vineri, 3 martie 2017

George Bacovia – târgul de provincie, constantă a universului poetic

Tags



George Bacovia – târgul de provincie, constantă a universului poetic


Convinşi de incompatibilitatea imperativelor artei cu destinele obşteşti, simboliştii şi-au asumat, ca pe un titlu de glorie, dar şi de sfidare, statutul primei generaţii aflate în conflict cu timpul. Guy Michaud in Message poetique du symbolisme conturează circumstanţele apariţiei acestei promoţii a învinşilor: “Totul pare a conjura în epocă, pentru a favoriza această stare de depresiune. Ei vor cunoaşte, odată cu nostalgia cetăţilor magice, şi «răul de provincie»”.
Atitudinea lor trădează ostilitate faţă “ lumea avegetală a marilor oraşe - cum o defineşte Hugo Friedrich, în Structura liricii moderne - cu urâţenia, asfaltul, iluminaţia lor artificială, cu prăpăstiilor lor de piatră, păcatele lor, singurătăţile lor, în furnicarul uman”. Baudelaire, de exemplu, conturează, în epilogul “Poemelor în proză”, o imagine extrem de plastică a infernului citadin, văzut în imagini distonante, de intensitate maximă: “Hôspital, lupanars, purgatoire, enfer, bagne...”( “ Bordel şi purgatoriu, iad, ocna şi spital”).
Atins de acel “rău de provincie”, de care vorbea Michaud, George Bacovia cu “sensibilitatea ulcerată de provincial”, cum îl numeşte Vl. Streinu, dezvoltă o coordonată specifică: târgul. Un târg de provincie, cu uliţi desfundate, case mărunte, tăvălite în noroi, străjuite de copaci scheletici, răspândind prin toate ungherele lui o dezolare profundă.E o lume a tristeţii şi a ratării, un loc în care se moare lent, perfect definit în una dintre variantele poeziei “Proză”: “Şuruie ploaia/ Pe-un târg mizerabil,/ Pe-un târg potopit/ De glod şi coceni;/ Pe-un târg prăpădit/ Şi plin de dugheni/ - Aici stă iubita/ Şi-aici e amorul/ Şi uliţa-i plină/ De fân şi coceni./ Şi trec cotiugare/ Cu saci de făină,/ Şi plouă mai tare pe crâşme murdare,/ Pe-un târg sărăcit.../ Aici stă iubita,/ Aici e amorul/ Şi ţuruie ploaia/ Pe-un târg prăpădit”.
“Quartiers sinistres comme des morgue”, cum zice Jules Laforgue, mahalalele bacoviene sunt acoperite de cenuşiu, cu felinare oarbe care răspândesc lumini funeste, în loc să risipească umbrele. Târgul stă întunecat, de-ai crede că-şi aşteaptă verdictul – un verdict fatal – şi, că aşa s-ar părea că se şi întâmplă, deduci imediat din sumbrul culorii lui. Cromatica este specifică.
Tonurile crepusculare ale viziunii poetice înveşmântă întreg universul cu cenuşiul plumbului, negrul mortuar, violetul cadaveric. În opinia criticului Daniel                                                                                                                        Dumitriu, “pornirea cromatofagă a culorilor alb, negru şi violet”, devine substanţă otrăvitoare, alteratoare a ritmului vital: violetul încetineşte mişcarea şi duce la obsesie (Amurg violet), negrul se revarsă abundent, “profund, noian de negru”, albul “trezeşte complexul organic” (Balet). În înfăţişările în care se prezintă natura nu se disting tonuri, nuanţe, umbre, ci aglomerări de obiecte colorate uniform, ca şi cum - spune Ştefan Munteanu, în Limba română artistică - Bacovia ar fi suferit de “un fel de daltonism poetic, dus până la ultimele lui consecinţe”.
Bacovia nu numai că detaliază, observă fiecare element al decorului citadin, dar îl şi întregeşte prin sugestie sonoră. Se aud frecvent, în târgul bacovian, tălăngile, clopotele, streşinile curgând, cărora li se adaugă urletul câinilor sau croncănitul corbilor, precum şi o serie de instrumente muzicale, după expresia Adrianei Iliescu  ”îmbolnăvite de moarte sau în agonie”: flaşneta, caterinca-fanfară, clavirul, pianul, violinele etc.
Impresia de lume devastată este sporită de păsările înfricoşătoare (corbi, cucuvele) – mesageri ai morţii: “Plâns de cobe pe la geamuri,/ Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat” (Gri), “Şi corbii se plimbă prin sânge... şi sug;/ dar ceasu-i târziu... în zori corbii fug” (Tablou de iarnă), “Nu e nimeni... plouă, ... plânge-o cucuvaie” (Nocturnă).
