George Bacovia , peisajul interior - spleen, singurătate, dragoste şi moarte

                George Bacovia , peisajul interior - spleen,                                                  singurătate, dragoste  şi moarte


Lirica solitudinii cunoaşte la Bacovia momentul său cel mai acut. Practic, nu există poezie graţiată de “gustul acestui sentiment” (M. Petroveanu) oricare ar fi experienţa parcursă, singurătatea afirmându-şi autoritatea suverană, fapt care determină şi o constantă a atitudinii lirice. Spre deosebire de poeţii damnaţi, care îşi asumă condiţia implicată de statutul lor de excluşi, poetul îşi întâmpină situaţia cu spaima şi cu conştiinţa inferiorităţii. El se zbate până la convulsie spre a ieşi din captivitate şi disperarea provine din neputinţa de a găsi o soluţie imediată răului ce-l încolţeşte. Văzută din această perspectivă, rătăcirea bacoviană printre “ogrăzile de asfalt”, ca “solitar al pustielor pieţe” este un periplu executat aproape mecanic ce traduce încercarea de a diminua angoasa existenţială.
Melancolia, pe care poeţii o evocă mai ales sub titlul de spleen, constituie una dintre atitudinile simboliste tipice. Amestec de plictiseală profundă, dezolare şi tristeţe abstractă, spleenul simbolist, iniţiat de Baudelaire, este expresia apăsării sumbre a anotimpului pluvios, a zilei interminabile fără conţinut, a neliniştii sâcâitoare, de durată. Langoarea baudelaireană îşi găseşte motivul în tristeţea apelor stătute, mucede din canale, în plictiseala melancolică a liniştii duminicale din orăşelul mic de provincie, în monotonia mecanică, cotidiană, exasperantă a existenţei, când “Lungi suspine/ De violine/ Autumnale/ Rănesc inima/ Cu o langoare / Monotonă”, cum scria Verlaine în Cântec de toamnă. Şi la Bacovia se aude, pe toate vocile “o muzică de toamnă/ Cu glas de piculină,/ Cu note dulci de flaut,/ Cu ton de violină.../ Şi-acorduri de clavire/ Pierdute, în surdină;” care însă se transformă într-un “marş funebru/ Prin noapte ce suspină”, marcându-l psihic.
“Interpret clasic al dispoziţiei apăsătoare”( Lidia Bote), autorul Lacustrei parcurge o întreagă curbă a depresiunii, “dependenţa de condiţia naturală devenind tiranie pentru simţurile silite să înregistreze, înainte de orice alt stimul, mersul acestei meteorologii permanent catastrofice”( M. Petroveanu). Melancolia este adesea urmată de o stare prostaţie, de vegetare, “în umezeala grea/ Stau şi... moina cade, apă, glod.../ Şi nu mai ştiu nimic”, pe o altă treaptă a sensibilităţii aşezându-se enervarea exasperantă, care culminează cu plânsul universal: “De-atâtea nopţi aud plouând/ Aud materia plângând”. Forme estompate ale aceluiaşi imaginar se găsesc la Verlaine, celebră fiind poezia Il pleure dans mon coeur, din ciclul Romances sans paroles, care, probabil, că va fi reţinut atenţia lui Bacovia prin relaţionarea tristeţii, singurătăţii şi a plânsului interior cu ploaia: “Il pleure dans mon coeur/ Comme il pleut sur la ville/ Quelle est cette lanqueur/ Qui penetre mon coeur?”( “Plânge în inima mea/ Cum plouă peste oraş:/ Ce-i tristeţea aceasta/ Care-mi pătrunde inima?” (Plouă în inima mea).
Tragicul se relevă insinuant, în primul rând dintr-o anumită persuasiune a mediocrului cotidian, poezia captând fadul existenţei rarefiate şi inconsistente. Odinioară categorie moral-filosofică cu valenţe absolute, “tragicul devine acum o stare comună a implicării în contigent”( D. Flămând, Introducere în poezia lui Bacovia). Bacovia domină şi regizează o teribilă gamă de stări existenţiale - neliniştea, disperarea, resemnarea, amărăciunea, deznădejdea, chinul, durerea, răul, oboseala - autoreprezentându-se sub puterea lor dizolvantă.          Mai mult chiar, ca formă extremă a dezumanizării, lumea capătă dimensiuni carnavaleşti, e dereglată în mecanismele ei interioare şi se reflectă răsturnat, prin nişte “ochene triste”/ “Mă prinse sinistre gândiri -/ În jurul meu corpuri de ceară/ Cu hâde şi triste priviri” (Panoramă). Este lumea de circ al lui Verlaine, o lume obiectualizată, smulsă din încheieturi, pe care el o supune aceluiaşi regim al vertijului, într-o sarabandă nebună, de carusel.
George Bacovia are viziunea esenţei iremediabil tragice a realităţii şi aici se află sursa unicităţii sale. Târgul bacovian devenit un târg metafizic oferă una din cele mai patetice expresii ale condiţiei tragice a umanităţii: “Imensitate, veşnicie/ Tu haos care toate-aduni.../ În golul tău e nebunie/ Şi tu ne faci pe toţi nebuni” (Pulvis).
