinire a economiei şi a celor de înlăturare a urmelor războiului. Generalul Scobie şi ambasadorul sir R. Leeper aveau o mare influenţă; ei au fost consultaţi la alcătuirea celor opt guverne care s-au perindat între ianuarie 1945 şi aprilie 1946. Un observator atent al acestor evenimente comenta astfel situaţia: „Până în 1947, guvernul britanic l-a  numit şi demis pe primul ministru, acordând o atenţie pur formală prevederilor constituţionale. Experţii britanici dictau politica economică şi financiară, cea a apărării şi a afacerilor externe, a securităţii şi justiţiei, precum şi cea în privinţa sindicatelor şi a şomajului”.
 În general, consilierii britanici colaborau şi încurajau elementele pro­gresiste şi moderate ale scenei politice greceşti, cum erau partidele conduse da Papandreou, Plastiras şi Sofoulis. Totodată, dreapta şi regaliştii au reuşit să-şi întărească influenţa asupra poliţiei şi a Gărzii Naţionale nou înfiinţate. Implicarea fermă a Marii Britanii era marcată de intensificarea criticilor din partea stângii şi adesea a Statelor Unite, al căror guvern rămăsese în mare parte neimplicat în evenimentele din Grecia. Fondurile americane constituiau însă baza ajutoarelor masive furnizate Administraţia de Ajutorare şi Reabilitare a Naţiunilor Unite (UNRHA), care a salvat ţara de la foamete.
Între timp, vechile coaliţii politice s-au refăcut; cea mai mare influenţă era exercitată de populiştii lui Tsaldaris, de liberalii lui Soufoulis, de naţional-liberalii lui Gonatas şi Zervas şi de Uniunea Politică Naţională alcătuită din adepţii la Papandreou, Panaghiotis Kanellopoulos şi Sofoklis Venizelos. Ca şi mai înainte, partidele erau grupate în jurul unor personalităţi puternice. Astfel de combinaţii confereau un element de nesiguranţă scenei politice. Deşi centrul şi dreapta erau divizate în fracţiuni, stânga prezenta o imagine mai haotică. Prin 1945, coaliţia EAM (Frontul de Eliberare Naţională) slăbise. Unii din vechii ei membri fuseseră dezamăgiţi de politica dusă în războiul civil şi de atrocităţile comise în unele zone, acţiuni care includeau executarea la scară largă a adversarilor şi luarea de ostateci. Stânga republicană, care era alcătuită dintr-o serie de grupări mici, ca, de exemplu, agrarienii şi socialiştii, care aveau programe contradictorii, era lipsită de un centru puternic. Principalul lor punct era împotrivirea faţă de revenirea regelui pe tron, dar aveau dezacorduri în majoritatea altor probleme. Dintre partidele de stânga, în pofida tensiunilor lui interne, Partidul Comunist Grec rămânea cel mai puternic. În timpul războiului toată puterea politică se aflase în mâinile membrilor de partid locali şi aceasta s-a schimbat în 1945, când Nikos Zachariadis s-a întors din prizonieratul Germania. Având legături strânse cu cercurile comuniste  internaţionale, a criticat aspru politica dusă până atunci. Cu toate că teoretic, era în continuare în favoarea unei politici gen front popular şi era dispus să între în guvern, partidul a adoptat acum o poziţie activă şi agresivă faţă de politica perioadei respective. Era atacat în special rolul jucat de britanici în afacerile Greciei, iar guvernul era acuzat de faptul că ar fi fost „monarho-fascist”. Erau menţinute relaţii strânse cu partidele comuniste din Albania, Bulgaria şi Iugoslavia care erau în măsură să ajute mişcarea grecească. Ca şi în vremea războiului, colaborarea cu organizaţiile bulgară şi iugoslavă întâmpina mari dificultăţi. Partizanii greci beneficiaseră întotdeauna de un mare sprijin în Macedonia grecească. În pofida incontestabilului caracter grec al majorităţii populaţiei, macedonenii slavofoni jucaseră roluri importante în rezistenţă. Cu ajutorul partizanilor iugoslavi, ei organizaseră Frontul Slavo-macedonean de Eliberare Naţională (SNOF). Membrii acestuia aveau să constituie spre sfârşitul războiului civil o componentă majoră a forţelor comuniste. Chiar şi înainte de izbucnirea unui nou conflict naţional, legăturile cu partidul iugoslav erau apropiate. Comuniştii greci puteau trece liber graniţa; în 1945 au fost înfiinţate în interiorul Iugoslaviei tabere destinate adăpostirii refugiaţilor şi asigurării unei oarecari instruiri militare a acestora. Aceasta asociere strânsă cu vecina de la nord implica inevitabil problema Macedoniei şi chestiunea viitorului statut al sectorului ei egeean.
Cu toate eforturile britanicilor, guvernul grec nu era suficient de puternic ca să ţină sub control evenimentele din mediul rural. Au reapărut toate vechile resentimente şi ura din timpul războiului. Atât comuniştii cât şi regaliştii, ca şi alte fracţiuni, organizaseră detaşamente armate. Şi-a făcut reapariţia şi brigandismul grecesc tradiţional. Existau deci mari posibilităţi de răzbunări şi represalii în nume personal. Avantajul era totuşi de partea segmentelor aripii drepte din guvern. Operaţiunea de reinstituire a armatei greceşti regulate, ai cărei membri erau înrolaţi, a fost condusă mai ales de corpul de ofiţeri de înaintea războiului, care era în mare parte format din monarhişti. Deşi armata avusese prioritate un numeros, adesea predominant, element republican fuseseră în cea mai mare parte înlăturaţi în 1936. Forţele poliţieneşti erau de asemenea alcătuite în primul rând din oameni care îşi păstraseră posturile pe toată durata ocupaţiei şi erau comunişti. În plus, dreapta putea apela la secţiunea din acordul de la Varkiza care prevedea arestarea foştilor partizani care comiseseră delicte de drept comun. Cele mai importante arme de represiune se aflau deci în mâinile centrului şi în cele ale dreptei, grupări care se bucurau evident şi de sprijinul majorităţii poporului grec în perioada aceasta.
Prima chestiune politică ce trebuia rezolvată era cea a monarhiei. În pofida protestelor sovietice şi răsturnând o decizie anterioară, guvernele occidentale au decis că alegerile pentru legislativ să fie organizate înaintea plebiscitului privind revenirea regelui, măsură care a fost dezaprobată şi de regele Ghiorghios al II-lea. Urmau să fie trimise misiuni britanice, franceze şi americane că să supravegheze votarea. Dat fiind că situaţia de la sate făcea ca partidele de stânga să întâmpine dificultăţi în privinţa desfăşurării campaniei lor electorale, acestea au cerut amânarea alegerilor. Atunci când cererea lor a fost refuzată grupurile de centru nu au participat la vot. Această acţiunea avea să fie ulterior extrem de dăunătoare pentru interesele acestora. Din cauza refuzului lor de a participa la campanie şi de a-şi prezenta candidaţii, ele urmau să nu aibă nici un reprezentant în adunare pe perioada următorilor patru ani. Partidul Comunist era astfel privat de influenţa politică pe care ar fi putut-o exercita pe calea aceasta.
Ţinute conform programării în martie 1946, alegerile au fost câştigate cu o majoritate absolută de Partidul Populist al lui Tsaldaris, care sprijinea reinstaurarea monarhiei. În urma acestei răsturnări a situaţiei, rezultatul plebiscitului referitor la revenirea regelui era previzibil. În septembrie, aşa cum era de aşteptat, Ghiorghios al II-lea a obţinut aprobarea a 68% din electorat. Ambele acţiuni electorale au dat totuşi naştere unor serii de controverse. Stânga invoca argumentul că un număr foarte mare din alegătorii ei nu participaseră la vot, astfel că rezultatele nu reflectau adevărată voinţă a poporului grec. Acuzaţiile ei relativ la amestecul masiv al poliţiei erai incontestabil justificate. Desigur, este imposibil să stabilim cu precizie care ar fi fost rezultatul dacă stânga ar fi intrat în competiţie.
În acest timp situaţia din mediul rural se înrăutăţise. În 1946 au fost comunicate un număr mai mare de incidente politice violente: „Cifrele adunate de un observator britanic arătau că din crimele comise în Macedonia într-o singură săptămână a lunii iulie două puteau fi atribuite detaşamentelor stângii, şase celor ale dreptei, iar cinci aveau autori nesiguri; într-o altă săptămână, cifrele au fost de douăzeci şi trei pentru dreapta, şaisprezece pentru stânga”.
Dată fiind atmosfera aceasta haotică, este imposibil să stabilim exact momentul începerii noului război civil. Detaşamente înarmate reprezentând întregul spectru politic rămăseseră active încă de la începutul războiului; acţiunile lor nu au făcut decât să se intensifice pur şi simplu acum, iar incidentele dintre suporterii guvernului şi ai stângii s-au înmulţit. Armata Democrată a Greciei (KKE) era sub comanda lui Markos Vafiadis. Zachariadis se afla la Atena, centrul comuniştilor era şi acum intact iar presa acestora continua să funcţioneze rămânând pe baricade până în octombrie 1947. Adevărata putere a KKE era constituită de detaşamentele din munţi; recruţii care le alcătuiau erau în cea mai parte ţărani. În schimb, mişcarea nu era sprijinită de muncitorii din mediul urban. Guvernul şi armata regulată au deţinut controlul asupra marilor oraşe, inclusiv a Atenei, Pireului şi Salonicului. Numărul celor din fiecare tabăra este dificil de estimat, dar în vara anului 1946 se ştie că rebelii totalizau între 1.500 şi 2.700 de oameni, cifră care a crescut între 8.000 şi 13.500 de oameni spre sfârşitul războiului. Forţele guvernamentale opuse lor erau o armata de 90.000 şi din poliţia de 30.000 de oameni care aveau şi avantajul înzestrării cu echipament militar greu, în care intrau mitraliere, maşini blindate şi tancuri. Forţele navale şi aeriene, ca şi armata terestră, au rămas loiale guvernului. Cu toată diferenţa aceasta de efective şi dotare cu armament, rebelii erau prin primăvara lui 1947 pe o mare parte a ţării. Asemeni forţelor de partizani din alte părţi, ei deţineau anumite avantaje. Aplicând tactica loveşte şi fugi, ei se foloseau din plin de mobilitatea lor superioară. Armata nu putea apela la echipamentul greu în zonele de munte unde erau purtate o mare parte a luptelor. Deşi rolul luptătorilor activi era relativ mic, rebelii erau ajutaţi de o armată clandestină simpatizanţi din sate şi oraşe. Spre deosebire de armata regulată, detaşamentele insurgenţilor nu erau îngreuiate de necesitatea menţinerii unor unităţi de sprijin numeroase; ei locuiau în afara satelor. În plus, întrucât controlau regiunile muntoase, aveau avantajul liniilor de comunicaţie interne. Guvernul era în schimb stăpân pe cele mai importante oraşe, pe zonele de coastă şi pe drumurile principale. În anumite privinţe, situaţia era deci asemănătoare celei din anii ’20 ai secolului XIX, când armata otomană nu i-a putut disloca din adăposturile lor fortificate pe luptătorii de gherilă.
O altă problemă majoră cu care se confrunta guvernul era moralul scăzut al soldaţilor lui, care nu au luptat eficient la început. Misiunea militară britanică îi instruia pe soldaţi conform principiilor care duseseră la câştigarea războiului împotriva Germaniei; aceşti ofiţeri nu dispuneau de cunoştinţele necesare predării tacticilor de gherilă. Soldaţii greci nu erau deci pregătiţi să facă faţă adversarilor lor. Ei erau, de asemenea, foarte dispersaţi, armata trebuind să păzească frontierele, să supravegheze liniile de comunicaţie şi să apere satele loiale. Pe lângă aceasta, eficienţa lor era limitată şi de numeroasele amestecuri de natură politică în chestiuni legate de stabilirea strategiei şi de numirea comandanţilor. Moralul soldatului de rând era influenţat negativ de faptul că fiii celor bogaţi puteau să-şi cumpere scutirea de serviciul militar şi de incapacitatea statului de a avea grijă în mod corespunzător de soldat şi de familia lui şi de a asigura aprovizionarea adecvată a lor.
Era firesc faptul că rebelii controlau o mare parte a Greciei să devină o chestiune de interes internaţional, ţinând cont mai ales de victoriile obţinute de comunişti în alte părţi şi de presiunea exercitată concomitent de Uniunea Sovietică asupra Iranului şi Turciei. Se părea că guvernul sovietic depunea un efort decisiv că să dobândească o poziţie puternică în regiunea Mării Egee şi în estul Mediteranei. Stalin şi exprimase la conferinţa de la Potsdam dorinţa de a institui o bază navală în zona Egeei. Presa sovietică a vremii lansase o campanie înverşunată împotriva guvernului monarho-fascist de la Atena. Era de asemenea limpede că Partidul Comunist Grec primea ajutor din partea Iugoslaviei, Albaniei şi Bulgariei. Statele occidentale presupuneau fireşte că asemenea acţiuni nu puteau fi realizate decât în urma aprobării sau chiar datorită iniţiativei sovieticilor.
Guvernul grec întâmpina între timp dificultăţi tot mai mari. Era evident că nu cei aflaţi la putere aveau să câştige războiul civil, ei putându-se în cel mai bun caz menţine în defensivă. Dat fiind că britanicii s-au aflat curând într-o postură în care le era imposibil să-i mai acorde sprijin, guvernul a apelat la Statele Unite. Profunda implicare a americanilor în afacerile greceşti care a urmat s-a produs în faze treptate. A fost iniţial intensificat ajutorul economic. Guvernul american a început să considere evenimentele Greciei drept un exemplu a ceea ce părea să fie un model al agresiunii sovietice împotriva regiunilor slabe şi vulnerabile; reflectând această opinie, Linca MacVeagh, ambasadorul Statelor Unite la Atena, scria în februarie 1947 Departamentului de Stat: „Dacă Grecia cade pradă comunismului, întregul Orient Apropiat şi o parte a Africii de Nord vor trece cu siguranţă sub influenţa sovietică”.
Turnura decisivă a politicii americane a avut loc în martie 1947. În februarie guvernul Marii Britanii a informat Statele Unite că nu mai putea face faţă responsabilităţilor lui în privinţa Greciei. Drept urmare, preşedintele Truman a cerut Congresului acordarea unui ajutor în valoare de 400 de milioane de dolari destinat Greciei cât şi Turciei, lată ce declara el într-o cuvântare ţinută în ziua de 12 martie: „Însăşi existenţa statului grec este astăzi ameninţată de activităţile teroriste ale câtorva mii de oameni înarmaţi conduşi de comunişti, care sfidează autoritatea guvernului. Grecia trebuie ajutată dacă ea urmează să devină o democraţie de sine stătătoare demnă de propriul ei respect”. Pentru a obţine aprobarea Congresului şi a opiniei publice americane, preşedintele şi-a justificat iniţiativa printr-o afirmaţie generală, a devenit cunoscută ulterior sub numele de Doctrina Truman: „Cred că este necesară politica Statelor Unite să fie cea de sprijinire a popoarelor libere care se opune încercărilor de a fi subjugate de către unele minorităţi înarmate sau presiuni externe”. Implicarea aceasta directă într-o zonă în care influenţa americană nu se exercitase până atunci a marcat un punct major de plecare în politica externă a Statelor Unite. Ea era o completare a Planului Marshall de ajutorare economică a Europei lansat în iunie 1947, care includea şi Grecia.
