Global Rabota

vineri, 3 martie 2017

Germania secolele X-XIII

Tags

1.Germania secolele X-XIII

         Economia în Germania făcea progrese lente, dar sigure în secolul X; ca şi în alte părţi ale Europei Occidentale predomina economia naturală ce se explică prin slaba activitate comercială cu regiunile din jur, respectiv cele franceze, italiene sau slave. Bunurile obţinute datorită acţiunii economice erau consumate pe domeniile feudale unde erau obţinute. Dar datorită expansiunii politice, acţiunea economică s-a mai înviorat stabilindu-se contacte cu zone europene întinse. Universul tehnic medieval este în general rudimentar permiţând o productivitate a muncii redusă şi de aceea necesităţile de produse de lux erau achiziţionate în cea mai mare parte din Bizanţ sau din lumea musulmană. Un oarecare progres se remarcă în producţia armelor, atât de mult folosite şi deci şi căutate în acea vreme. După părerea lui Jaques le Goff, există chiar o “oroare de inovaţii” în Occidentul medieval (Civilizaţia Occidentului medieval, P. 275), şi deci şi în Germania, ceea ce explică slabele progrese tehnice, inovaţia fiind socotită cel mai adesea un păcat. În secolul al XII-lea în primul tratat tehnic atribuit călugărului german Teofil, intitulat “De divertis atribus”, se specifică faptul că iscusinţa tehnicianului este un dar de la Dumnezeu. Agricultura rămânea ocupaţia de bază a populaţiei ale cărei progrese se remarcă prin legarea suprafeţelor cultivate şi mai puţin inovaţiilor tehnice. Se practica asolamentul trienal sau bienal dar rezultatele obţinute sunt departe de a satisface necesarul şi de aceea foametea era un fenomen obişnuit nu numai pentru părţile germane. Comerţul ce începea să se dezvolte putea să salveze oarecum situaţia din punct de vedere alimentar. Pe lângă agricultură se mai practica viticultura, grădinăritul şi creşterea animalelor. Se dezvoltă oraşele şi începe procesul iobagizării ţăranilor, cu excepţia Friziei unde fenomenul se încheie în secolul XIII. Fiecare familie avea un lot de pământ numit Hubae sau Hüfon. Un rol important în dezvoltarea economică l-a avut efectul colonizării prin care noi suprafeţe cultivate au fost exploatate în secolul XI-XIII.
         Între anii 1150-1266 colonizările germane s-au extins şi în ţinuturile slave de dincolo de Elba şi Oder unde a apărut ducatul de Brandenburg şi principatul Meeklenburg. Ca şi în Italia, dar în condiţii diferite, în Germania nu a existat în această perioadă un centru economic şi politic unic capabil să realizeze unitatea statală.
         În secolul XI avea să continue lupta dintre imperiu şi papalitate pentru întâietate, dintre puterea temporară şi cea spirituală, dintre războinic şi preot.În Bizanţ, împăratul, reuşise să obţină a fi considerat un personaj sacru şi să fie considerat totodată un şef politic şi religios (Jaques le Goff., Civilizaţia Occidentului medieval, Ed. Şt., Buc., 1970, p.354). era o situaţie avantajoasă pentru viitorul şi unitatea statului. În Germania, însă, acest lucru nu a putut fi realizat datorită slăbiciunii imperiului dar, în egală măsură şi opoziţiei papei ale cărui pretenţii de dominaţie universală, nu numai spirituală erau cunoscute. Puterea acestuia era exercitată prin faptul că coroana imperială, ungerea ca împărat era înfăptuită la Roma. În urma acestui act, împăraţii deveneau unşii Domnului, iar ungerea era un sacrament.
