vineri, 3 martie 2017

Gestionarea imaginii organizatiei de afaceri

Tags

Formarea imaginii unei organizaţii ţine în special de stilul managerial al conducătorului şi de activitatea angajaţilor.
Activităţile de relaţii publice care contribuie la formarea, schimbarea sau menţinerea imaginii sunt:
·         Dezvoltarea unui management performant, care conduce la activitate performantă;
·         Aplicarea unei strategii de câştigare a încrederii şi simpatiei propriilor angajaţi, astfel încât aceştia să se considere coparticipanţi la activitatea performantă a organizaţiei;
·         Desfăşurarea unei informări corecte susţinute bazate pe rezultate foarte bune, despre obiectivele şi sarcinile asumate, metode folosite, succese, dificultăţi;
·         Folosirea sponsorizării pentru formarea unei imagini corecte şi reale, sugerate abil;
·         Promovarea unui personal de calitate, la angajarea căruia să ţină seama de:
ü   temperament;
ü   trăsături de caracter;
ü  atitudini, aptitudini şi abilităţi psihice;
ü  interese, aspiraţii, dorinţe;
ü  convingeri politice;
ü  nivel de pregătire profesională şi vârstă;
ü  experienţa în postul pentru care solicită încadrarea;
ü  starea de sănătate;
ü  activităţile extraprofesionale desfăşurate;
ü  comportarea în familie şi societate;
ü  situaţia familială;
ü  motivul pentru care solicită angajarea.
·        Întreţinerea unor relaţii foarte bune cu mass - media.

Cunoscând mecanismele de manipulare, atunci când depistăm o astfel de încercare şi când interesele organizaţiei sunt ameninţate, putem lua măsuri eficiente pentru a o contracara.


Cerinţe:
Ce vizează:
Cui comunicăm? Cu cine comunicăm?
Identitatea şi particularităţile celor cu care urmează a se comunica.
Ce comunicăm?
Informaţia sau esenţa mesajului pe care îl vom transmite
Cu ce scop comunicăm?
Obiectivul final. Ce anume urmărim.
Când comunicăm?
Momentul potrivit al comunicării.
Unde comunicăm?
Locul potrivit al comunicării.
Cum comunicăm?
Maniera corectă de realizare a comunicării (oral, scris).
Captarea atenţiei şi bunăvoinţei celor cu care se comunică reprezintă succesul comunicării.
Interesele şi preocupările  celor cu care se comunică pentru integrarea lor în actul de comunicare.
Asigurarea confortului necesar pe timpul comunicării contribuie la reuşita contactului comunicant.
Plăcerea celor cu care se comunică.

Calitatea, conciziunea şi coerenţa mesajului sporeşte eficacitatea comunicării.
Înţelegerea persoanelor cu care se comunică.
Modestia, politeţea şi curajul asigură, în bună măsură, succesul comunicării.
Sentimentele persoanelor cu care se comunică şi respectul care se cuvine din partea acestora.
Implicarea persoanelor cu care se comunică asigură un dialog fructuos.
Participarea conştientă şi afectivă a persoanelor cu care comunicăm la contactul comunicant respectiv.
Simpatia în actul de comunicare constituie elementul care îi desăvârşeşte eficacitatea.
Rezonanţa afectivă a persoanelor cu care se comunică, mobilizându-le la acţiuni.

Cerinţe şi elemente vizate ale comunicării (2)

Criteriul de ordonare
Comunicare
·     Forma de realizare a comunicării
·        Comunicare în formă scrisă
·        Comunicare în formă verbală
·        Comunicare în formă neverbală
·        Comunicare în formă mixtă
·     Aria de cuprindere
·        Comunicare cu caracter general, de îndrumare şi orientare
·        Comunicare cu caracter specific, pe domenii
·     Modalitatea de a intra în comunicare
·        Comunicări directe, nemijlocite, nemediate
·        Comunicări indirecte, mijlocite, mediate
·     Locul naşterii comunicării
·        Comunicare la sediul organizaţiei
·        Comunicare în afara sediului organizaţiei
·     Subiectul declanşator
·        Comunicare apărută la iniţiativă exterioară
·        Comunicare apărută la iniţiativă proprie
·     Situaţiile generatoare
·        Comunicare apărută în situaţii de cerere
·        Comunicare apărută în situaţii de opoziţie
·     Durabilitatea comunicării
·        Comunicări permanente
·        Comunicări cu durată limitată
·        Comunicări ocazionale
·     Gradul de organizare
·        Comunicare sistematică
·        Comunicare nesistematică