Guvernul american l-a înlocuit astfel pe cel britanic ca influenţă străină la Atena. Misiunile şi consilierii Statelor Unite îndeplineau aceleaşi sarcini că predecesorii lor. Aşa cum fusese cazul şi cu alţi protectori anteriori ai grecilor intervenţia americană a provocat multe fricţiuni şi avea să fie mai târziu atacată violent de mulţi politicieni greci. Prezenta americanilor a introdus un nou stil şi o nouă manieră; s-a comentat că grecii îşi considerau noii patroni „mai inflexibili, mai puţin adaptabili, mai puţin dispuşi să facă excepţii, mai înclinaţi să impună aplicarea metodelor americane, indiferent de caracteristicile naţionale... Erau viguroşi, plini resurse şi extraordinar de eficienţi”. În pofida asigurărilor în privinţa ajutorului american, era clar că urma să mai treacă ceva timp până la sosirea proviziilor, echipamentului militar promis. În acest timp, în aprilie 1947, regele Ghiorghios al II-lea a murit, fiind urmat de fratele lui Pavel. Anul 1948 a adus o situaţie de remiză militară; ambele tabere se pregăteau pentru viitorul conflict decisiv. Cu ajutorul americanilor, armata grecească şi-a sporit efectivele de la 132.000 la începutul lui 1948 la o cifră finală a tuturor forţelor de 232.500 de militari. Au fost, de asemenea, trimişi ofiţeri şi consilieri americani. Cu toate că fondurile erau alocate pentru economie, cea mai mare parte a ajutorului Statelor Unite era destinată înzestrării cu echipament militar a armatei. Până în septembrie 1948 acestea furnizaseră 140 de avioane, 3.890 de automate şi mortiere, 97.000 de puşti şi 10.000 de automobile şi camioane. În pofida protestelor sovietice, Naţiunile Unite au fost de acord cu aceste acţiuni de ajutorare.
KKE nu a putut face faţă acestei provocări. În pofida faptului că primea provizii din Iugoslavia şi Bulgaria, guvernul sovietic nu le dădea rebelilor nici un sprijin. De fapt, Stalin dorea încetarea revoltei, deoarece ea provoca greutăţi politicii Uniunii Sovietice în alte părţi ale lumii. El şi-a exprimat dezaprobarea faţă de liderii iugoslav şi bulgar aflaţi în vizită la Moscova, afirmând că rebeliunea nu avea absolut nici o şansă de reuşită. „Credeţi că Marea Britanie şi Statele Unite – Statele Unite, cel mai puternic stat din lume – vă vor permite să le tăiaţi liniile de comunicaţie din Marea Mediterană! Prostii. Iar noi nu avem nici o flotă [acolo]. Revolta din Grecia trebuie oprită şi asta cât mai repede posibil”. Această atitudine a sovieticilor nu a pus capăt nici ajutorului iugoslav şi nu a dus la schimbarea politicii KKE. Cu toate acestea, era evident că naţiunile balcanice nu puteau ţine piept Statelor Unite în domeniul acordării sprijinului militar. Rebelii greci erau dezamăgiţi de calitatea ajutoarelor primite. În plus, a devenit curând clar că ei nu puteau obţine sprijinul celei mai mari părţi a ţăranilor greci. Deşi reuşiseră la început să atragă tineretul de la sate, Markos a recunoscut după aceea că, pe la jumătatea anului 1947, aproximativ 90% din recrutările lor trebuiau făcute cu forţa. Mai mult, o mare parte a acţiunilor lor provocau nemulţumiri profunde. De pildă, atunci când erau forţaţi să evacueze zonă, rebelii îi luau adesea cu ei pe copiii din partea locului. Circa 28.000 de copii au fost duşi departe de casele lor, iar mulţi dintre ei au fost trimişi peste hotare, numai 10.000 s-au întors cu timpul la căminele lor.
Tabăra insurgenţilor era slăbită şi de dezbinarea din cadrul conducerii şi de dezacordurile în privinţa strategiei. Zachariadis nu avea nici o experienţă personală în domeniul luptelor purtate în munţi. Influenţat de ideologia marxistă, el era convins că victoria va fi repurtată în oraşele industriale. Această credinţă a dus bineînţeles la declanşarea unui conflict între el şi Markos, satele constituind punctul forte ale influenţei celui din urmă. Având experienţă în luptele de gherilă, comandantul militar dorea să continue aplicarea acestor metode, dar a fost învins de cei care preferau adoptarea principiilor războiului convenţional. În decembrie 1947, influenţaţi tot de experienţa iugoslavilor, rebelii au înfiinţat un Guvern Democrat Provizoriu al Greciei, care semăna cu AVNOJ (Consiliul Anti-Fascist de Eliberare Naţională a Iugoslaviei), Markos era prim-ministru şi ministru de război. Este interesant să observăm că nici unul dintre guvernele est-europene nu a recunoscut acest regim. În timpul războiului civil, Armata Democrată, care avea 25.000 de oameni pe la sfârşitul anului 1948, se bizuia pe proviziile aduse de peste graniţă şi apoi trecute prin munţi de caravane de catâri. Datorită acestei dependenţe de ajutorul străin, conflictul izbucnit între Iugoslavia şi Uniunea Sovietică în primăvara lui 1948 s-a dovedit un dezastru pentru cauza rebelilor. Disputa aceasta nu a implicat numai Belgradul şi Moscova, având drept rezultat ruperea completă a relaţiilor dintre Iugoslavia şi vecinele ei – Albania, Bulgaria, Ungaria şi România. În pofida acestei crize, ajutorul iugoslav a continuat să fie acordat pe toată durata anului 1948, dar perspectiva era tot mai sumbră pentru forţele KKE. Către sfârşitul anului, Markos era convins că războiul era pierdut, într-un raport din noiembrie 1948, el considera că principalele cauze ale eşecului erau problema găsirii de noi resurse, lipsa de sprijin în mediul urban şi insuficienţa ajutorului din afară. El a fost înlocuit din funcţia de comandant al Armatei Democrate în februarie 1949 şi a plecat în Iugoslavia.
Cauzei insurgenţilor i-au fost aduse prejudicii şi de aprobarea de către KKE a formării statului macedonean. Postul lui de radio, care emitea din România, a sprijinit această idee în martie 1949. În cadrul disputei ivite în lagărul socialist, Zachariadis sprijinise poziţia sovieticilor, acceptând deci soluţia bulgarilor în problema macedoneană. Se părea acum că o victorie a KKE putea foarte bine duce la o pierdere teritorială pentru Grecia. Legăturile comuniştilor cu guvernele ţărilor vecine, care aveau toate pretenţii asupra ţinuturilor greceşti, constituiseră întotdeauna un punct vulnerabil. Trebuie, de asemenea, să menţionăm că macedonenii slavofoni, organizaţi în NOF (fost SNOF, adică Frontul Slavo-Macedonean de Eliberare Naţională) alcătuiau o parte importantă a trupelor KKE. Numărul lor era apreciat că fiind între 11.000 de oameni la începutul anului 1948 şi de 14.000 spre sfârşitul revoltei. Revolta s-a încheiat în cele din urmă în 1949. În primăvară armata a început să lichideze centrele rebelilor, pornind din Pelopones şi deplasându-se apoi spre nord. În iulie 1949 Tito a închis graniţa cu Grecia, întrerupând astfel liniile de aprovizionare ale insurgenţilor. Luptele s-au încheiat în septembrie; o mare parte forţelor învinse au fugit din ţară. În octombrie conducerea KKE a acceptat realitatea şi l-a  blamat pe Tito pentru înfrângerea suferită.
Războiul civil a constituit un dezastru pentru naţiunea greacă. S-a estimat că fuseseră ucişi circa 70.000 de oameni din tabăra guvernamentală şi 38.000 din cea a rebelilor. Pagubele fizice provocate ţării erau imense, mult mai mari decât cele din războiul european anterior. Pe lângă aceasta, guvernul dusese o politică de curăţire a satelor din zonele ameninţate, acţiune care a dat naştere unei enorme probleme a refugiaţilor. Câtre sfârşitul anului 1947 existau aproximativ 400.000 de astfel de oameni, iar numărul lor a crescut prin 1949 la aproape 700.000; a fost nevoie ca toţi aceştia să fie îngrijiţi în timpul conflictului şi recolonizaţi ulterior. Şi mai rău era faptul că îndelungatul conflict lăsase moştenire multă înverşunare şi ură. Ca toate războaiele civile, el a fost dus cu violenţă şi cruzime.
Cel de-al doilea război mondial şi războiul civil provocaseră distrugeri economice enorme. Pe lângă aceasta, situaţia din timpul războiului dusese la intensificarea problemelor economice fundamentale. Suprafaţa limitată de pământ arabil şi lipsa multor cerinţe de bază necesare unei economii industriale rămâneau marile impedimente ale progresului economic al Greciei. În 1950 agricultura era încă ocupaţia majoră la jumătate din populaţie. Ca şi înainte, fragmentarea proprietăţilor individuale, datorată în primul rând obiceiurilor în privinţa moştenirii, făcea dificilă introducerea metodelor moderne. Dezvoltarea industrială rămânea modestă predominând fabricile şi atelierele mici. Majoritatea firmelor reprezentau afaceri de familie, ele erau furnizoarele unui grup restrâns de clienţi locali şi nu fusese desfiinţate cu scopul de a face faţă competiţiei de pe piaţa internaţională. Protejate până atunci de tarife ridicate, ele aveau nevoie de continuarea acestei politici ca să supravieţuiască. Era dificil pentru aceste afaceri să adopte noile tehnologii sau să achiziţioneze echipament modern scump. Ele se bizuiau în schimb pe forţa de muncă ieftină. Grecii ezitau în acelaşi timp să investească în industrie, continuând să prefere să cumpere proprietăţi imobiliare şi să facă comerţ. În anii aceştia multe familii greceşti aveau mai curând tendinţa să achiziţioneze case şi apartamente decât să investească în întreprinderile locale chiar şi pe scară mică.
Izbucnirea războiului civil determinase fireşte cursul evenimentelor viitoare, Grecia avea să-şi menţină sistemul politic şi economic vest-european. Ţara urma însă să fie supusă acum unei noi şi extrem de controversate influenţe, cea a Statelor Unite. Era deci inevitabil ca orice încercare a oficialilor americani de a influenţa politica internă a grecilor să fie întâmpinată cu mare suspiciune si, din păcate, amestecul american era adeseori flagrant. În plus, în vreme ce guvernul sovietic reuşea de obicei să-şi ascundă acti­vităţile din Europa de est sub un val de secretism prin impunerea unei cenzuri stricte, acţiunile americanilor beneficiau de o mare publicitate nu numai în presa opoziţiei greceşti, ci şi în aceea din toată Europa, precum şi din Statele Unite.
Semnul cel mai evident al implicării americanilor era marea cantitate de bani furnizată, fără de care Grecia nu s-ar fi putut redresa economic. Acestei naţiuni de aproximativ 8 milioane de oameni i s-au acordat între 1947 şi 1966 un ajutor economic de 1.895 milioane de dolari şi o asistenţă militară în valoare de 1.854 milioane de dolari, adică un total de 3.749 milioane de dolari. În 1966-1967, ea a primit o asistenţă militară, care s-a ridicat la circa 65 de milioane de dolari, sume asemănătoare fiind furnizate şi în anii următori. Furnizând aceşti bani, guvernul american insista asupra faptului ca oficialii lui să fie consilieri sau să participe la programele finanţate cu aceste sume. Condiţia aceasta se datora îngrijorării americanilor faţă de corupţia extrem de răspândită în cercurile politice greceşti. De experţii americani era nevoie şi în domeniul asistenţei tehnice în vederea realizării anumitor proiecte. Oficialii şi misiunile americane supravegheau deci o mare parte a activităţilor grecilor şi le controlau cheltuielile, mai ales pe cele legate de atribuţiile Ministerului Coordonării, care includea departamentele finanţelor şi comerţului. Intervenţia americanilor era, de asemenea, extrem de mult simţită în problemele militare. Ofiţerii americani făceau parte din Statul Major al armatei greceşti şi erau ataşaţi pe lângă unităţile acesteia la nivel de divizie. Prezenţa repre­zentanţilor americani în atât de multe posturi importante i-a implicat, desigur, profund în afacerile interne ale Greciei şi în conflictele politice. Dat fiind că erau asociaţi cu partidele şi cu persoanele aflate la putere, cei care îşi pierduseră poziţiile oficiale sau cei a căror mândrie naţională fusese rănită au luat fireşte atitudine împotriva influenţei străine. În plus, din moment ce ambasada americană de la Atena era implicată în alcătuirea şi schimbarea cabinetelor, era de aşteptat ca ea să poarte blamul pentru eşecurile şi slăbiciunile regimurilor pe care le sprijinea.
Multe probleme aveau să învenineze relaţiile greco-americane, unele dintre ele fiind obişnuitele fricţiuni pe care le-am văzut făcându-şi apariţia ori de câte ori o mare putere europeană încerca să se erijeze în postură de călăuză sau să controleze un stat balcanic. Deşi Statele Unite, spre deosebire de atitudinea Uniunii Sovietice în Europa de est în anii care au urmat imediat după sfârşitul războiului, nu au profitat de poziţia lor, existau multe dificultăţi, unele dintre ele de natură personală. Misiunile britanice anterioare fuseseră formate din oficiali cu educaţie clasică, cea mai mare parte a lor erau filo-eleni care admirau sincer civilizaţia antică grecească. Ei aveau, de asemenea, mai multă experienţă în înţelegerea mentalităţii greceşti decât omologii lor americani. Consilierii americani proveneau dintr-un mediu diferit. Cu toate că o mare parte a lor lucrau cu mare bunăvoinţă şi mult devotament, alţii îi deranjau pe sensibilii greci. Resentimentele au răbufnit cu violenţă abia în anii ’60, când, pe drept sau pe nedrept. Statele Unite au fost identificate cu regimurile nepopulare.
Poziţia americanilor era bineînţeles influenţată şi de modificarea situaţiei internaţionale. După deviaţionismul lui Tito şi evidenta dispariţie într-o oarecare măsură a pericolului de la graniţa de nord, Grecia avea mai puţină nevoie de o putere protectoare. În ceea ce priveşte recunoştinţa pentru sprijinul acordat până atunci, unii susţineau că Statele Unite acţionaseră în propriul lor interes în această privinţă şi că de fapt, majoritatea ajutoarelor fuseseră acordate după ce nu mai era nevoie de ele. În anii de după războiul civil, când prezenţa americanilor era încă masivă, după cum era de aşteptat, politica Statelor Unite în partea de est a Mediteranei era mai curând bazată pe interesele americanilor decât pe nevoile şi preocupările grecilor. Obiectivele urmărite de americani nu coincideau întotdeauna cu cele ale grecilor mai cu seamă în privinţa Ciprului, singura problemă majoră a relaţiilor externe ale Greciei.