         Şi papa avea pretenţii imperiale, mai ales dacă avem în vedere şi faptul că din 1099, după Pascal al II-lea, papii se încoronau devenind „pontifex rex” cu pretenţia de a fi capul ierarhiei feudale. Regele care nu asculta de Biserică era considerat un rege rău. Dar amestecul regelui în alegerile unor înalţi demnitari ai bisericii avea să ducă la o laicizare a clerului datorită faptului că au fost numite persoane care nu aveau o vocaţie şi o pregătire necesară. Curentul reformator din cadrul Bisericii avea să pornească de la mănăstirea Cluny din Burgundia franceză ale cărei idei mai importante erau interzicerea vânzării funcţiilor ecleziastice, neamestecul laicilor în alegerea preoţilor. Se încerca centralizarea organizării Bisericii în frunte cu papa, pentru a ridica prestigiul moral şi intelectual al clericilor şi în consecinţă au luat fiinţă şcoli pe lângă mănăstiri. Ideea unui cler disciplinat şi cult i-a plăcut şi lui Henric al III-lea (1039-1056) care a susţinut Reforma. Urmaşul său avea să se confrunte cu o puternică opoziţie din partea papei. În timpul cât, minor fiind, anarhia internă a dus la slăbirea statului; Papalitatea acţiona nestingherită în Germania şi Italia mai ales prin papa Grigore al VII-lea care a redactat un program de reformare a bisericii numit “Dictatus papae” (1074) – prin care revendica pentru el atotputernicia asupra autorităţii ecleziastice dar şi laice. Papii urmau să fie aleşi de curia papală şi nu de împăraţi cum fusese multă vreme. Papa era socotit seniorul tuturor, suveranul suveranilor, neputând fi judecat de nimeni, şi putea detrona împăraţi şi dezlega pe supuşi de jurământul depus faţă de seniorul lor.
         Henric al IV-lea, om cult şi bun politician s-a opus papei şi a organizat la Wörms o adunare a principilor şi episcopilor în care l-a acuzat că i-a încălcat autoritatea şi a refuzat să i se supună. Drept răspuns în februarie 1076, papa l-a excomunicat iar Henric, datorită unei răscoale a marilor feudali a fost nevoit să treacă Alpii, plecând la Canossa – unde se găsea papa în iarna 1077 – a stat trei zile cu picioarele goale îmbrăcat în haine de penitent implorând iertarea, umilindu-se; a patra zi papa l-a iertat ridicându-i excomunicarea. Întors acasă în Germania, Henric a adunat oştile şi a plecat spre Italia, dar papa a fugit la Salerno unde a murit în 1085. Conflictul a continuat şi sub domnia urmaşului său, Henric al V-lea (1106-1123) şi a următorilor papi. Abia în 1122 prin concordatul de la Wörms s-a ajuns la un compromis prin care se recunoştea dreptul papei de a numi demnitarii bisericii, dar pământul cu care era înzestrată mănăstirea sau biserica era dat cu aprobarea împăratului. Conflictul avea să rămână însă deschis.
         Cu Henric al V-lea avea să se stingă dinastia de Franconia iar alegerea noului împărat va conduce la conflicte interne sângeroase şi îndelungate cu consecinţe şi pentru Italia deoarece fiecare împărat, pentru a putea fi recunoscut, pleca la papă să fie încoronat. Două familii princiare s-au înfruntat : Welfii (guelfii) erau adversarii politicii imperiale, iar seniorii Weibeingen (ghibelinii) formau gruparea proimperială. Guelfii se sprijineau pe papă şi oraşele italiene dar câştigători vor fi ghibelinii care impun o nouă dinastie : Hochenstauffen (1137-1254). Puterea imperială avea să cunoască perioada de apogeu în timpul împăratului Frederic I Barbarossa (1152-1190) ce avea să redeschidă conflictul cu papalitatea. Prilejul avea să fie oferit de refuzul oraşului Milano de a recunoaşte suzeranitatea împăratului, la care s-a adăugat o răscoală la Roma împotriva autorităţii papale condusă de Arnaldo de Brescia şi pentru proclamarea Republicii romane. Papa Eugen al III-lea a fugit iar, sub pretextul ocrotirii acestuia, împăratul a intrat în Italia în 1154 intrând în Pavia unde se încoronează rege. Apoi îşi continuă drumul către Roma înfrângând răscoala, iar papa Adrian al IV-lea, drept răsplată l-a încoronat împărat. Conflictul avea să reizbucnească datorită pretenţiilor de suzeranitate ale împăratului faţă de papă pe care de altfel nu le ascundea mai ales o dată cu noul papă Alexandru al II-lea. Oraşele sprijineau pe papă iar Frederic a cerut verificarea drepturilor acestora, trimiţând oamenii săi la conducerea lor. Milano a refuzat şi a fost asediat dar n-a putut rezista şi după câţiva ani a capitulat cerând iertare.
         Un tribunal a cerut dărâmarea oraşului. Papa şi oraşele şi-au strâns forţele şi în anul 1167 au format Liga Lombardă care a reconstruit oraşul Milano şi după 9 ani de rezistenţă forţele imperiale au suferit o grea înfrângere la Legnano (1176).