Tipologia comunicării (2)


Obstacole în calea comunicării

Întâlnim frecvent obstacole în calea unei comunicări de calitate. Printre acestea se numără:
·         Obstacole de ordin social. Se referă la mediul profesional, cadrul extraprofesional, datini şi obiceiuri, vârstă şi sex, modele sociale, apartenenţa la un cult sau sectă religioasă. În anumite condiţii, în anumite grupuri socio-umane socializate negativ şi care îşi apăra interesele, căutând prin diverse mijloace să împiedice comunicarea serioasă e necesar să cunoaştem modul de viaţă al interlocutorilor pentru a realiza o comunicare normală.
·         Obstacole de ordin cultural. Se referă la limbă, vocabular, limbaj, nivel social, nivel intelectual, motivaţii personale pentru subiectul discutat. În general pentru relaţii sau informaţii strict limitate, dacă nu facem faţă, apelăm la serviciile altora.
·         Obstacole de ordin psihologic.
Emotivitatea se poate vedea în gesturi, în atitudini, în expresia feţei şi a privirii. Se crede că într-o comunicare 7% din mesaj se transmite prin sensul cuvintelor, 38% prin maniera în care sunt rostite, iar 55% prin expresia feţei. Putem considera emotivitatea ca pe un motor pe care trebuie să-l reglăm prin cunoaşterea propriului comportament, a propriei conduite, prin învăţarea stăpânirii de sine şi autocontrol.
Agresivitatea este o tendinţă naturală ce izbucneşte în anumite situaţii şi condiţii: refuzarea unui lucru important ori o provocare sau jignire, un eşec, un conflict familial, o nedreptate, ranchiună, ură, teamă, injusteţea socială etc. ne punem problema de a trăi acest sentiment şi de a-l utiliza în sensul unei acţiuni mai eficace, nu pentru a intra în conflict cu cineva, nu pentru a ajunge la violenţă, ci pentru a o preveni, a înţelege agresivitatea şi a o folosi în mod constructiv.
Timiditatea se manifestă printr-un comportament defensiv şi anxios, ezitant. Depăşirea timidităţii presupune o dezvoltare continuă a încrederii în sine şi în alţii, asumarea unor răspunderi din ce în ce mai importante, dezvoltarea curajului.
Afectivitatea, în condiţiile în care sensibilitatea, comportarea emotivă sunt exagerate generează obstacole în calea comunicării. Emoţiile pozitive constituie un sprijin în favoarea unei comunicări de calitate. 
·         Obstacole de ordin fizic. Sunt legate în special de individualitatea omului: aparenţa fizică, ţinuta exterioară, ticurile, accentele, starea de vioiciune, oboseală, moleşeală.

Persuasiunea în cadrul relaţiilor din organizaţii

Prin persuasiune înţelegem arta sau puterea de a convinge pe cineva, folosind argumente logice sau afective, să facă un anumit lucru, să adopte o anumită conduită. Orice om poate fi persuasiv în relaţiile cu ceilalţi, dacă dovedeşte capacitate profesională şi morală, şi are talentul de a transmite, de a implanta în mintea şi sufletul interlocutorului reprezentări, idei, principii, judecăţi de valoare, sentimente pozitive care să-i motiveze şi să-i călăuzească gândurile, faptele şi trăirile interioare pe o linie conformă cu cerinţele de corectitudine şi de civilizaţie recunoscute în societate.
Persuasiunea presupune cunoaştere, argumentare şi control. În situaţii speciale se ţine seama de ansamblul tuturor factorilor (demografici: vârsta, sexul, ocupaţia; psihologici: temperamentul, caracterul; conjuncturali), de opiniile, prejudecăţile, credinţele, obiceiurile, tradiţiile, modelele socio-culturale, de greutăţile economice şi de opţiunile politice ale fiecărui individ sau grup asupra căruia se decide să se acţioneze persuasiv.