Papagos şi Karamanlis: guvernele greceşti până în 1963. Liderii Partidelor Liberal şi Populist au colaborat în timpul războiului civil. Cabinetele erau alcătuite din reprezentanţii centrului şi ai dreptei spectrului politic, cel mai puternic partid din adunare era Partidul Populist. Influenţa dreptei a crescut în acelaşi timp în armată şi în poliţie. Aşa cum era de aşteptat, măsurile de pedepsire şi recompensare au fost luate împotriva liderilor rebeli şi a suporterilor lor. Între iunie 1946 şi octombrie 1949 au fost pronunţate 3.150 condamnări la moarte, dintre care 1.233 au fost executate. Mii de persoane au fost condamnate la închisoare pe diferite termene. Aceste procese şi continuarea întemniţării deţinuţilor politici aveau să devină problemele politice majore în anii următori.
După încheierea conflictului civil, politica Greciei a revenit la normal, un mare număr de fracţiuni grupate în jurul unor personalităţi puternice luptau iar pentru putere. Fragmentarea aceasta a vieţii politice a fost ilustrată elocvent de alegerile din martie 1950, în care patruzeci şi patru de partide s-au angajat în competiţie pentru ocuparea a 250 de locuri. Sistemul reprezentării proporţionale asigura unui mare număr din aceste grupări obţinerea unui anumit număr de locuri în ciuda faptului că populiştii erau singurul partid unic care a obţinut cel mai mare număr de locuri, 62, majoritatea voturilor au fost acordate candidaţilor liberali de centru. Astfel, fracţiunea lui Venizelos a câştigat 56 de locuri, suporterii lui Papandreou 35, iar Plastiras, care era liderul Uniunii Naţionale Progresiste, sau EPEK, 45. Partidul Comunist fusese scos în afara legii în 1948, dar membrii lui au putut participa la alegeri în cadrul noului Partid Democrat, care a obţinut 18 locuri. Acest echilibru dintre partide făcea dificilă formarea unui guvern stabil. Folosindu-se de ameninţarea sistării ajutoarelor, americanii au încercat să unească partidele de centru şi de dreapta, dar situaţia a continuat să fie confuză. În următoarele optsprezece luni au fost formate cinci cabinete de coaliţie slabe, patru conduse de Venizelos şi unul de Plastiras. Acest sistem eşuase prin toamna anului 1951, astfel că a fost nevoie să fie organizate alegeri noi.
Dorinţa americanilor de instalare a unui guvern stabil nu se împlinise deci, partidele de centru nu reuşiseră să colaboreze în vederea instituirii unei administraţii care să funcţioneze armonios. După izbucnirea războiului din Coreea, la care trupele greceşti au participat ca parte a contingentului Naţiunilor Unite, politica americană s-a schimbat, în sensul sprijinirii unor cabinete mai conservatoare şi nu a coaliţiilor liberale. A fost, astfel, susţinut Alexandros Papagos, care dobândise o reputaţie naţională în campania grecilor împotriva Italiei şi comandase armata la sfârşitul războiului civil. Întrucât petrecuse cea mai mare parte a anilor celui de-al doilea război mondial în mai multe lagăre de prizonieri germane, el nu luase parte la complicatele manevre politice din perioada aceasta. Fiind în primul rând militar, Papagos, care a devenit în 1949 singurul feldmareşal al Greciei, nu avea o părere prea bună despre politicienii de profesie. El a format acum o coaliţie a partidelor de dreapta cunoscută sub numele de Alianţa Grecească, intenţionat copiată după Alianţa Poporului Francez organizată de generalul Charles de Gaulle. Papagos a reuşit să obţină sprijinul a patru oameni care aveau să joace pe viitor un rol major în afacerile Greciei: Panaghiotis Kanellopoulos, Ştefan Stefanopoulos, Constantin Karamanlis şi Spiros Markezinis. Acest nou front politic nu a obţinut succese imediat. În alegerile ţinute în 1951, care s-au bazat pe un sistem modificat al reprezentării proporţionale, Alianţa Grecească a obţinut 114 din 258 de locuri. Ea le-a dat totuşi o lovitură decisivă populiştilor, care au câştigat doar două locuri, dar nu a obţinut majoritatea necesară. Alegerile acestea au însemnat câştigarea a 10 locuri de către o nouă coaliţie, Stânga Democrată Unită, sau EDA, care avea să rămână o combinaţie stabilă în anii minatori. Ea i-a absorbit pe foştii membri ai Partidului Comunist, care au jucat un rol important, poate rolul dominant, în activităţile acesteia. Dintre locurile rămase, Uniunea Naţională Pro­gresistă (EPEK) a lui Plastiras şi secţiunea Partidului Liberal condusă de Venizelos aveau împreună 131 de locuri. Deoarece Papagos a refuzat să între într-o coaliţie, guvernul a fost bazat pe ultimele partide menţionate, iar Plastiras a devenit prim-ministru.
Guvernul acesta a iniţiat unele acţiuni importante. În ianuarie 1952 a intrat în vigoare o constituţie revizuită şi au început negocierile pentru intrarea Greciei în NATO. Au fost luate o serie de măsuri în favoarea celor care fuseseră închişi pentru activităţile depuse în timpul războiului civil. Aproape toate condamnările la moarte au fost comutate, unora dintre inculpaţi le-au fost reduse sentinţele, iar alţii au fost achitaţi. Guvernul se confrunta totuşi cu o opoziţie constantă, iar situaţia economică se înrăutăţea. Chiar dacă era sprijinită de americani, coaliţia era prea slabă ca să facă faţă situaţiei. Încercând să asigure baza unui guvern stabil, Papagos a propus adoptarea în alegerile următoare a sistemului majoritar în vigoare în Statele Unite în locul celui al reprezentării proporţionale. Plastiras era şi el de acord cu schimbarea aceasta. Ambasada Statelor Unite a intervenit din nou în momentul acesta în politica Greciei, avertizând-o că va sista orice ajutor dacă nu se va institui o situaţie politică stabilă. Pe lângă aceasta, ambasadorul american, John E. Peurilby, a făcut o declaraţie publică în sprijinul schimbării legii electorale, în care se declara: „Deoarece guvernul american consideră că restabilirea sistemului electoral al „proporţionalităţii simple”, cu inevitabilele lui consecinţe privind continuarea instabilităţii guvernului, ar avea rezultate restrictive asupra utilizării efective a ajutorului acordat Greciei de Statele Unite, Ambasada americană se simte obligată să facă public cunoscutul ei sprijin faţă de poziţia patriotică a primului-ministru Plastiras în legătură cu acest subiect”.
Declaraţia aceasta este citată în general ca ilustrare a extinderii presiunii exer­citate de americani asupra politicii Greciei. În ciuda faptului că depăşea cu siguranţă limitele procedurilor diplomatice normale şi era desigur neînţeleaptă, ea nu se compara în nici un caz cu amestecul sovietic din cadrul blocului socialist. Fireşte, votantul grec avea într-adevăr alternativa de a vota pur şi simplu în favoarea partidelor anti-americane, respingând astfel dolarii acestora. Statele Unite nu-şi puteau impune dorinţele prin mijloace militare, ele nu aveau o armată de ocupaţie, deşi aveau o mare influenţă asupra politicii şi armatei greceşti.
Au fost într-adevăr adoptate proceduri de votare diferite, iar alegerile au avut loc în noiembrie 1952. După cum era de aşteptat, schimbarea a favorizat Alianţa, care a obţinut 49% din voturi şi 247 din cele 300 de locuri în adunare. Fostele partide de guvernământ, liberalii şi EPEK, au câştigat 34% din voturi, dar numărul reprezen­tanţilor lor s-a redus la 51. Stânga Democrată Unită (EDA) şi populiştii nu au obţinut nici un loc. Puterea politică a trecut, astfel, în mâinile dreptei, cu toate că o parte din liberali, inclusiv Papandreou, sprijineau noul regim.
Cu o conducere conservatoare la cârmă şi Papagos ca premier, Grecia a beneficiat de unsprezece ani de stabilitate politică, între 1952 şi 1963. Atenţia prin­cipală putea fi acum schimbată de la certurile dintre fracţiuni la rezolvarea problemelor interne. Au fost depuse mari eforturi în privinţa îmbunătăţirii situaţiei economice generale, o serie dintre aceste măsuri bucurându-se de un succes deosebit de mare. În mediul rural s-a acordat o mare atenţie îmbunătăţirii metodelor agricole. Introducerea de seminţe selecţionate a dus la recolte mai bogate, iar proiectele de irigaţii, inclusiv cele de asanare a mlaştinilor, au dus la intrarea în circuit a unor suprafeţe mai mari de pământ cultivabil. Să ne amintim că Grecia nu reuşise în trecut să-şi hrănească propria populaţie. Ţara se dezvoltase suficient de mult prin 1957 ca să facă faţă cererilor interne, 31% din terenurile arabile erau destinate acestui scop. Deşi realizarea aceasta era importantă, ea însemna totodată că exista mai puţin pământ disponibil pentru recoltele menite exportului, atât de importante pentru balanţa de plăţi a Greciei. Ca şi în anii anteriori, acestea erau în primul rând tutunul, bumbacul şi fructele proaspete şi uscate. La mijlocul anilor ’60, produsele acestea reprezentau 51% din valoare totală a exporturilor greceşti.
Pe lângă îmbunătăţirile din agricultură au fost făcute progrese şi în alte sectoare ale economiei. Markenizis a fost numit la Ministerul Coordonării şi, cu toate că îşi părăsise postul în 1954, şi-a continuat politica. Asemeni suporterilor ameri­canilor, el era în favoarea unei economii deschise a liberei iniţiative, dar cu introducerea unor reforme stricte în anumite domenii. El a redus de pildă ponderea serviciilor civile şi a încercat să le facă mai eficiente. În scopul asigurării unei valute stabile, Markenizis a devalorizat în 1953 drahma cu 50%. Un sprijin puternic a fost acordat în perioada aceasta planurilor de dezvoltare economică, cum ar fi construirea de noi centrale electrice şi exploatarea resurselor minerale ale Greciei. Cu ajutorul americanilor, în 1955 a intrat în funcţie un sistem energetic naţional, în următorii cincisprezece ani, chiar şi cel mai îndepărtat sat de munte avea să beneficieze de avantajele acestei facilităţi moderne. O reţea de drumuri, începută în timpul războiului civil din necesităţi militare, unea strâns toate regiunile ţării.
Influenţa americană a rămas puternică pe tot parcursul acestei perioade, dar obiectivele cabinetului Papagos coincideau cu cele ale Statelor Unite. Imediat după încheierea războiului civil, scopul central al consilierilor americani era restabilirea cât mai curând posibil a situaţiei normale. Au fost introduse în acest moment reforme evidente care implicau restrângerea numerosului aparat birocratic, accentul pe strângerea taxelor şi o reducere a efectivului armatei, care înghiţea o mare parte a bugetului naţional. Măsurile de sprijinire a agriculturii erau şi ele importante. Reformele impuse guvernului grec se înscriau în mare parte pe linia Noii Politici Economice a epocii Roosevelt din Statele Unite. Punându-i pe greci pe acelaşi plan cu propriii lor cetăţeni, consilierii americani sperau să introducă o schimbare de atitudine şi să pună capăt relaţiilor tradiţionale de patronaj pe care le considerau corupte. Era de aşteptat ca sprijinul financiar american să nu dureze mult timp, ajutorul din cadrul Planului Marshall era prevăzut să se încheie în 1952. Cu toate acestea, după izbucnirea războiului din Coreea şi inerenta deteriorare a relaţiilor dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică, intenţiile americanilor s-au schimbat. Drept urmare, guvernul american a acordat o importanţă mai mare rolului jucat de Grecia în NATO şi locului ei în politica de blocare a influenţei sovietice. Reprezentanţii americani colaborau bine în acest sens cu guvernul Papagos, care voia totodată să aibă o armată puternică şi se opunea ferm comunismului. Aspectele militare ale relaţiilor greco-americane au dobândit astfel o nouă importanţă şi era limpede că sprijinul financiar avea să fie acordat şi pe mai departe.
Cele două ţări au semnat în octombrie 1953 un acord adiţional privind cooperarea militară. Acest pact conferea Statelor Unite privilegii extraordinare în Grecia, mult dincolo de cele acordate în mod obişnuit altui guvern de un stat care nu se afla sub directa stăpânire colonială a acestuia. Personalul american putea folosi dramurile şi căile ferate, precum şi să construiască şi să controleze baze militare. El avea de asemenea drepturi extinse de extrateritorialitate, un subiect care fusese întotdeauna extrem de delicat. Era firesc ca intensificarea prezenţei militare americane să stârnească ostilitate. Atacurile la adresa influenţei americane au devenit curând un element fundamental al programelor politice ale partidelor de stânga. Mai mult, atunci când relaţiile Greciei cu Iugoslavia şi Turcia s-au îmbunătăţit se părea că prezenţa aceasta era mai puţin necesară. Să nu uităm că Grecia a semnat în august 1953 o alianţă militară cu aceste două state: foştii inamici erau acum aliaţi. Deşi acest aliniament avea să se destrame curând, el a dat pe moment naştere unui sentiment de siguranţă.
Guvernul Papagos reprezenta fireşte o influenţă conservatoare în viaţa Greciei. O mare parte a legislaţiei din perioada războiului civil, instituită între 1947 şi 1949, era încă în vigoare, practic, ea avea să fie schimbată abia în 1974. Poliţia avea o autoritate covârşitoare, putând întemniţa sau deporta pe oricine fără judecată, închisorile erau în continuare pline cu cei condamnaţi din motive politice. Erau încă valabile şi Certificatele oficiale relativ la Convingerile Sociale din perioada războiului civil, de care oamenii aveau nevoie ca să obţină orice slujbă la stat, ca să fie admişi în instituţiile de învăţământ superior şi să obţină documente ca, de exemplu, permise de conducere sau paşapoarte. În aceste certificate se afirma că nici deţinătorii lor, nici vreuna dintre rudele acestora nu aveau legături cu vreo organizaţie „antinaţională”.
Papagos a murit în octombrie 1955. Pus în faţa necesităţii de a numi un succesor în postul de prim-ministru, regele Paul a luat neaşteptata decizie de a-l alege pe Constantin Karamanlis, care va exercita începând din acest moment o influenţă majoră asupra politicii Greciei. Născut în 1907 la Serres, în nordul ţării, Karamanlis provenea dintr-o familie săracă, tatăl lui fusese dascăl de ţară. El reuşise, totuşi, să facă studii superioare şi să devină avocat. După ce deţinuse o serie de posturi guvernamentale de mâna a doua, Karamanlis a devenit în 1955 ministru al lucrărilor publice. Având un comportament brutal şi direct, el a câştigat respectul colaboratorilor săi. Era agreat şi de consilierii americani, care au ajuns să-l cunoască în contextul proiectelor din domeniul construcţiilor de drumuri. Numirea lui nu s-a bucurat de acceptul tuturor membrilor Alianţei. Papagos îl declarase el însuşi ca succesor pe Stefanopoulos. Deoarece dezamăgitul candidat, împreună cu douăzeci şi nouă de suporteri, a părăsit coaliţia, Karamanlis a înfiinţat propriul lui partid, Uniunea Naţională Radicală, sau ERE, pe care o domina. El a fost figura dominantă a vieţii politice până în 1963 şi din nou după 1974. Modificând de mai multe ori procedurile de votare, el a câştigat alegerile din 1956, 1958 şi 1961 şi le-a pierdut „la mustaţă” în 1963, revenind la putere în 1974. Karamanlis a deţinut deci puterea mai mult timp decât oricare alt premier al Greciei de până atunci. În ciuda faptului că era nou în domeniu în anii ’50, el a dobândit imediat susţinerea din partea elementelor celor mai influente de centru şi de dreapta, reprezentanţii americani şi, la început, curtea regală, care avea încă o mare influenţă.