         Împăratul s-a recunoscut înfrânt, a îngenunchiat şi a sărutat pantoful papei şi în Biserica San Marco din Veneţia în 1177 s-au împăcat, iar în 1183 prin pacea de la Constanţa (Elveţia) Frederic a recunoscut autonomia oraşelor lombarde.
         Henric al VI-lea (1190-1199), ambiţios şi crud a înăbuşit o răscoală împotriva tiraniei lui arzându-i şi îngropându-i de vii pe participanţi.
         Din 1198-1216, puternicul papa Inocenţiu al III-lea avea să întărească autoritatea Bisericii, în timp ce Germania avea să cunoască o slăbire a autorităţii centrale. Papa dicta şi în Germania considerând papalitatea drept puterea supremă în lume şi toţi monarhii ar trebui să fie vasalii săi. Conflictul dintre împărat şi papă avea să continue şi în prima jumătate a secolului al XIII-lea, acum cu alţi protagonişti cu aceleaşi roluri respectiv papa Grigore al IX-lea şi împăratul Frederic al IV-lea. Cel din urmă a încercat ocuparea întregii Italii dar oraşele din nord s-au opus având şi sprijinul papei. Refuzul împăratului de a pleca în cruciadă i-a dat prilejul papei de a-l pedepsi prin excomunicare. Drept consecinţă, Frederic a trebuit să plece în cruciadă (1228-1229) dar la întoarcere cu greu a putut linişti o răscoală a principilor care au şi obţinut un act – favorem principum – de recunoaştere a privilegiilor lor precum dreptul de a bate monedă, jurisdicţie proprie, de a avea oraşe. Acest act avea să stea la baza organizării principatelor germane. Tot în această perioadă începe (1236) cucerirea Prusiei a cărei populaţie a fost reprimată creându-se Marele Ducat al ordinului teutonic. Încercând să pătrundă spre Rusia, germanii au fost opriţi la locul Ciud. Înaintarea germanilor către est avea să producă grave probleme regatului Poloniei pentru multe veacuri.
         La jumătatea secolului XIII prin unirea mai multor hanse a luat fiinţă Hansa teutonică cu un număr de 80 de oraşe (la jumătatea secolului al XIV-lea având o importanţă economică deosebită). Către sfârşitul secolului XIII s-a pus capăt anarhiei cauzate de stingerea dinastiei Hohenstaufen prin alegerea ca rege a lui Rudolf de Habsburg (1273-1291) care a făcut din Austria o provincie a casei regale. După moartea lui, datorită faptului că regele era ales de marii principi anarhia a reizbucnit la aceasta contribuind şi papa. Principii au luat hotărârea ca rege să fie acela care are cele mai multe voturi – majoritatea – iar dacă avea unanimitatea voturilor era proclamat fără acordul papei.
         În 1347 a fost ales rege Carol al IV-lea de Luxemburg care fiind şi rege al Cehiei, a făcut din Praga “oraşul de aur”, adevărata capitală a statului. N-a reuşit să pună capăt anarhiei, dimpotrivă, prin Bula de Aur din 1356 a recunoscut împărţirea Germaniei, recunoscând independenţa politică a principilor. Împăratul avea să fie ales de şapte principi electori – trei clerici, arhiepiscopul de Mainz, Köln şi Trier şi patru laici – regele Cehiei, comitele palatin de Rin, ducele Saxoniei şi marcgraful de Brandemburg – regele Cehiei era şeful colegiului.
         Împăratul nu avea venituri fixe, nici armată. Se interzicea crearea de uniuni de oraşe care s-ar fi putut opune atotputerniciei marilor feudali, totuşi acum apare vestita Hanse din Germania ca model de apărare în frunte cu Lübek, Bremen, Hamburg şi cu importante sarcini comerciale. Avea să domine viaţa comercială a Germaniei şi a Mării Nordului – jumătatea secolului XV-când se ridică negustorii englezi.
         Graniţele imperiului erau imprecise şi de aici conflicte aproape continuu. În (1411-1438) împărat va ajunge Sigismund de Luxemburg după care tronul va reveni habsburgilor care au avut coroana până în secolul XIX. Către sfârşitul secolului XV în lupta pentru stăpânirea Germaniei s-a amestecat şi Matei Corvin, dar unitatea ei nu s-a făcut decât în secolul XIX.


loading...