Argumente persuasive

Argumentarea presupune unele procedee cu caracter pozitiv, profund motivaţional sau unele mijloace de a constrânge individul, auditoriul în scopul de a accepta punctul de vedere, ideile, părerile altuia, deşi acesta nu doreşte să le accepte. Prezintă mare interes cunoaşterea factorilor care determină în fiecare caz modalităţi diferite de raportare la normativitatea socială. Anumite particularităţi individuale pot avea un rol important în a călăuzi conduita individului. Cunoscându-le putem acţiona preventiv, pentru a îndruma persoana respectivă pe drumul convieţuirii civilizate.
Recurgerea la unul sau altul dintre mijloacele disponibile este condiţionată de priceperea proprie, de contextul dialogului sau al faptelor şi de gradul de cultură al partenerului de dialog. Demersul argumentării porneşte de la argumente mai slabe şi se încheie cu argumente mai puternice, ştiind că oamenii se aseamănă şi se deosebesc între ei prin însuşiri particulare, prin particularităţi ale gândirii, prin grade diferite de dezvoltare a răspunderii şi responsabilităţii.

Argumente cu caracter negativ - sunt ineficiente pentru acţiunea de convingere, de influenţare pozitivă.
·         Tonul ridicat, atunci când persoana cu care discutăm ne învinge în discuţie;
·         Insulta, când o persoană nu are alte argumente;
·         Ameninţarea sub diferite forme;
·         Aluzia, trimiterea la un fapt, care are aceleaşi efecte dăunătoare ca şi ameninţarea brutală;
·         Utilizarea ca argument a propriei poziţii, funcţii ori situaţii ierarhice;
·         Asocierea unei idei cu o persoană - presupune respingerea ideii doar pentru că aparţine unei anumite persoane;
·         Reducerea la tăcere a interlocutorului, când doar argumentele proprii contează.

Argumente cu caracter pozitiv
·         Explicaţia - argumentare foarte simplă care constă în expunerea clară a faptelor, cu scopul de a le face înţelese partenerului de dialog. Se poate realiza prin:
·        Naraţiune. Constă în povestirea cronologică a evenimentelor şi presupune imaginaţie, prezenţă de spirit, o bună cunoaştere a fenomenului-evenimentului aflat în discuţie;
·        Descriere. Prezentarea unor aspecte şi caracteristici ale unui fenomen, eveniment, fapt - într-un limbaj natural - spre a-l face mai reprezentativ, mai credibil în faţa auditorului.
·        Organizare topică. Abordarea fenomenului pe părţi, pe segmente, prin ordonarea propriei gândiri, urmărind organizarea gândirii celui cu care dialogăm, punând accentul pe acele părţi care ar putea trezi cel mai mare interes.
·        Clasificare. Ordonarea faptelor, evenimentelor, a secvenţelor în conformitate cu criterii dinainte stabilita, cu care este de acord şi partenerul de dialog.
·        Comparaţie. Punem în evidenţă asemănările şi deosebirile dintre fapte, evenimente, fenomene, cu scopul de a uşura cunoaşterea, înţelegerea lor - lărgind orizontul partenerului.
·        Analogie. Analogia directă recurge la relaţiile directe, nemijlocite, clar definite dintre fapte, evenimente, opinii, fenomene. Analogia indirectă stabileşte raporturi sugestive prezentate uneori metaforic între elemente din domenii diferite, dar cu asemănări ale însuşirilor şi structurilor. Ajută interlocutorul în restructurarea gândirii în favoarea pledoariei ce I se face.
·        Inducţie. Presupune parcurgerea drumului de la singular la plural, de la unul la mai mulţi, de la concret la abstract, de la particular la general. Foloseşte numeroase exemple pentru a duce la concluzii cu valoare de adevăr.
·        Deducţie. Mişcarea gândirii are loc în planul conceptelor. Concluzia este categorică şi rezultă din premisele respective.
·        Ipoteză. Presupune angajarea gândirii pe calea ipotezelor, a presupunerii care pare a avea şanse de a duce la o concluzie pertinentă.
·        Alternativă. Presupune libertatea de a prezenta interlocutorului mai multe variante convenabile scopului urmărit, pentru a-l determina să aleagă.
·        Dilemă. Se oferă interlocutorului posibilitatea de a alege sub presiunea situaţiei şi a timpului dintre două variante posibile, fiecare cu avantaje şi dezavantaje.
·        Paradox. Constă într-un enunţ contradictoriu, dar demonstrabil care oferă multe posibilităţi subtile de a afla un adevăr în mod direct sau indirect.
·        Demonstraţie. Explicarea convingătoare prin exemple practice sau argumente teoretice, folosind propoziţii categorice despre adevărul sau falsitatea unei afirmaţii, a unei fapte, duce la rezultate bune în munca de prevenire şi în numeroase situaţii.
·        Reducere la absurd. Constă în argumentarea adevărului unei teze prin demonstrarea faptului că acceptarea tezei contradictorii duce la consecinţe absurde.



loading...