Desigur, opoziţia a încercat tot timpul să răstoarne guvernul. În alegerile din februarie 1956, centrul şi stingă, inclusiv EDA (Stânga Democrată Unită), au format Uniunea Democrată, o combinaţie care s-a destrămat imediat după anunţarea rezultatelor. ERE (Uniunea Naţională Radicală) a obţinut atunci 47,3% din voturi şi 165 din cele 300 de locuri. Următoarele alegeri au avut loc în mai 1958. În campania aceasta, partidele de opoziţie au întâmpinat mari dificultăţi ca să alcătuiască un front unit. Cu toate că Venizelos şi Papandreou puteau colabora, acest lucru nu era valabil şi pentru ceilalţi. ERE a câştigat din nou o majoritate de 171 de locuri, dar cota ei din totalul voturilor a scăzut la 41%. Marea schimbare produsă la alegerile acestea a fost constituită de forţa demonstrată de EDA, care a obţinut un sfert din voturi şi 79 de locuri.
Victoriile Uniunii Naţionale Radicale (ERE) au fost incontestabil ajutate de faptul că partidul acesta se afla la putere. Ea putea deci apela la poliţie şi beneficia de sprijinul membrilor ei, care deţineau cea mai mare parte a posturilor din servicii civile şi din armată. În plus, situaţia economică era bună, viaţa cetăţeanului de rând se îmbunătăţea vizibil. Din nefericire pentru Karamanlis, avea să apară o problemă de politică externă care urma să constituie o năpastă pentru toate guvernele greceşti de după 1955. Centrul disputei era insula Cipru, dar soarta acesteia era strâns legată de chestiunea relaţiilor cu americanii şi de cea a participării la NATO.
Disputa în privinţa Ciprului. Cu toate că Grecia făcuse parte din tabăra victorioasă în cel de-al doilea război mondial, victoria nu adusese satisfacţia scontată în privinţa obiectivelor ei teritoriale. Insulele Dodecanese, care fuseseră sub stăpânirea italienilor, au fost anexate, deci situaţia internaţională a impus modificări ale frontierei de nord. Pretenţiile asupra Albaniei au rămas neîmplinite. Schimbarea graniţelor nordice ar fi fost oricum dificilă, din cauză că Grecia atinsese în Europa frontierele ei etnice. De fapt, insula Cipru era singurul teritoriu locuit majoritar de greci care nu se afla sub controlul Atenei. Evenimentele care au avut loc în Cipru în anii ’50 aveau să transforme această regiune în focarul pasiunilor naţionale ale grecilor şi să constituie oarecum o supapă pentru frustrările zbuciumului din timpul războiului şi din perioada postbelică. Toate cabinetele care s-au succedat în Grecia, indiferent de orientarea lor în ceea ce priveşte politica externă, au avut de-a face cu această problemă majoră.
Marea Britanie a preluat administrarea Ciprului de la Imperiul Otoman în 1878. Când imperiul s-a alăturat Germaniei în primul război mon­dial, Anglia a anexat insula. Această acţiune a fost confirmată de Tratatul de la Lausanne. Populaţia ei era în 1950 de circa 600.000 de locuitori, din care 80 % erau greci, iar 18 % turci. Ca şi în alte părţi ale Balcanilor, cele două popoare trăiau separat, fiecare sat având propriul lui caracter etnic. În trecut, mai multe guverne greceşti succesive reclamaseră aşa-numitul enosis, adică unirea. Dificultatea fundamentală consta în faptul că insula era situată doar la patruzeci de mile (circa 65 de km) de coastele Turciei, dar la cinci sute de mile (circa 810 km) de cele ale Greciei. Opoziţia violentă a turcilor faţă de anexarea insulei de către greci era motivată de consideraţii privind securitatea naţională şi de perfect justificatele temeri privind eventuala soartă a locuitorilor turci sub stăpânirea grecească. După cum am văzut în trecut, ori de câte ori era instituită în Balcani o administraţie creştină într-o fostă regi­une otomană, populaţiei musulmane i se aplicase un tratament dur. Experienţa populaţiei turceşti din România şi Bulgaria după 1945 constituia un exemplu elocvent. Nu exista absolut nimic în situaţia din Cipru care să fi putut înlătura îngrijorarea turcilor.
Populaţia grecească a insulei împărtăşea bineînţeles punctul de vedere al Atenei. Au fost înfiinţate organizaţii naţionale, al căror obiectiv era expulzarea englezilor şi unirea cu Grecia. Biserica ortodoxă a jucat din nou un rol de frunte în lupta pentru atingerea acestui ţel naţional. Makarios, arhiepiscopul Ciprului, a devenit principala figură politică a insulei şi liderul comunităţii greceşti, el avea totodată legături cu detaşamentele înarmate organizate cu scopul de a obliga forţele britanice să plece. Principalul conducător al detaşamentelor de gherilă era colonelul Ghiorghios Grivas. El era şeful Organizaţiei Naţionale a Luptătorilor Ciprioţi, sau EOKA, din insulă.
Naţionaliştii greci aveau oarecari speranţe de reuşită. Papagos simpatiza cu ţelurile lor, deşi nu a făcut cine ştie ce ca să-i ajute cât timp a fost la putere. Pe lângă aceasta, guvernul britanic părea iniţial că are de gând să-şi lichideze posesiunile coloniale. În ciuda acestui fapt, curând a devenit evident că, din contra, Marea Britanie intenţiona să-şi menţină statutul de putere în Marea Mediterană şi să-si stabilească de acum înainte baza de operaţiuni în Cipru. Autorităţile britanice au declarat limpede că nu intenţionau să acorde insulei independenţa sau să modifice statutul ei într-o manieră radicală. Apelurile ciprioţilor la Naţiunile Unite au rămas şi ele fără urmări.
Deoarece era clar că obiectivele lor nu puteau fi atinse pe calea negocierilor, o mare parte a ciprioţilor greci au recurs la teroare. Grivas, care adoptase pseudonimul de Dighenis Akritas, a devenit figura de frunte. Detaşamentele lui iniţiau acţiuni violente nu numai împotriva ocupanţilor englezi, ci şi a populaţiei turceşti. Aşa cum era de aşteptat, evenimentele acestea au provocat o reacţie violentă din partea Turciei, care era dispusă să accepte continuarea dominaţiei britanice, dar nu şi trecerea insulei sub controlul Greciei. Disputa care s-a iscat în legătură cu Ciprul a produs o animozitate foarte mare între aceste două partenere ale NATO, complicând astfel politica Statelor Unite în estul Mediteranei. Ulterior, în mare parte datorită patimilor stârnite în rândul oamenilor de această problemă, nici unul dintre cele două guverne, turc sau grec, nu putea renunţa la intenţia lui de a sprijini partea respectivă a populaţiei insulei. Ambele naţionalităţi au recurs la violenţă. În timp ce teroriştii ciprioţi greci îi atacau pe turcii din insulă, populaţia turcească a Istambulului s-a năpustit în septembrie 1955 asupra celor circa 100.000 de greci care locuiau încă în oraş. Drept urmare a tulburărilor de aici, majoritatea grecilor au fost nevoiţi să emigreze.
Extrem de deranjaţi de situaţia aceasta, diplomaţii britanici au încercat să joace rolul de mediatori între guvernele grec şi turc şi între cele două comunităţi din Cipru. În martie 1956, autorităţile britanice l-au exilat pe arhiepiscopul Makarios în insulele Seychelles, unde acesta a rămas până în aprilie 1957, când s-a întors în Grecia. Atât acum cât şi mai târziu, guvernul turc era de acord cu o împărţire a insulei, soluţie de care Atena nici nu voia să audă, opinia publică grecească cerea dobândirea controlului asupra întregului teritoriu, ceea ce a dus la instalarea unei situaţii de criză. În insulă, detaşamentele înarmate de greci şi turci aveau ciocniri intermitente, liderii celor două comunităţi nu puteau ţine situaţia sub control. Erau livrate în secret arme combatanţilor turci, care erau depăşiţi numeric.
După eliminarea soluţiei împărţirii şi a celei a unirii, rămânea o singură soluţie – independenţa. Marea Britanie era dispusă să cedeze controlul, dar numai în anumite condiţii specifice. Într-o încercare de a ajunge la o înţelegere, Karamanlis s-a întâlnit la Zürich în februarie 1959 cu premierul turc, Adnan Menderes. Propunerile lor susţinute de ambele guverne şi de Marea Britanie, au fost apoi supuse aprobării lui Makarios şi a lui Fazri Kücuk, liderul comunităţii cipriote turce, dar fără opţiunea modificării lor. Toţi cei implicaţi în negocieri au fost de acord că insula trebuia devină o republică independentă, fără legături cu Grecia sau Turcia. A fost elaborat un sistem sofisticat în vederea menţinerii unui echilibru naţional. Preşedintele urma să fie grec, iar vice-preşedintele turc. Avea să fie aleasă o cameră a reprezentanţilor alcătuită din cincizeci de membri: treizeci şi cinci greci şi cincisprezece turci. Posturile din administraţie urma, de asemenea, să fie împărţite conform criteriului naţional. În august 1960 Ciprul a devenit deci stat independent, preşedinte fiind Makarios, iar vice-preşedinte Kücuk. În ciuda independenţei teoretice a Ciprului, puterile au rămas profund implicate în problemele locuitorilor lui. Marea Britanie deţinea două baze aeriene şi existau încă o serie de trupe de ocupaţie britanice şi turceşti. Marea Britanie, Grecia şi Turcia aveau totodată statut de puteri garante ale insulei, ale cărui prevederi permiteau oricăreia dintre ele să intervină unilateral. Cele trei state au fost de asemenea de acord în privinţa faptului că nu urma să fie vorba de nici o împărţire sau unire.
Această soluţie moderată şi inteligentă nu o satisfăcea pe nici una din părţi. Atât grecii de pe continent, cât şi cei din insulă erau deosebit de agitaţi, obiectivul ambilor rămânând unirea. Deoarece Statele Unite sprijineau noul aranjament, problema afecta direct influenţa americană la Atena. Fireşte, Stânga Democrată Unită (EDA) a atacat acest acord. Partidul acesta dorea ca Grecia să adopte o poziţie neutră, să stabilească mai multe legături cu blocul socialist şi să iasă din NATO. Toţi cei care se opuneau lui Karamanlis s-au folosit de problema aceasta ca să slăbească guvernul acestuia şi să-1 facă să pară o unealtă a americanilor. Întregul episod a dus la creşterea numărului celor care erau împotriva prezenţei americane. Chiar şi prietenii Statelor Unite au considerat că Washingtonul ar fi trebuit să-i sprijine mai mult pe greci în chestiunea Ciprului, ignorând deci faptul evident că Turcia, ca naţiune mai numeroasă şi mai puternică, constituia pentru NATO un aliat mai valoros. Sentimentul anti-american s-a manifestat atunci când blocul socialist a propus crearea unei zone neutre în Balcani şi, mai intens, în decembrie 1957, atunci când a fost pusă în discuţie plasarea rachetelor balistice cu rază medie de acţiune. Nu numai stânga, dar şi mulţi dintre cei de centru s-au opus instalării acestora. A fost dezbătut pericolul reprezentat pentru Grecia de prezenţa pe pământul ei a armelor nucleare şi a fost atacată valoarea pentru ea a alianţei cu Statele Unite. Pe lângă aceasta, o mare parte a grecilor cu funcţii de răspundere au ajuns să pună sub semnul întrebării necesitatea cheltuielilor uriaşe făcute pentru apărarea naţională. În perioada aceasta, Grecia cheltuia, proporţional cu bugetul ei, un procentaj mai mare din acesta decât oricare altă ţară din NATO. Fondurile ajutorului american fuseseră de asemenea mult reduse, astfel că sursa această de bani s-a diminuat şi ea. Sentimentul crescând de dezamăgire faţă de Statele Unite i-a determinat pe mulţi greci moderaţi să prefere strângerea relaţiilor cu ţările europene continentale şi slăbirea celor cu Washingtonul şi cu Londra. Guvernul grec a solicitat în acest sens în iunie 1959 intrarea în Comunitatea Economică Europeană (EEC), căreia Marea Britanie nu i se alăturase încă. În iulie 1961 a fost semnat un acord care prevedea că Grecia urma să devină membră cu drepturi depline a acesteia abia în 1984. Pe toată durata acestei perioade, economia grecească avea posibilitatea să se pregătească în vederea asocierii cu ţările industriale mai dezvoltate.
Perioada Papandreou. Formarea Uniunii de Centru. Lunga perioadă de dominare a ERE fusese posibilă cel puţin parţial datorită fragmentării centrului şi a handicapurilor suferite de stânga ca urmare a războiului civil. În vreme ce ERE în partea dreaptă şi EDA în cea stângă a spectrului politic erau combinaţii politice stabile, centrul era împărţit în diverse partide rivale. Polarizarea aceasta prezenta unele pericole evidente. Pe măsură ce opoziţia împotriva lui Karamanlis se intensifica, apărea posibilitatea ca EDA, despre care se credea că era controlată de comunişti, să aibă avantajul de a fi singura alternativă politică stabilă la ERE şi să câştige viitoarele alegeri. Dezavantajul lipsei unui centra puternic era recunoscut şi de Washington. Simpatizând mai puţin cu dreapta, noii lideri şi-au dat totodată seama că nu era înţelept să identifice influenţa americană doar cu un singur partid. O poziţie similară a fost adoptată şi de cercurile regale. Presiunile în privinţa instituirii unei coaliţii de centru proveneau deci atât din afara sistemului politic, cât şi din interiorul acestuia. Dându-şi seama de necesitatea iniţierii unei acţiuni, liderii centrului au luat măsuri de formare a unui front comun în cadrul discuţiilor care au durat din februarie până în septembrie 1961, şefii celor nouă partide, sub conducerea lui Papandreou, care colabora cu Venizelos, şi-au rezolvat neînţelegerile astfel ca să poată colabora cel puţin în alegeri. Din cauza obiectivelor şi a conducerii lor diferite, ele nu au putut prezenta electoratului un program unic. În ciuda acestui fapt, coaliţia lor politică, Uniunea de Centru, a intrat într-adevăr în alegeri în octombrie 1961 ca partid unit, dar nu le-a câştigat: ERE a obţinut 50,8% din voturi, fiindu-i astfel atribuite 176 de locuri în adunare. Împreună cu Partidul Progresist al lui Markenizis, Uniunea de Centru a câştigat 100 de locuri, iar EDA 24.