Perspectiva citadină cumulează un număr redus de repere spaţiale: piaţa, strada, parcul, periferia, cimitirul, liceul, uşor identificabile. Oricâte sugestii vor fi venit din simbolismul francez, “pare totuşi de netăgăduit că frecvenţa peisajului citadin, a unui anumit peisaj citadin – observă Lidia Bote în studiul Simbolismul românesc – reflectă, în primul rând, o experienţă reală. Nu era numaidecât nevoie să citeşti pe Verlaine, pe Laforgue sau «Bruge la morte» de Rodenbach, ca să fii, uneori, copleşit de tristeţea vechilor mahalale şi târguri de provincie”. Spaţiul exterior, indiferent de configuraţia lui, provoacă nelinişte şi dezolare.
Prin astfel de reprezentări, poetul exprimă sentimentul pustiului unui suflet care nu-şi găseşte alinare nicăieri, pentru că nu există nici un loc să nu fie supus inevitabilului proces al degradării şi unde să nu se audă cum “La geamuri, toamna cântă funerar,/ Un vals îndoliat şi monoton...” (Vals de toamnă).
“Poezia lui Bacovia – constată D. Micu – este plină de parcuri solitare”, cu copaci desfrunziţi, cu grădini devastate de ploi, de ninsori, de vânturi nimicitoare: “Copacii albi, copacii negri,/ Stau goi în parcul solitar,/ Decor de doliu funerar...” (Decor); “Peste parcul părăsit/ Cad regrete/ şi un negru croncănit...” (Oh, amurguri). Spaţiu privilegiat, parcul ar fi trebuit să fie un teritoriu al regăsirii de sine, al echilibrului vital, la Bacovia, însă, el apare răscolit de forţele unei descompuneri inexorabile. Scenele oscilează de la tabloul inerţiei, al unui pustiu dezolant, la tabloul unei pseudoanimaţii, al unui simulacru de mişcare.
În general, întregul oraş pare a fi depopulat, părăsit în urma unui exod: “Unic/ Şi trist/ Stau în natură/ Plecate sunt/ Orice fiinţe” (Libelă). Când apar oamenii, par a fi bolnavi, apatici, executând mecanic actele de bază ale existenţei, se târăsc fără ţel, răzleţi sau în grupuri strânse, de convoi funerar.
Cei care populează singurătatea acestui peisaj – “O femeie în doliu pe stradă” (Scântei galbene), “la grădina publică, un alcoolic francez” (Da), “ un popă, un soldat...” (Plumb de toamnă) – capătă relief abia cumulând scenele, căci toate “personajele”  prezente în târgul bacovian sunt simboluri ale singurătăţii, ale nevrozei, ale degradării. Urmărite din exterior, dintr-un punct de observaţie fix (de la o fereastră, dintr-un turn, de la cârciumă, din podul casei etc.), grupurile umane au în ele ceva dintr-o viermuială mecanică, ca în poezia De iarnă: “Prin oraşele avute/ Histerii de muncitori,/ Pe sub corbii bocitori,/ Trec femeile pierdute”.
O constantă a poeziei bacoviene, chipurile triste, pale maladive, în cadrul ferestrei, conotează – prin simpla lor figuraţie – întreaga paletă de sentimente şi trăiri, pe care o generează boala fără leac care roade în interior fiinţa. “La geamul unei fabrici, o pală lucrătoare,/ Aruncă o privire în zarea de azur,// O nouă primăvară, pe vechile dureri...” (Nervi de primăvară), “E, la fereastră, albă/ O fată cu şal negru în cerdacul stins” (De iarnă); “Un bolnav poet, afectat,/ Aşteaptă, tuşind, pe la geamuri -/ O fată prin gratii, plângând,/ Se uită ca luna, prin ramuri” (Toamna).
Figurând ca termen al comparaţiei ample pe care se structurează textul poetic, imaginea “histerizatelor fecioare” determină o deplasare a conotaţiei de la incapacitatea tinerelor fete de a-şi depăşi statutul existenţial la paralelismul implicat de condiţia poetului: “Eu trec, îmbătrânit, ca şi ele,/ Şi-asemenea inima mea plânge/ Din treacăt, tuturor, în perdele,/ Le pun câte o roză de sânge” (Amurg de vară).
În acest spaţiu, din care este anulată orice evadare, natura împărtăşeşte soarta cetăţii: “Blestemată mai fie şi toamna,/ Şi frunza ce pică pe noi, -/ Blestemat să mai fie şi târgul/ Ursuz şi cu veşnice ploi...” (Aiurea). În cetatea – “azilul ftiziei” desfăşurarea anotimpurilor capătă sensul unei mişcări de închidere, agravând sentimentul prizonieratului fiinţei umane, prinse în angrenajul evenimentelor cosmice.
Anotimpurile dominante sunt toamna şi iarna, care odată instalate, par a nu se mai clinti. Anotimpuri cu iz de mucezeală, “fins d’automne, hiver, printemps trempés de boue”, cum spune Baudelaire, ele devin la poetul român o dispoziţie lirică, receptivă la avertizările sfârşitului: “Buciumă toamna,/ Agonic, din fund -/ Trec păsărele/ Şi tainic s-ascund// Tălăngile, trist/ Tot sună dogit./ Şi tare-i târziu/ Şi n-am mai murit” (Pastel); “Amurg de iarnă, sumbru, de metal,/ Câmpia albă – un imens rotund -/ Vâslind, un corb încet vine din fund,/ Tăind orizontul diametral// Copacii rari şi ninşi par de cristal,/ Chemări de dispariţie mă sorb/ Pe când, se-ntoarce acelaşi corb,/ Tăind orizontul, diametral” (Amurg de iarnă). Sub imperiul lor, o serie de comportări absurde aruncă omul într-o hipnoză, ghidată de un singur ţel, acela al autonimicirii: “Pe drumuri delirând/ Pe vreme de toamnă,/ Mă urmăreşte-un gând/ Ce mă-ndeamnă:/ Dispari mai curând” (Spre toamnă).