După înfrângerea suferită, Uniunea de Centru a declanşat prompt o campanie activă şi agresivă împotriva guvernului lui Karamanlis, care rămăsese la putere Papandreou, principalul purtător de cuvânt al Uniunii, un orator de mare talent capabil să menţină trează atenţia maselor largi şi să le convingă, a contestat valabilitatea alegerilor. Faptul dacă acuzaţiile de fraudă şi violenţă erau justificate sau nu rămâne o chestiune deschisă, dar candidaţii ERE beneficiaseră incontestabil de avantajele tradiţionale ale partidului aflat la putere şi de posibilitatea de a apela la sprijinul poliţiei. Pe lângă aceasta, electoratul putea foarte bine să creadă că oficialităţile falsificaseră rezultatele, pentru că acest lucru se mai întâmplase în trecut. În afara cererii de organizare a unor alegeri noi, Papandreou a scos în evidenţă slăbiciunile deja analizate ale administraţiei Karamanlis: influenţa americană, eşuarea anexării Ciprului, numărul mare al investitorilor străini şi mai ales lipsa serviciilor sociale şi inegalitatea crescândă dintre clasele sociale. Fiind un vorbitor abil şi cu mare priză la public, el avea o mare influenţă asupra celor îngrijoraţi şi nemulţumiţi de situaţie. Programul lui nu era revoluţionar, Papandreou nemilitând pentru ruperea alianţei cu NATO sau pentru o modificare fundamentală a sistemului politic. El punea pur şi simplu accentul pe problemele care stârniseră cele mai multe controverse şi care îi atrăgeau pe cei mai mulţi dintre alegători. Popularitatea lui ca persoană era de asemenea importantă, nu numai abilitatea inegalabilă a lui Papandreou de a se adresa maselor le captiva pe acestea. El sesizase pur şi simplu setea de dreptate socială a muncitorilor şi mai ales a ţărănimii. În timp ce guvernul anunţa cu mândrie coeficienţii impresionanţi ai creşterii economice, ideologia şi legăturile lui cu afacerile aducătoare de profituri îi împiedica să se gândească la redistribuirea veniturilor. Papandreou şi-a dat seama în schimb de faptul că creşterea economică rapidă însemna adâncirea inegalităţii, în primul rând pentru masele de ţărani săraci, care începuseră în perioada aceasta să emigreze peste hotare. Ceea ce nu era, într-un sens, nimic mai mult decât lozinci, pensii pentru ţăranii în vârstă, sprijinirea produselor lor prin mărirea preţurilor, tratament medical gratuit şi un învăţământ mai eficient pentru copiii lor devenea astfel ceea ce nici un program politic raţional nu putea deveni vreodată. Timp de un an întreg, în vreme ce politicienii sofisticaţi se întrebau dacă stratagema avea să reuşească, bătrânul a trecut din sat în sat într-o comuniune ciudat de entuziastă şi totuşi aproape mistică cu oamenii.
Criza care a dus la căderea guvernului Karamanlis a fost totuşi precipitată dintr-o altă direcţie. Am văzut că premierul fusese alegerea regelui şi că influenţa curţii, în ciuda unor dezacorduri, susţinuse ulterior guvernul. Menţinerea monarhului cu tot plebiscitul din 1946, rămânea o chestiune deschisă dezbaterii. Persoana regelui şi mai ales soţia lui, regina Frederika, o femeie autoritară care participa activ la viaţa politică a ţării şi exercita evident o mare influenţă în acest domeniu, erau ţinta multor critici. Criticii puteau de asemenea susţine că, pentru o ţară săracă, monarhia era prea mult. În 1964, de pildă, regele Paul a primit 566.000 de dolari, din care 313.000 au fost destinaţi întreţinerii personalului şi a palatelor sale, călătoriilor familiei regale în străinătate şi altor cheltuieli similare. Existau de asemenea tot timpul întrebări în privinţa finanţelor Fondului Reginei, o fundaţie de caritate ai cărei bani proveneau din surse publice, ca taxele de import pe automobile, dar ale cărei documente nu fusese niciodată supuse controlului. Era firesc să apară suspiciuni asupra faptului că aceştia erau folosiţi pentru interesele personale ale monarhului şi pentru coruperea politicienilor.
Problema cheltuielilor regale a provocat un dezacord major între Karamanlis şi familia regală. În 1962, prinţesa Sofia, fiica cea mai mare a lui Paul, s-a căsătorit cu Don Juan Carlos al Spaniei. După obicei, acesteia i-a fost asigurată o zestre, fiind cheltuiţi 300.000 de dolari din fondurile guvernului. Curtea dorea acordarea unei cote asemănătoare şi fiicei mai mici, Irina. Folosirea banilor din impozite într-un astfel de scop era extrem de nepopulară; să ne amintim că venitul mediu anual pe cap de locuitor era în acel moment de 500 dolari. Ruptura finală dintre primul-ministru şi curte s-a datorat unei chestiuni relativ banale. În aprilie 1963, când regina Frederika a făcut o vizită neoficială la Londra, ea a fost ţinta unei mici, dar foarte mediatizate demonstraţii organizate în semn de protest împotriva încarcerării în continuare a deţinuţilor politici din timpul războiului civil. Era prevăzută o vizită oficială a regelui şi a reginei mai târziu în acelaşi an. Karamanlis a cerut ca aceasta să fie amânată, întrucât se temea de alte incidente care ar fi putut avea un efect nefavorabil asupra intereselor Greciei. Dat fiind că Paul a refuzat, în ziua de 11 iunie 1963 Karamanlis a demisionat. După aceea, el a plecat la Paris, unde avea să rămână timp de zece ani.
După demisia premierului au fost necesare numirea unui guvern interimar şi organizarea de noi alegeri. La început, regele i-a oferit postul lui Panaghiotis Pipinelis, dar atunci când opoziţia a obiectat că acesta era atât membru al ERE, cât şi regalist, el a fost schimbat cu Stylianos Mavromichalis, preşedintele Curţii Supreme. Rezultatul alegerilor putea fi prevăzut. Fortele opuse ERE deveniseră puternice, iar atacurile la adresa caracterului represiv şi corupt al administraţiei ei au dobândit o nouă greutate datorită afacerii Lambrakis. În mai, înaintea demisiei lui Karamanlis, Dr. Grigorios Lambrakis, un lider socialist extrem de popular al coaliţiei EDA, a fost asasinat la Salonic după un raliu al păcii. A fost ucis de un vehicul cu trei roţi, iar probele indicau implicarea poliţiei. Lambrakis a devenit imediat simbolul represiunii oficialităţilor şi un erou al stângii.
Alegerile ţinute în noiembrie 1963 s-au desfăşurat într-o atmosferă de preocupare faţă de respectarea strictă a legalităţii. Uniunea de Centru a câştigat 138 de locuri, ERE s-a clasat pe locul doi la mică distanţă, obţinând 132 de locuri. EDA a primit 28 de locuri, iar progresiştii lui Markezinis 2. Cu toate că a format guvernul, Papandreou nu era dispus să depindă de sprijinul stângii, astfel că şi-a dat demisia ca să poată fi organizate alte alegeri. Rezultatele celor din februarie 1964 au însemnat o victorie decisivă a Uniunii de Centru, aceasta obţinând 53% din voturi şi 171 de reprezentanţi. ERE şi Markezinis au câştigat împreună 107 locuri, iar EDA 22. Victoria Uniunii de Centru a fost ajutată de hotărârea Stângii Democrate Unite (EDA) de a nu înscrie candidaţi în aproape jumătate, adică în douăzeci şi patru din cele cincizeci şi cinci de circumscripţii, astfel ca voturile împotriva ERE să nu fie divizate.
Papandreou la putere. Aflat în fruntea noului guvern format de Uniunea de Centru, Papandreou avea un mandat clar din partea votanţilor de a introduce reforme interne. El dăduse naştere unor mari speranţe. Programul lui fusese relativ moderat, dar el promisese personal implementarea unei reforme sociale. Papandreou era direct interesat de învăţământ, aşa că a devenit atât ministru al educaţiei, cât şi premier. Era evident că întregul sistem avea nevoie de o reorganizare totală, cărţile şi programele şcolare fiind de mult depăşite. Instituţiile de învăţământ superior erau într-o stare deosebit de proastă. Accentul era şi acum pus pe educaţia clasică, ea fiind considerată încă cea mai bură pregătire pentru viitorii avocaţi, funcţionari publici şi pentru alte profesiuni. Liceele şi universităţile nu asigurau o instruire adecvată a elevilor şi studenţilor în domeniul matematicii şi al ştiinţelor necesare unei societăţi tehnologice modeme. Pe lângă aceasta, folosirea în continuare a katharevousei, limba artificială utilizată în scris, constituia un obstacol pentru copiii din familiile sărace. Deşi reforma era necesară, Papandreou a reuşit să aplice doar un număr limitat de schimbări. La cei şase ani de scoală elementară au fost adăugaţi trei ani de scoală secundară, ambele accesibile tuturor elevilor. A existat o oarecare reorganizare şi a universităţilor, precum şi a altor instituţii.
Au fost introduse măsuri şi pe linia promisiunilor din campania electorală. Au fost făcute încercări de a se realiza o creştere a salariilor şi acordarea unor beneficii de bunăstare socială muncitorilor. Pentru ajutorarea ţăranilor, preţul minim al grâului a fost mărit până când preţurile din Grecia au ajuns să reprezinte 80% din preţul de pe piaţa mondială. A fost negociat cu campania Standard Oil un contract nou şi mai echitabil în privinţa rafinăriei de la Salonic. S-au făcut încercări de îmbunătăţire a relaţiilor cu ţările socialiste; acordul cu Bulgaria încheiat în perioada aceasta a fost deja prezentat. Deţinuţii politici aflaţi încă în închisoare au fost eliberaţi. În ciuda acestor realizări, Uniunea de Centru a putut iniţia doar un program relativ modest. Grecia a rămas o ţară săracă, neputându-şi permite reforme costisitoare de creştere a bunăstării sociale. Chiar şi cu aceste schimbări limitate, repercusiunile lor economice s-au manifestat pe la mijlocul anului 1965. Balanţa de plăţi a ţării, care constituise întotdeauna un aspect major, s-a înrăutăţit, iar inflaţia a devenit din nou o problemă.
Marea slăbiciune a guvernului Papandreou nu va fi totuşi constituită de programul politic al acestuia, ci de prevalenţa intereselor şi pasiunilor personale manifestată în afacerile publice. Principala atenţie a opiniei publice avea să fie curând îndreptată nu spre chestiunile sociale şi economice imediate, ci spre aceste conflicte. Scena politică grecească deţinea toate elementele marii drame în care premierul, fiul lui, regele şi arhiepiscopul Makarios şi-au asumat rolurile principale.
În timpul campaniilor electorale, Papandreou şi candidaţii Uniunii de Centru îl atacaseră puternic pe Karamanlis în problema Ciprului şi în legătură cu incapacitatea lui evidentă de a susţine în mod corespunzător interesele grecilor. Odată venit la putere, guvernul Uniunii de Centru s-a confruntat imediat cu o criză declanşată în insulă în decembrie 1963. După cum am văzut, nici grecilor de pe continent, nici celor din Cipru nu le plăcea aranjamentul la care se ajunsese în 1959. Obiectivul lor comun rămânea fie unirea, fie cel puţin preluarea controlului deplin asupra insulei de către comunitatea greacă. Având acest ţel în faţă, Makarios şi suporterii lui greci au făcut o tentativa de afirmare a autorităţii lor asupra populaţiei turceşti, acţionând deci contra prevederilor acordului anterior. Grecii erau din nou agresorii, iar turcii victimele. Detaşamentele înarmate au devenit active, iar cifra pierderilor a început să urce. Ca şi în situaţiile dinainte, guvernul turc a sărit în apărarea minorităţii ameninţate. Au fost reluate negocierile dintre Grecia, Turcia şi Marea Britanie chiar în timp ce lupte sporadice continuau să se desfăşoare în insulă. Problema era aproape imposibil de rezolvat. Partea turcă era de acord cu menţinerea acordului din 1959 sau cu împărţirea regiunii pe criteriul naţionalităţii; cea grecească cerea unirea sau controlul deplin asupra administrării teritoriului. În februarie, Marea Britanie a adus problema în faţa Naţiunilor Unite, care au trimis în cele din urmă o forţă de menţinere a păcii.
Între timp, conflictele continuau. Deşi dezavantajată numeric, populaţia turcă era întărită de armele şi de voluntarii sosiţi din Turcia. Detaşamentele grecilor, care deţineau armament greu, au lansat în august 1964 un atac decisiv asupra enclavei turceşti de la Kokkina, situată în nord-vestul insulei. Guvernul turc a reuşit să salveze punctul ameninţat doar recurgând la forţele lui aeriene. O criză majoră apăruse acum în relaţiile dintre partenerii NATO. Cu toate criticile aduse acţiunilor guvernului anterior, guvernul Papandreou nu putea face mare lucru. Turcia era un stat mult mai puternic decât Grecia. Guvernul Statelor Unite era de acord să adreseze un avertisment Turciei, dar nu avea cu siguranţă de gând să sprijine cererile de unire ale grecilor. Drept urmare a acestei crize, comunităţile greacă şi turcă au devenit şi mai dezbinate; fiecare dintre ele rămânea concentrată asupra propriei ei zone, iar împărţirea fusese practic realizată. Exista pe insulă o forţă de ocupaţie a Naţiunilor Unite, plus o serie de trupe greceşti şi turceşti.
În acest moment s-a produs o schimbare în atitudinea lui Makarios. Deoarece nu primise din partea Occidentului ceea ce considera el drept un ajutor pe măsură în perioada crizei, arhiepiscopul a apelat la sprijinul Uniunii Sovietice. Ulterior, nutrind încă un sentiment de nemulţumire, el a încercat să obţină susţinerea blocului socialist şi pe cel al naţiunilor din Asia şi Africa. Dat fiind că era furios şi pe Atena, în loc să sprijine în continuarea unirea, Makarios a trecut de partea menţinerii independenţei Ciprului. Ţelul lui a devenit acum instituirea unui stat cipriot neutru sub controlul elementului grec al populaţiei. Această orientare spre lagărul socialist l-a tăcut foarte popular pe arhiepiscop în rândul comuniştilor din insulă şi al grecilor din EDA. Astfel că politica Uniunii de Centru în privinţa Ciprului nu numai că nu a dus la un progres, ci, dimpotrivă, la instalarea unei tensiuni şi mai mari între Atena şi Nicosia. Nereuşita în chestiunea Ciprului avea să rămână un spin în coasta guvernului Uniunii de Centru.
Pe când Ciprul constituia problema majoră cu care se confrunta Papandreou în politica externă, relaţiile lui tot mai proaste cu curtea şi problemele legate de fiul său reprezentau principalele lui slăbiciuni pe plan intern. În momentul în care Papandreou a preluat pentru prima oară puterea, au avut loc unele schimbări care păreau avantajoase pentru el. În februarie 1964, Venizelos, vechiul său rival din tabăra liberală, a murit. În martie a murit şi regele Paul, pe tron urcând Constantin al II-lea, fiul său în vârstă de douăzeci şi trei de ani, care s-a căsătorit în acelaşi an cu o prinţesă daneză. Se părea la început că guvernul Uniunii de Centru va reuşi să coopereze cu curtea şi că problema monarhiei nu se va acutiza din nou. Într-adevăr, problema extrem de importantă a relaţiilor sale personale cu care se confrunta premierul îşi avea originea în sânul propriei lui familii. Papandreou era mai curând şeful unei coaliţii decât al unui partid bazat doar pe propriii suporteri. Astfel de organizaţii sunt întotdeauna greu de stăpânit şi o mare parte a fricţiunilor erau cauzate de acţiunile şi de atitudinea lui Andreas, fiul primului-ministru. Ghiorghios Papandreou avea şaptezeci şi şase de ani şi multora li se părea că îşi considera fiul ca un fel de prinţ desemnat să moştenească poziţia şi onorurile tatălui său. O asemenea succesiune nu contravenea obiceiurilor din Balcani: familiile Venizelos şi Brătianu, printre multe altele, deveniseră dinastii politice. Andreas avea totuşi o origine şi unele idei care îl făceau foarte nepopular pentru mulţi greci. El trăise timp de aproape douăzeci de ani în Statele Unite şi devenise cetăţean american. Educat la Harvard, fiul premierului grec fusese profesor de economie la Universitatea californiană de la Berkeley. S-a întors în 1959 în Grecia, unde a lucrat la un centru de cercetări finanţat de Fundaţia Ford. El era deci lipsit de experienţă în domeniul politicii greceşti şi nu participase la evenimentele cruciale din timpul conflagraţiei mondiale şi din anii războiului civil. Pe lângă faptul că apariţia lui pe scena politică a fost neaşteptată, el a şi pornit dintr-o poziţie înaltă. Andreas Papandreou a fost ales mai întâi în adunare de districtul care constituia fieful tatălui său. După victorie a fost numit ministru adjunct al coordonării, acţiune care i-a adus porecla de „paraşutistul politicii”. După obţinerea postului, el a adoptat o serie de atitudini controversate. Identificat cu aripa stângă a Uniunii de Centru, Papandreou junior era adesea în dezacord cu tatăl lui, care îi acorda totuşi un sprijin total. Era firesc ca ascensiunea lui rapidă să stârnească invidie, mai ales că ei era adesea lipsit de tact în relaţiile cu colegii săi, trecând la o adică peste ei şi apelând la autoritatea lui Papandreou senior. Mai mult, cu toate că ataca vehement corupţia, era evident că beneficia de pe urma politicii de nepotism şi favoritism.
În pofida acestor critici, Andreas Papandreou avea mulţi suporteri personali. Cu toată experienţa americană, el a făcut din Statele Unite ţapul ispăşitor pentru multe din problemele grecilor. Tema aceasta avea să constituie un element major în programul lui de mai târziu şi să-i atragă pe cei care urau amestecul străin. Prezentând un puternic program de reforme şi crezând ferm în „ingineria socială”, el beneficia de susţinere mai ales în rândul tinerilor educaţi care aveau idei asemănătoare. Iată cum erau descrise avantajele sale: reputaţia lui de expert în economie cu înclinaţii spre planificare, orientarea lui liberală la modă, care mergea până la flirturile sale troţkiste din tinereţe, se combinau cu puterea oferită de descendenţa lui din familia Papandreou ca să facă din el un lider firesc al tinerilor, al celor extrem de dezorientaţi din clasa managerială şi profesională crescută după război cu banii şi posibilităţile oferite de americani şi care ajunseseră să fie nemulţumiţi de dominaţia americană. Pentru toţi aceştia, el era mai mult decât pur şi simplu unul de-al lor, ci un om „nou” care poseda atât capacitatea intelectuală, cât şi legăturile politice ca să modeleze „noua” Grecie; şi căutau să pună mâna prin el pe partidul şi pe guvernul tatălui său şi să le transforme într-un instrument al reformelor radicale.
Chestiunea doctrinelor politice ale lui Andreas avea să devină curând o problemă majoră a politicii greceşti. Ghiorghios Papandreou l-a trimis din nou pe Grivas în Cipru în iunie 1964 cu misiunea de a controla activităţile lui Makarios şi de a menţine vie ideea unirii. Extrem de naţionalist şi conservator, Grivas a descoperit curând în rândul trupelor greceşti cantonate în insulă un grup de conspiratori intitulată Aspida (Scutul). Programul politic al acestuia, milita pentru instituirea la Atena a una regim socialist şi neutru, opunându-se deci monarhiei şi participării Greciei la NATO. Scandalul a izbucnit atunci când s-a bănuit, deşi nu s-a dovedit niciodată, că Andreas era implicat în activităţile lui. Opoziţia dispunea astfel de o armă ideală cu care putea ataca guvernul şi s-a folosit de afacerea Aspida aşa cum alţii se folosiseră de asasinarea lui Lambrakis împotriva lui Karamanlis. Rezultatul atacurilor a fost exagerat de mare în comparaţie cu problema în cauză. Au fost iniţiate investigaţii, iar după optsprezece luni de cercetări au fost inculpaţi douăzeci şi opt de ofiţeri, dintre care cincisprezece au fost condamnaţi în martie 1967 sub acuzaţia de înaltă trădare şi încercare de răsturnare a guvernului. În acest timp însă, chestiunea avea să ducă la căderea guvernului Papandreou.
Afacerea Aspida a provocat desigur o mare îngrijorare în cadrul armatei. În diferite perioade, armata sprijinise în trecut conducători regalişti şi lideri republicani. În anii ’20, orientarea dominantă fusese aceea republicană, dar ulterior s-a impus aceea regalistă şi conservatoare. În perioada lui Karamanlis, armata asigu­rase un sprijin major regimului, NATO-ului şi legăturilor cu americanii. După venirea la putere a Uniunii de Centru, această coaliţie politică a fost, fireşte, preocupată de coloratura politică a forţelor armate. Erau puţini ofiţeri care aveau legături cu Uniunea de Centru, astfel încât partidul dorea să remedieze situaţia. Politica aceasta a alarmat bineînţeles corpul ofiţeresc. Atacurile împotriva Statelor Unite şi NATO, eşecurile din Cipru şi în cele din urmă conspiraţia grupului Aspida i-au făcut pe mulţi să aibă temeri nu numai în privinţa poziţiilor lor, ci şi a viitoarei orientări a ţării lor.
Întreaga atmosferă a dus în iulie 1965 la declanşarea unei crize. Ministrul apărării, Petru Garoufalias, avea legături foarte strânse cu curtea şi cu cercurile politice de dreapta. Când Papandreou i-a prezentat o listă a ofiţerilor, pretinzând ca aceştia să fie scoşi în rezervă sau transferaţi, ministrul a refuzat să facă aceste schimbări sau să demisioneze din funcţie. Premierul a apelat atunci la Constantin al II-lea, cerându-i să-l demită pe Garoufalias şi s-a prezentat pe el însuşi drept cel mai bun candidat pentru portofoliul apărării. Regele l-a refuzat, argumentând că Papandreou era deja premier şi ministru al educaţiei. El a subliniat de asemenea că, atât timp cât Andreas era investigat în legătură cu complotul celor din Aspida, nu ar fi fost corect ca tatăl lui să fie numit ministru al apărării şi a declarat că era dispus să accepte orice alt candidat. Ceea ce s-a întâmplat acum este o chestiune controversată. Evident, Papandreou şi-a oferit demisia, iar regele i-a acceptat-o, dar nu a existat nici un document scris.
Fiind un tactician politic strălucit, Papandreou a făcut uz de toate talentele sale de orator ca să-l atace pe Constantin, anunţând că fusese de fapt demis şi că regele îşi depăşise prerogativele constituţionale. Premierul (demis) susţinând că în această calitate avea dreptul să numească pe cine voia, a redus chestiunea la problema persoanei care trebuia să guverneze practic Grecia: regele sau guvernul care reprezenta majoritatea în adunare? Papandreou a organizat demonstraţii împotriva monarhului şi a apelat din plin la abilităţile lui de orator al străzii. Începând din acest moment, situaţia politică s-a deteriorat cu repeziciune.
Constantin al II-lea era un conducător tânăr, lipsit de experienţă şi nu foarte popular. Situaţia era într-adevăr periculoasă. Papandreou a pretins fie re-numirea lui ca prim-ministru, fie organizarea de alegeri noi. Regele nu putea fi de acord cu nici una din aceste soluţii. Era limpede că noile alegeri s-ar fi transformat într-un nou plebiscit în privinţa monarhiei şi că ar fi fost foarte posibil ca regele să piardă. După două tentative nereuşite, Stefanopoulos a reuşit să formeze un guvern sprijinit de ERE, de partidul lui Markezinis şi de patruzeci şi cinci de membri disidenţi ai Uniunii de Centru. Cabinetul acesta a rămas la putere timp de optsprezece luni. În tot acest timp, Papandreou şi suporterii lui au desfăşurat o campanie intensă pe tot cuprinsul ţării. Principalul lor argument era tot faptul că premierul care dispune de majoritatea locurilor din adunare are dreptul să-i numească pe miniştri fără intervenţia regelui. Au fost organizate în sprijinul lui Papandreou greve şi demonstraţii, toate fiind sprijinite de EDA.
În decembrie 1966, când ERE şi-a retras sprijinul, guvernul a căzut. Era evident că unica alternativă rămasă era organizarea de alegeri noi. Papandreou a fost de acord că acestea nu trebuiau să se transforme într-un plebiscit în legătură cu monarhia. Era totuşi foarte dificilă formarea unui regim interimar pe perioada alegerilor. Primul, condus de Ioannis Paraskevopoulos, a fost confruntat cu chestiunea delicată a statutului lui Andreas Papandreou. Era în curs de desfăşurare o investigaţie asupra rolului său în afacerea Aspida, dar având imunitate parlamentară ca reprezentant în adunare, el nu putea fi arestat. Dacă însă acest organism era dizolvat pe perioada alegerilor, atunci acesta putea fi întemniţat. Atunci când Uniunea de Centru a încercat să prelungească perioada imunităţii pentru ca aceasta să o acopere şi pe aceea a alegerilor, cabinetul interimar a demisionat. Un alt cabinet, aflat sub conducerea lui Kanellopoulos, a fost format cu mare greutate. Continua între timp pregătirea alegerilor, care erau prevăzute să aibă loc la 28 mai 1967. Toate lumea se aştepta la o victorie a lui Papandreou, dar erau foarte răspândite şi zvonurile legate de o posibilă revoltă a armatei.
Dictatura militară. Situaţia a stârnit desigur o mare îngrijorare în rândul militarilor şi al partidelor politice de dreapta. Dacă, aşa cum era de aşteptat, Uniunea de Centru câştiga alegerile, era firesc să se producă schimbări radicale la comanda armatei şi în privinţa trecerii forţate în rezervă a multor ofiţeri. În plus, vârsta înaintată a lui Ghiorghios Papandreou stârnea temeri că acesta nu avea să rămână multă vreme în fruntea guvernului. Fiul lui era deci succesorul logic. Se considera că Andreas va fi susţinut de cea mai mare parte a suporterilor tatălui său. Cu acest grup, cu propriii lui suporteri şi cu partidele de stânga, el putea forma un guvern care urma mai mult ca sigur să ia orice măsuri ca să-şi asigure controlul asupra armatei. Era posibil să se producă şi o modificare în sensul adoptării unei politici externe neutre şi al ieşirii din NATO.
Pus în faţa acestei ameninţări reale sau imaginare, un mic grup de ofiţeri au elaborat planurile unei revolte. Ei erau ajutaţi de existenţa unui plan de mobilizare a armatei pentru apărarea guvernului împotriva preluării puterii de către comunişti. Planul acesta nu era unic, proiecte similare existau şi în alte ţări. Conform prevederilor variantei greceşti, dacă o asemenea primejdie era iminentă, regele şi generalii urmau să preia puterea deplină în ţară. Ei puteau apoi apela la forţele militare greceşti pentru ca acestea să acţioneze în direcţia apărării ţării împotriva revoltelor interne sau a invaziei din afară. Era proclamată legea marţială, iar constituţia era suspendată. Decizia punerii în aplicare a planului trebuia semnalată prin cuvântul de cod „Prometeu”. Schema aceasta era cunoscută de rege, de comandanţii militari, de unii ofiţeri NATO şi ambasadorul Statelor Unite.
Prin aprilie 1967, conspiratorii erau pregătiţi să preia controlul asupra guvernului. Acţiunea a fost efectuată într-o oarecare măsură de ofiţeri inferiori şi au fost implicaţi doar un mic număr din aceştia. Lideri erau coloneii Ghiorghioatis Papadopoulos, Nikolaos Makarezos şi colonelul brigadier Stilianos Pattakos. Fiind la comanda unităţilor de tancuri şi de securitate de la Atena, ofiţerii au acţionat, iniţial, în direcţia dobândirii controlului posturilor cheie din guvern, al serviciilor militare şi al reţelei de comunicaţii. Dintre toate acestea, obiectivul lor major era cartierul general al armatei de la Atena, numit Pentagonul, după clădirea Departamentului de Apărare american. Pe acesta a pus stăpânire o campanie de paraşutişti. Ofiţerii au emis apoi cuvântul de cod „Prometeu”, care era pentru armată semnalul de ocupare a altor clădiri publice, de închidere a graniţelor şi aeroporturilor şi de impunere imediată a legii marţiale. Militarii urmau de asemenea să aresteze şi să pună în detenţie persoanele considerate potenţial periculoase, ale căror nume se aflau pe o listă pregătită dinainte.
Pentru ducerea la îndeplinire a planului era nevoie de aprobarea lui Constantin al II-lea şi de aceea a şefului Statului Major, generalul Grigorios Spandidakis, nici unul dintre aceştia nefiind implicat în primele faze ale loviturii. Papadopoulos a rezolvat problema folosind pur şi simplu numele regelui, fără ştirea acestuia, şi convingându-l pe Spandidakis să se alăture acţiunii. Pattakos, care comanda corpul de tancuri de la Atena, a avut puţine dificultăţi în a pune stăpânire pe capitală, astfel că lovitura şi-a continuat cursul fără a întâmpina o opoziţie deosebită şi fără vărsare de sânge. Constantin a aprobat şi el acţiunea. El voia totuşi un civil în fruntea guvernului şi l-a  propus pe Constantin Kollias, un monarhist apropiat de curte. Acceptând numirea aceasta, ofiţerii au format un guvern cu Kollias ca premier, Spandidakis ca vice prim-ministru şi ministru al apărării şi Makarezos ca ministru al coordonării. Mulţumindu-se să deţină adevărata putere, Papadopoulos a preferat postul de şef de cabinet al primului ministru.