Văzute în simultaneitatea lor, fenomenele meteorologice uniformizează ambianţa citadină, punând-o sub semnul unui anotimp incert când: “Şi toamna şi iarna/ Coboară-amândouă;/ Şi plouă, şi ninge/ Şi ninge şi plouă” (Moină). Chiar momentele zilei se confundă între ele: “E ziuă şi ce întuneric”, spune poetul în Decembre, receptând deopotrivă lumina şi bezna. Meteorologia bacoviană îşi găseşte predecesorul în Baudelaire, între cei doi poeţi, exegeţii semnalând numeroase afinităţi evidente. Că e vorba nu numai despre afinităţi, ci şi despre o veritabilă înrâurire – iată puncte de vedere exprimate, printre alţii, şi de Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu. Influenţa baudelaireană, justificată, în parte, de lecturile declarate ale poetului, se poate explica, cum susţine Ion Apetroaie,în studiul Orfeu şi Aristarc prin “tipologia saturniană care le este comună”, în sens de “existenţe spirituale marcate de reflexele plumbului, de nelinişte, de rupturi spectaculoase, de sacrificii şi eşecuri. Un cerc infernal îi constrânge să rămână prizonierii unei celule semiobscure, să-şi tortureze nervii pentru o salvare, mereu nereuşită, să-şi deplore încarcerarea în tonuri necunoscute până la ei”
Nevrozele, provocate de un anotimp incert, sunt similare. Stări de oroare şi spaimă agită spiritul baudelairean sub apăsarea unui cer greu, întunecat, de plumb: “E o lume plumburie şi fără strălucire/ În care noaptea-i plină de spaime şi blesteme”, notează poetul francez în De profundis clamavi.
Aceeaşi dispoziţie de angoasă, în tonuri sumbre, o marchează versurile poeziei Gri, unde plumbul bacovian, insinuant şi amorf, pătrunde pretutindeni, sugerând nu doar vecinătatea morţii, ci şi dimensiunea limitată a orizontului provincial: “Plâns de cobe pe la geamuri se opri,/ Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat/ I-auzi corbii, mi-am zis singur... şi-am oftat,/ Iar în zarea grea de plumb ninge gri”.
Nici Baudelaire nu rezistă apăsării unui cer“jos şi greu (care) apasă ca un capac sufletul”, “bas et lourd (qui) pese comme un couvercle sur l’esprit” (Spleen IV), traducând în acelaşi poem proliferarea umezelii, ale cărei dimensiuni ating cote diluviene, transformând universul “într-o umedă închisoare”.
Ploaia, ninsoarea se înfiltrează pretutindeni, totul fiind dublat de o senzaţie de umezeală şi de somn greu de moarte: “Stau... şi moina cade, apă, glod.../ Să nu mai ştiu nimic, ar fi un singur mod./ Un bec agonizează, - există, nu există -,/ Un alcoolic trece piaţa tristă.// Oraşul doarme ud în umezeala grea./ Prin zidurile astea, poate doarme ea, -/ Case de fier în case de zid, şi porţile grele se închid.” (Nocturnă). “
Lacustra oferă într-un mod la fel de original, cu implicaţii superioare la nivelul semnificaţiilor, imaginea singurătăţii extreme, racordată la o gamă variată de trăiri (aşteptarea, tresărirea, spaima etc.): “De-atâtea nopţi aud plouând/ Tot tresărind, tot aşteptând,.../ Sunt singur şi mă duce un gând/ Spre locuinţele lacustre”, toate declanşate de “umeda închisoare” a ploii. Ca şi la Baudelaire, ploaia se metamorfozează într-un potop lent, care tulbură definitiv echilibrul natural. Cu o intuiţie de excepţie, vizând o ordine profundă a existenţialului, poetul pune viaţa între limite similare, apa evocând mediul primar al vieţii şi, deopotrivă,fiind agentul distructiv, care duce la disoluţie, la extincţie.

Confruntarea cu o astfel de realitate, teribila ei presiune asupra simţurilor, explică atât starea de surescitare a “personajului” bacovian, cât şi frecventele momente de apatie, inerţie, absenţă care-l caracterizează; “nevroza” atât de tipic simbolistă găsindu-şi justificarea prin aceea că reprezintă expresia spaimei faţă de spaţiile închise, faţă de evenimente catastrofice, de singurătate – consecinţe ale monotoniei existenţiale, la care este condamnat, parcă, “târgul blestemat”.

loading...