Regimul militar. Astfel, încă o dată, ca şi în 1843, 1862, 1909 şi în anii ’20, armata intervenise în politica Greciei. Noii lideri militari aveau multe atribute comune, fiind toţi de origine ţărănească şi neavând o experienţă reală în afara Greciei. Din familii sărace, ei proveneau din pătura societăţii greceşti care îşi trimitea fiii în armată ca să le asigure o viaţă mai bună. Ei absorbiseră în şcoală pe vremea lui Metaxas ideile acelei perioade. Luptaseră după aceea împotriva comuniştilor în timpul războiului civil. O parte a lor aparţineau societăţilor de dreapta, cum era Uniunea Sfântă a Ofiţerilor Greci (IDEA). Ca şi omologii lor din regimul Metaxas, ei aveau să pună accent pe loialitate, pe religie şi pe naţionalism, declarând că revolta împiedicase preluarea puterii de către comunişti. Pretenţia aceasta, precum şi o dezaprobarea vehementă a regimului consti­tuţional anterior, au fost exprimate de Kollias într-o cuvântare ţinută în ziua de 21 aprilie, în care premierul s-a referit la crimele trecute considerate de el că ar fi fost comise împotriva poporului grec: „Afacerile de partid fără scrupule şi ruşinoase, conduita greşită a unei mari părţi a presei, asaltul metodic împotriva tuturor instituţiilor, corodarea acestora, decăderea parlamentului, defăimarea a orice, paralizarea maşinăriei statului, totala lipsă de înţelegere a problemelor arzătoare ale tineretului grec, tratamentul greşit aplicat studenţilor, declinul moral, confuzia şi deruta, cooperarea secretă şi pe faţă cu elementele subversive şi, în sfârşit, permanentele lozinci incendiare ale demagogilor neruşinaţi, toate acestea au distrus pacea în ţară, au creat un climat de anarhie şi haos, au favorizat ura şi dezbinarea şi ne-au dus în pragul unui dezastru naţional. Nu mai rămânea nici o altă cale de salvare decât intervenţia Armatei”. Înarmat cu aceste convingeri, guvernul a trecut la introducerea măsurilor de represiune aplicate, după cum am văzut, şi de alte regimuri asemănătoare. Legea marţială instituită în aprilie a rămas în vigoare. O serie de articole din constituţie, cum erau cele referitoare la drepturile civile, au fost suspendate. Partidele politice au fost desfiinţate, iar grevele interzise. Se apreciază că au fost arestaţi peste 6.500 de oameni: mulţi dintre cei eliberaţi în timpul regimului anterior s-au întors în închisori. Deţinuţii politici erau trimişi adesea în lagărele de pe insule, ale căror condiţii proaste au atras atenţia opiniei publice internaţionale. Poliţia putea face arestări fără mandat, orice persoană putea fi deţinută timp de o perioadă nelimitată fără să fie judecată. A fost introdusă o cenzură strictă a presei, care interzicea fireşte criticarea situaţiei politice, întrunirea a mai mult de cinci persoane era şi ea interzisă. După luarea în forţă a acestor măsuri, liderii militari s-au confruntat cu o opoziţie internă nesemnificativă.
Constantin al II-lea continua însă să provoace necazuri regimului. Cu toate că acceptase revoluţia, relaţiile lui cu noii lideri erau proaste. Chestiunea conducerii armatei a precipitat din nou izbucnirea unei crize. Lovitura fusese realizată de ofiţeri inferiori, mulţi dintre superiorii acestora nu participaseră la acţiune şi aveau o atitudine de dezaprobare. Guvernul dorea să-i scoată în rezervă sau să-i transfere pe unii din aceşti ofiţeri superiori, înţelegând foarte bine că problema reală era controlul asupra armatei, Constantin al II-lea era de acord cu unele schimbări, dar nu cu toate, şi era sprijinit de Spandidakis. Rege a început în acelaşi timp să organizeze propria lui lovitură-surpriză. După ce a făcut o serie de pregătiri total necorespunzătoare, el a plecat la 13 decembrie împreună familia sa la Kavalla, de unde a lansat un apel ţării să se ridice în sprijinul lui. Cea mare parte a armatei era concentrată în nordul Greciei întrucât se declanşase o criză cu Turcia în privinţa Ciprului. Regele spera că toţi comandanţii acestor trupe i se vor alătura, dar nu s-a întâmplat nimic în acest sens. După cincisprezece ore de manevre inutile, Constantin al II-lea şi familia sa au plecat în exil.
Deoarece regele nu era în ţară, trebuia numit un regent care să îndeplinea funcţiile oficiale ale monarhului. Generalul Ghiorghios Zoitakis şi-a asumat răspunderea aceasta, iar guvernul a fost reorganizat. Suporterii regelui, Kollias Spandidakis, trebuiau şi ei înlocuiţi. Papadopoulos se autonumise în posturile de premier şi de ministru al apărării. Nu s-a înregistrat totuşi nici o încercare de abolire a monarhiei. Se ţinea în schimb tot timpul legătura cu Constantin, care era în Italia, venitul lui nu a fost tăiat. Conform constituţiei elaborate în acest moment, monarhia era menţinută. După cum era de aşteptat, documentul acesta prevedea instituirea unui regim conservator şi totalitar. Adunarea urma să fie alcătuită parţial din membri aleşi restul fiind numiţi. Drepturile civile erau strict limitate, iar foiţele armate beneficiau de privilegii speciale. În urma plebiscitului organizat în septembrie 1968 aprobarea noii Constituţii, guvernul a obţinut 92% din voturi în favoarea acesteia mai este nevoie să spunem că procentajul acesta a fost realizat prin metode tradiţionale folosite de orice guvern dictatorial. Deşi Constituţia a intrat în vigoare în noiembrie 1968, şapte din prevederile ei au fost suspendate, iar în ţară a rămas dominaţia legii marţiale. În 1969, când Papadopoulos a decis că monarhia trebuia abolită, a fost organizat un al doilea plebiscit, cu rezultate previzibile. Grecia a devenit astfel republică, Papadopoulos a fost ales preşedinte pe o perioadă de opt ani.
Programul dictaturii militare era în mare parte negativ. Reforma din învă­ţământ a lui Papandreou a fost de asemenea abolită şi mulţi dintre cei aflaţi în slujba statului, profesori, funcţionari publici şi judecători, a căror loialitate faţă de noul regim era pusă sub semnul îndoielii, au fost destituiţi. Fireşte, asemenea acţiuni caracterizaseră şi schimbările de guvern anterioare. Presa şi radioul erau folosite ca să facă propagandă în favoarea Revoluţiei de la 21 aprilie 1967, cum era numită mişcarea. Asemeni lui Metaxas, conducătorii armatei au încercat să elaboreze o ideologie bazată pe idealurile vagi ale unei noi civilizaţii eleno-creştine.
În pofida faptului că regimul nu se confrunta cu o opoziţie periculoasă pe plan intern, el nu se bucura de sprijin în rândurile nici uneia dintre marile diviziuni ale populaţiei. Liderii lui proveneau dintr-o secţiune a armatei care nu avea legături puternice peste hotare sau în interiorul ţării şi nici nu făceau parte din instituţia politică şi intelectuală tradiţională a Greciei, căreia îi aparţineau desigur Papandreou şi majoritatea politicienilor de frunte. Lovitura militară nu a reuşit practic să promoveze nici o figură populară, Papadopoulos nu prea avea suporteri. Pe lângă aceasta, regimul a devenit ţinta unor critici aspre peste hotare din partea celor ale căror simpatii politice acopereau o gamă largă, de la moderaţi până la comunişti. Atacând în primul rând suprimarea libertăţilor civile şi condiţiile din închisori, aceste grupuri se foloseau de toată puterea influenţei lor pentru a discredita guvernul de la Atena, care era mult mai vulnerabil la astfel de acţiuni decât regimurile comuniste, unde situaţia era şi mai rea.
Perioada dominaţiei militare a ajuns să fie asociată cu influenţa americană nu numai după părerea celor de stânga, ci şi în rândul opiniei publice generale din Grecia. O mare parte a populaţiei considera că CIA era răspunzătoare de succesul iniţial al coloneilor şi de rămânerea lor la putere. Dat fiind că Papadopoulos era implicat în organizaţia grecească echivalentă cu aceste servicii secrete şi întrucât avea relaţii cu oficialii americani, legătura aceasta părea evidentă. În plus, era răspândită opinia că puterea americanilor era atât de covârşitoare, încât nimic nu putea fi schimbat la Atena fără aprobarea Washingtonului. Se comenta că „grecii din toate clasele cred că puţine lucruri de importanţă majoră care să nu fie rezultatul direct al acţiunii, presiunii sau cel puţin al asentimentului americanilor se pot petrece în Grecia”. Se considera ca fiind axiomatic faptul că nici o lovitură militară nu putea fi organizată fără complicitatea americanilor, în special din cauza legăturilor strânse dintre instituţiile militare grecească şi americană.
Liderii militari depuneau fireşte eforturi ca să aibă relaţii prieteneşti cu Statele Unite. Fiind anti-comunişti militanţi, ei se considerau îndreptăţiţi să fie trataţi cu o consideraţie specială şi erau dezamăgiţi de reacţia rece a americanilor faţă de lovitura lor. Statele Unite nu au făcut de fapt cine ştie ce în vreuna din aceste direcţii. Ele au protestat împotriva răsturnării guvernului constituţional şi au sistat o vreme livrarea echipamentului militar greu, dar nu şi pe cea a armamentului uşor necesar menţinerii controlului asupra populaţiei civile. Practic, americanii nici nu puteau face mare lucru în nici un sens. Dat fiind că ajutorul economic masiv din trecut nu mai era acordat, metoda aceasta de presiune nu mai putea fi aplicată. În timpul administraţiei Nixon relaţiile s-au îmbunătăţit. Vice-preşedintele Spiro Agnew şi-a vizitat în 1971 statul natal şi a făcut unele remarci favorabile în privinţa regimului. Mai mult, după inter­venţia sovietică în Cehoslovacia din 1968, Statele Unite şi aliaţii NATO voiau un guvern stabil în bazinul mediteranean. Apăruseră iar temeri faţă de intenţiile sovieticilor. Sprijinul acordat de Statele Unite Israelului în 1967 şi 1973 impunea ducerea unei politici similare în Marea Mediterană. Este interesant să observăm că o mare parte a grupurilor greceşti care atacaseră vehement până atunci amestecul american voiau acum luarea unor măsuri energice împotriva regimului militar.
În afara măsurilor de represiune şi a programului general negativ, guvernul militar a depus unele eforturi pentru a veni în ajutorul păturilor mai sărace ale populaţiei. Ca să-i sprijine pe ţărani au fost anulate datoriile acestora la Banca Agricolă. Deşi grevele şi activitatea sindicatelor muncitoreşti erau interzise, salariile muncitorilor s-au mărit. Venitul pe cap de locuitor a crescut între 1967 şi 1973 de la 700 dolari la 1.200 dolari, un spor în mare parte contrabalansat de o inflaţie periculoasă, care era de 30% în 1973, cea mai ridicată din Europa. Cu toată dorinţa lui de a-şi crea o imagine populistă, regimul favoriza interesele burgheziei şi pe ale celor care deţinuseră anterior puterea. Un mare prejudiciu a fost adus guvernului de luarea unor măsuri care îl făceau ridicol mai ales în ochii intelectualilor, atât greci cât şi străini. Regimul a emis legi privind chestiuni cum ar fi lungimea fustelor şi a părului sau spargerea paharelor în cârciumi. Într-o încercare de revenire la respectul faţă de valorile fundamentale, manualele şcolare au fost revizuite şi li s-au adus o serie de modificări, printre aceste îmbunătăţiri se afla şi o schimbare făcută în manualul de chimie pentru gimnaziu, care „mergea până la a declara că Dumnezeu a făcut ca gheaţa să plutească pe apă datorită solicitudinii pe care o manifesta El faţă de peşti”.
În pofida lipsei crescânde de popularitate, conducerea militară era ajutată de incapacitatea liderilor de partide de a alcătui un front unit. Până şi comuniştii se împărţiseră în două fracţiuni rivale, ale căror puncte comune majore erau opoziţia faţă de NATO şi faţă de influenţa americană. Centrul prezenta obişnuita lui imagine fragmentată. Dreapta era divizată între cei care îi considerau pe colonei drept mai buni decât orice altă soluţie şi cei ale căror preferinţe se îndreptau spre alţi lideri, adică spre Karamanlis sau spre Constantin al II-lea. Nici unul dintre partidele tradiţionale nu părea capabil să asigure conducerea unei eventuale revolte. Incidentul care a zguduit regimul a fost provocat de către studenţi. În noiembrie 1973, un grup de studenţi s-a baricadat în Institutul Politehnic din Atena, cu sprijinul unui mare număr de simpatizanţi adunat în stradă. În cadrul acţiunii de înăbuşire a acestei demonstraţii, armata a ucis cel puţin treizeci şi patru de participanţi şi câteva sute dintre aceştia au fost răniţi. Evenimentul acesta a dus la dezbinarea grupului conducător.
În ziua de 25 noiembrie, o nouă lovitură l-a forţat pe Papadopoulos să demisioneze, acesta fiind apoi arestat. Un grup de lideri militari au pretins din nou că acţionaseră ca să salveze ţara de haos. În fruntea lor se afla generalul Dimitrios Ioannidis, comandantul poliţiei militare, a fost numit preşedinte un alt general, dar cabinetul se afla în mâinile civililor. Acest regim s-a dovedit şi mai conservator decât cele dinaintea lui, nu a fost făcută nici o încercare de restabilire a constituţionalităţii normale. După ce a rămas la putere doar opt luni, din noiembrie 1973 până în iulie 1974, guvernul acesta a fost dat jos de o nouă criză declanşată în Cipru.
Problema Ciprului şi căderea regimului militar. În timp ce în Grecia se desfăşurau aceste evenimente, situaţia din Cipru devenise din nou periculoasă. Arhiepiscopul Makarios era în continuare în favoarea statutului independent al insulei, fireşte sub controlul lui exclusiv, dar depunea totuşi eforturi în direcţia îmbunătăţirii relaţiilor dintre comunităţile greacă şi turcă. Lui i se opu­neau cei care sprijineau încă ideea unirii, punct de vedere care se bucura de o puternică susţinere militară. În timpul lui Papandreou fuseseră trimişi în insulă mai mulţi soldaţi greci, astfel că aceste forţe se ridicau prin 1967 la 12.000 de oameni, în pofida limitei de 950 stabilită prin acordul internaţional. Pe lângă aceasta, Grivas, un adept fervent al unirii, era comandantul Gărzii Naţionale Cipriote şi putea conta pe sprijinul multor simpatizanţi, înarmaţi şi ei. Ca să-i anihileze influenţa, Makarios a încercat să întărească poliţia aflată sub controlul lui. Arhiepiscopul beneficia şi de susţinerea fracţiunilor aripii stângi din insulă, acestea nu voiau unirea cu Grecia, unde Partidul Comunist era acum în ilegalitate. De fapt, insula devenise o ascunzătoare pentru cei care fugeau de regimul militar.
Existau deci trei facţiuni: Makarios şi suporterii lui, Grivas şi detaşamentele sale înarmate şi comunitatea turcă, aceasta din urmă primind arme din Turcia. În 1967, ajutate de soldaţii trimişi din Grecia, detaşamentele lui Grivas au început să atace satele turceşti. Total depăşită numeric, populaţia turcă a suferit pierderi grele. Guvernul turc era din nou gata să vină în ajutorul ciprioţilor turci. În noiembrie 1967, ministru de externe al Greciei a devenit experimentatul Pipinelis. Atena părea să fie în pragul unui război cu Ankara vecină, o acţiune care ar fi putut însemna sinucidere curată: Turcia avea o populaţie de 34 de milioane şi o armată de 300.000 de oameni, iar Grecia, la o populaţie de circa 9 milioane, avea 118.000 de soldaţi. În această situaţie, guvernul grec nu avea altă soluţie decât retragerea. Grecia a acceptat să reducă efectivele trupelor ei din Cipru la 950 de oameni şi să plătească o serie de compensaţii pentru ciprioţii turci ucişi. Grivas a fost rechemat la Atena. Statele Unite au avertizat Ankara să nu întreprindă nici o acţiune.
Situaţia rămânea totuşi în mare parte neschimbată, relaţiile dintre Atena şi Nicosia erau proaste. Grivas a murit în ianuarie 1974 şi a avut parte de funeralii demne de un erou naţional. Cu toate că dăduse înapoi în 1967, guvernul grec dorea totuşi să pună stăpânire pe insulă. În iulie 1974, într-o acţiune extrem de rapidă, el a sprijinit o revoltă împotriva lui Makarios iniţiată în primul rând de Garda Naţională Cipriotă, căreia i s-au alăturat trupele greceşti staţionate în insulă. Arhiepiscopul a fost înlocuit cu un nou preşedinte, Nikos Sampson, un terorist din EOKA (Organizaţia Naţională a Luptătorilor Ciprioţi) care îşi câştigase o reputaţie proastă de ucigaş şi bandit. Noul regim cipriot a fost recunoscut doar de Atena. Grecia era izolată şi în domeniul diplomatic, nici un alt stat nu a aprobat acest act violent. În plus, liderii militari precipitaseră o acţiune fără o pregătire corespunzătoare în privinţa reacţiei inevitabile a Turciei.
Conform acordului din 1959, guvernul turc, ca putere protectoare, avea dreptul legal de a interveni unilateral. La 20 iulie a debarcat pe insulă o armată turcească ca să apere populaţia turcească. Guvernul grec a replicat declarând mobi­lizarea generală, ordin care a produs o foarte mare confuzie. Cu toţi cei şapte ani de stăpânire militară, ţara nu era pregătită de război. Armata nu dispunea de armele sau de proviziile necesare. Dându-şi seama de caracterul disperat al situaţiei, comandanţii armatei din nordul Greciei şi-au sfidat superiorii de la Atena. Ei au refuzat să-şi asume riscul declanşării unui război, deoarece erau conştienţi că o astfel de acţiune putea duce la o catastrofa naţională. A urmat o nouă lovitură militară şi un alt contingent de ofiţeri de armată l-a obligat pe Ioannidis să se retragă. Odată la putere, aceştia au cerut reinstituirea guvernului constituţional. A fost rechemat Karamanlis, care trăia la Paris, ca să preia controlul acestei situaţii aproape dezastruoase.
Revenirea lui Karamanlis. Întors în ţară la 24 iulie 1974, Karamanlis a dat imediat asigurări că va fi restabilit guvernul constituţional, dar el era nevoit să se mişte cu foarte multă precauţie. La urma urmei, el fusese readus la putere de o parte a armatei. Controlul militar era încă ferm pe tot teritoriul statului, iar menţinerea dominaţiei societăţii civile depindea de cooperarea armatei. Mai mult, enorma problemă a Ciprului rămânea de actualitate. Atât timp cât era posibilă izbucnirea războiul cu Turcia, nu putea fi luată nici o măsură care ar fi avut drept rezultat slăbirea sau demoralizarea forţelor armate. La început, nu a fost făcută nici o încercare de epurare în rândul acestora sau de aducerea în faţa instanţei a celor care colaboraseră cu regimul Papadopoulos. Guvernul Karamanlis a restabilit constituţia din 1952 şi a abrogat legea marţială. Au fost reinstalaţi în posturi cei care şi le pierduseră sub regimul anterior, iar deţinuţii politici au fost eliberaţi. Au fost luate unele măsuri împotriva conducătorilor loviturii din 1967, dar nu au existat execuţii sau măsuri extreme de represalii. Cei trei colonei întemniţaţi într-o insulă au fost aduşi în faţa instanţei abia după alegeri. Aceştia, precum şi figurile centrale din guvernul lor au fost condamnaţi pe viaţă.
Pentru a forma un guvern stabil, Karamanlis a stabilit ca alegerile să aibă loc în noiembrie 1974, adică doar la patru luni după restabilirea guvernului constituţional, după care urma să fie organizat un plebiscit în privinţa monarhiei. După înlăturarea dictaturii militare, politica şi-a reluat, ca de obicei, cursul. Şi-a făcut apariţia un nou spectru de coaliţii politice. În extrema dreaptă a acestuia, Uniunea Naţională Democrată era singurul partid care susţinea monarhia şi simpatiza cu regimul trecut. Apoi, în dreapta moderată se situa partidul lui Karamanlis, Noua Democraţie, care era succesoarea Uniunii Naţionale Radicale (ERE). Fosta Uniune de Centru şi-a menţinut numele, noul ei lider era Ghiorghios Mavros. În partea stânga a spectrului politic, un partid nou condus de Andreas Papandreou, Mişcarea Socialistă Panelenă (PASOK), avea un program socialist şi neutru. Partidul Comunist (KKE), acum legal, se situa în extrema stânga. El s-a divizat în 1968 în Partidul Comunist Exterior, care mergea pe linia Moscovei, şi Partidul Comunist Interior, care era adept al eurocomunismului şi avea o poziţie mai independentă. Din moment ce comuniştii puteau face campanie electorală pe faţă, EDA (Stânga Democrată Unită) a decăzut rapid. În urma alegerilor, partidul lui Karamanlis a obţinut 54% din voturi şi deci 219 locuri în adunare. Uniunea de Centru, cu 21%, a primit 60 de locuri. PASOK a câştigat 14% şi 13 locuri. Alte partide de stânga care făceau parte din coaliţia EDA au obţinut 9% şi 8 locuri. Uniunea Naţională Democrată, cu doar 1,1%, nu avea nici un reprezentant. În plebiscitul din decembrie în privinţa monarhiei, 69% au votat împotriva întoarcerii regelui. O problemă majoră a trecutului fusese astfel rezolvată: Grecia rămânea republică.
Cu autoritatea confirmată de un mandat popular, Karamanlis putea trece la schimbarea componenţei guvernului. Noua constituţie emisă în 1975 acorda preşedintelui puteri foarte extinse. El îi putea numi şi demite pe miniştri, inclusiv pe premier, putea dizolva adunarea şi avea drept de veto. Pentru a anula deciziile lui era nevoie de o majoritate de trei cincimi din Parlament. În acest post a fost ales Constantin Tsatsos, dar Karamanlis ca premier se bucura de principala influenţă în guvern. Grecia nu a intrat din nou în NATO, dar nu a modificat orientarea occidentală, fapt reflectat de hotărârea de a continua eforturile în vederea obţinerii statutului de membru cu drepturi depline a Comunităţii Economice Europene chiar înainte de 1984, dată stabilită anterior.
Chiar dacă a suferit unele mici înfrângeri, Karamanlis a reuşit în anii următori să-şi menţină poziţia puternică în viaţa politică grecească. În alegerile din noiembrie 1977, partidul său, Noua Democraţie, a primit doar 42% din voturi şi 172 din cele 300 de locuri din Parlament. Cea mai interesantă schimbare a fost creşterea manifestată de PASOK, care a câştigat 25% din voturi şi 93 de locuri; Uniunea de Centru, cu doar 12% din voturi, a obţinut numai 15 locuri. Partidul Comunist a rămas divizat, cel Exterior (aripa moscovită) înregistrând 9%, adică 11 locuri. Restul locurilor au fost câştigate de o serie de partide fragmentate de dreapta şi de stânga. În alegerile prezidenţiale din Adunarea din mai 1980, Karamanlis, în vârstă de şaptezeci şi trei de ani în acel moment, a câştigat după al treilea tur de scrutin. Sperând să impună noi alegeri înainte de data prevăzută (noiembrie 1981), cei 93 de membri ai PASOK nu au participat la vot. Ghiorghios Rallis, noul prim-ministru, şi-a anunţat intenţia de nu menţine legături strânse cu Europa Occidentală şi de a încerca să îmbunătăţească relaţiile deteriorate cu Statele Unite.
Afacerile externe, mai cu seamă chestiunea Ciprului, în care erau de asemenea implicate NATO şi Statele Unite, s-au dovedit şi acum greu de rezolvat pentru guvern. Makarios a murit în august 1977 şi a fost urmat la preşedinţie de Spiros Kiprianou. Deşi negocierile dintre guvernele grec şi turc şi cele dintre comunităţile din insulă au continuat, nu s-a putut ajunge la nici o formulă de rezolvare acceptabilă pentru ţoale părţile. Karamanlis a avut mai mult succes în alte probleme. Relaţiile cu statele din Balcani au rămas bune. În 1971 au fost restabilite legăturile diplomatice oficiale ca Albania. Karamanlis a făcut vizite în celelalte capitale balcanice şi a încurajat venirea în Grecia a liderilor acestora. Cel mai mare succes pe care l-a  realizat el a fost, însă, acceptarea în iunie 1979 de către Parlamentul Greciei a intrării anticipate în Comunitate Economică Europeană. Principala opoziţie faţă de acţiunea aceasta venea tot din partea Mişcării Socialiste Panelene (PASOK). Cu toate că acest partid şi aripa moscovită a KKE au părăsit adunarea, aderarea a fost acceptată cu 193 de voturi, mai mult decât majoritatea de trei cincimi necesară ratificării ei. Fiind cel de al zecelea membru al acestui organism, Grecia a intrat oficial în CEE la 1 ianuarie 1981. Legăturile cu Europa Occidentală s-au întărit şi mai mult în octombrie 1980, când ţara s-a alăturat din nou structurii de comandă integrată a NATO.
Andreas Papandreou: alegerile din octombrie 1981. În cel de al doilea mandat, guvernul Noii Democraţii, cu Rallis ca premier, dar Karamanlis fiind figura cea mai importantă, s-a confruntat cu probleme tot mai mari. Dificultăţile economice şi permanenta chestiune a Ciprului rămâneau nerezolvate. Pe lângă aceasta, această administraţie, asemeni atâtor altora dinaintea ei, a devenit ţinta unor acuzaţii de corupţie şi favoritism. De situaţia aceasta au profitat Papandreou şi suporterii lui din PASOK. Papandreou ceruse până atunci iniţierea unor acţiuni energice în politica externă şi adoptase o poziţie naţionalistă fermă în privinţa Ciprului. Extrem de critic faţă de influenţa Statelor Unite în Grecia, el voia desfiinţarea bazelor americane. Chiar mai mult, Papandreou susţinea retragerea Greciei din NATO şi din CEE. În afacerile interne, programul PASOK reclama introducerea unor reforme radicale, printre care şi naţionalizarea unora dintre industriile ţării. Cu toate acestea, chiar înainte de alegeri, Papandreou şi-a modificat atitudinea faţă de o serie de probleme critice, în ceea ce avea să fie un efort încununat de succes în câştigarea voturilor părţii moderate a electoratului.
Alegerile, care au avut loc la 18 octombrie 1981, i-au acordat PASOK 48,06% din voturi şi 172 de locuri în adunare; Noua Democraţie, cu 35,8%, a obţinut doar un număr de 115 reprezentanţi. Partidul Comunist Exterior a înregistrat un uşor progres, primind 10,9% şi 13 locuri. Noua administraţie se afla sub autoritara conducere personală a lui Papandreou; bineînţeles, preşedinte era tot Karamanlis. Să nu uităm că prevederile constituţiei din 1975 acordaseră acestei funcţii puteri extinse, care puteau însemna o piedică în calea oricărei acţiuni radicale. Fireşte că guvernul PASOK nu a iniţiat în primele luni după preluarea puterii nici o modificare drastică a politicii Greciei. În pofida declaraţiilor sale anterioare, Papandreou nu a luat nici o măsură în direcţia retragerii ţării din NATO sau CEE, iar bazele americane nu au fost închise. Relaţiile cu Turcia rămâneau încordate. Dezacordurile aveau drept motive nu numai Ciprul, ci şi conflictul referitor la pretenţiile de jurisdicţie asupra apelor Mării Egee, mai ales asupra celor din jurul insulelor greceşti.
Schimbările erau la fel de limitate şi în politica internă. Au fost introduse totuşi unele reforme: căsătoriile civile au devenit legale şi au fost elaborate o serie de planuri de îmbunătăţire a serviciilor sanitare. Guvernul şi-a declarat intenţia de a face ceva în legătură cu ineficienţa aparatului birocratic şi de a acorda mai multe puteri administraţiilor locale. Cu toată decizia lui declarată de implementare a unui program ambiţios de îmbunătăţire a stării sociale, PASOK întâmpina mari dificultăţi, provocate cel puţin parţial de problemele economice internaţionale. Din cauza ratei ridicate a inflaţiei şi a ritmului tot mai lent al creşterii economice, ţara nu prea avea posibilităţile financiare necesare reformelor sociale sprijinite de PASOK. Deşi turismul rămânea profitabil, cu 5,6 milioane de vizitatori în 1981, un alt domeniu important al economiei, transporturile navale, era confruntat cu mari dificultăţi. Astfel că, în pofida marii lui victorii în alegeri, Papandreou a întâmpinat la începutul mandatului său de şef al guvernului obstacole concrete extrem de mari în realizarea programului declarat în campania electorală.
Aşa cum am văzut, Grecia a trecut după 1945 prin cea mai diversă experienţă politică dintre toate statele balcanice. Cu toate că sistemul economic şi social de bază a rămas stabil, schimbările politice au fost dramatice. După războiul civil, ţara a avut iniţial un guvern conservator moderat sub Papagos şi Karamanlis, apoi regimul liberal de centru al lui Ghiorghios Papandreou; guvernul acesta a fost răsturnat de o lovitură militară, conducerea fiind la început deţinută de Papadopoulos, apoi de Ioannidis. În 1974, când Karamanlis a restabilit sistemul constituţional, s-a produs o revenire la primul stadiu. Mişcarea Socialistă Panelenă (PASOK) condusă de Andreas Papandreou a câştigat alegerile din 1981, deşi partid socialist, aceasta nu avea baza ideologică marxistă a regimurilor socialiste din statele balcanice vecine.
Pe toată durata perioadei postbelice, Grecia a avut o orientare occidentala în politica externă, dar ţara a avut şi multe conflicte cu aliaţii ei. Marea Britanie şi-a recăpătat influenţa dominantă tradiţională imediat după război, dar a fost nevoită să o cedeze în 1947 Statelor Unite. Grecia a devenit astfel parte integrantă a sistemului de apărare al NATO din estul Mediteranei. Acest aliniament a slăbit în timpul crizei din Cipru din 1974, când guvernul grec a considerat că americanii nu le acordaseră un sprijin corespunzător. Îndepărtarea de aceştia i-a determinat pe liderii greci să stabilească relaţii mai strânse cu ţările Europei Occidentale; Grecia a intrat în Comu­nitatea Economică Europeană şi a căutat totodată să strângă legăturile cu vecinele ei din Balcani. Chestiunea Ciprului a rămas preocuparea centrală a politicii externe. Chiar dacă a susţinut în campania din 1981 un program care ataca apartenenţa Greciei la NATO şi CEE, după venirea la putere Papandreou nu a iniţiat nici o acţiune imediată în acest sens.
În pofida faptului că Grecia a avut în general un guvern constituţional de tip occidental în perioada postbelică – cu excepţia celor şapte ani de dictatură militară – ţara a suferit schimbări enorme. Ca şi vecinele ei, Grecia a trecut printr-o revoluţie demografică. După terminarea războiului civil a apărut un exod masiv spre zona urbană; emigraţia dinaintea războiului a continuat până în 1975, când a început să se manifeste o tendinţă contrarie. Smulsă din satele ei tradiţionale, fosta populaţie rurală a trebuit să se adapteze la noile condiţii, dar, ca toţi grecii, beneficia de avantajele oferite de tehnologia modernă şi de eforturile vizibile depuse în vederea ridicării nivelului economic al ţării. Permanentele probleme sociale şi economice ale începutului anilor ’80 erau, cel puţin într-o oarecare măsură, împărtăşite şi de celelalte state şi reflectau situaţia internaţională dificilă a perioadei.


loading...