Descoperind în ambianţa provincială constituită ca un corespondent al stărilor de suflet limită, semnificaţia unui absolut al impasului istoric extinzându-se într-o atemporalitate înfricoşătoare, dominată de principiul distanţei; “Un gol istoric se întinde/ Pe acelaşi timpuri mă găsesc/ Şi simt cum de atâta ploaie/ Piloţii grei se prăbuşesc”, Bacovia dă o notă gravă, tragică banalului spleen simbolist.
Dar golul fiinţei trebuie să primească sau să se îndrepte măcar spre o plinătate, aceasta fiind, întâi de toate, o altă fiinţă. Iubirea bacoviană – sintagmă care pare pusă sub semnul absurdului într-o poezie a solitudinii, a vidului existenţial – “este mai mult alteritate”( D.C. Mihăilescu, Întrebările poeziei)
Iubita, mai mult decât o confidentă, devine un alter ego, căruia poetul îi împărtăşeşte zbaterile dramatice ale fiinţei, încât “iubirea este – după cum observă D. Dimitriu - încă un prilej de a vorbi despre literatură, singurătate şi moarte”.
Iubirea este împărtăşită şi totuşi acest fapt nu aduce împlinirea fiinţei, căci sursele nefericirii, multiple, după cum s-a remarcat, nu pot fi înlăturate, ele aparţin înseşi condiţiei de damnat. Bacovia nu filosofează, ca Baudelaire, în înţeles moral, dar îşi imaginează dragostea tot ca pe o cădere, una ireparabilă; nu ca pe un păcat, cum considera poetul “Florilor răului”, ci ca pe o descompunere materială. S-ar putea spune că lirica bacoviană dezvoltă “o erotică funebră, aşezată într-o ambianţă de ritual grotesc”( D. Dimitriu). Trebuie, subliniat, în primul rând, contrastul dintre atmosferă şi sentiment, inadecvarea totală a acesteia la explozia de vitalitate pe care o presupune iubirea.
Obsedat de gândul morţii, îndrăgostitul bacovian merge, “delirând”, pe drumuri, apoi, odată ajuns la casa iubitei, “zguduie fereastra nervos”, pentru a o chema să vadă cum plouă sau pentru a se lăsa îngropaţi sub “potopul de zăpadă” (Spre toamnă; Decembrie). Scenariul erotic bacovian este excelent condensat în Cuptor. La nivel de sugestie, se menţine drumul spre casa iubitei, ca sper unicul loc al salvării, acolo unde poate găsi adăpost şi compasiune. Poetul se adresează iubitei: “Sunt câţiva morţi în oraş, iubito/ Chiar pentru asta am venit să-ţi spun”, făcând-o astfel părtaşă la spectacolul descompunerii materiei: “Pe catafalc, de căldură-n oraş/ Încet, cadavrele se descompun”, sugerând totodată potenţiala atingere şi a celor în viaţă, de morbul extincţiei: “Cei vii se mişcă şi ei descompuşi/ Cu lutul de căldură asudat”. Scena erotică alunecă în morbiditate, îndrăgostitul se comportă ca şi cum s-ar afla în faţa unui cadavru, acoperit cu flori: “Şi azi chiar sânul tău e mai lăsat/ Toarnă pe covoare parfumuri tari/ Adu roze, pe tine să le pun”.
              Poezia Cuptor porneşte, indiscutabil, de la “Une Charogne” a lui Baudelaire, dar este evitat spectacolul naturalist-baroc al descompunerii: “Putreziciunea asta se răsfaţă la soare/ Care-o cocea adânc şi liniştit/ Vrând parcă să întoarcă naturii creatoare/ Tot ce-adunase ea, dar însutit// Şi cerul privea hoitul superb cum se desfată/ Îmbobocind asemeni unei flori.../ Simţind că te înăbuşi, ai şovăit deodată din pricina puternicei duhori// (...) – Şi totuşi ai să semeni cu această-ngrozitoare/ Putreziciune cu duhoarea grea/ Tu, ochilor mei astru şi firii mele soare/ Tu, îngerul şi pasiunea mea!” (Un hoit, trad. Al. Philippide).
Atmosfera decadentă a poeziei bacoviene, în conflict cu sentimentul tonifiant al iubirii, contribuie, într-un fel, la izolarea cuplului de lume, pe o insulă de linişte şi de disperare, care este odaia, salonul, casa iubitei, neatinsă de descompunerea din jur, dar foarte sensibilă la aceasta.
În poezia bacoviană, marea umbră, moartea omniprezentă, planează asupra celui mai inocent, celui mai idilic pastel. Întregul oraş pare a fi atins, bântuit, de fiorul omnidevorator, sugerat de imaginea fecioarelor clorotice, sau a sicrielor în drum spre cimitir. Stăpânind toate personajele care populează spaţiul provincial, teroarea se insinuează într-o atmosferă ternă, cenuşie, ca şi cum adoptarea de regnul morţii s-ar fi produs de mult, iar poetul înregistrează simptomele descompunerii în toate regnurile, în lucruri şi vegetaţie, în ziduri şi pe chipurile oamenilor: astfel, “Dormea întors amorul meu de plumb” (Plumb), “Decor de doliu, funerar” (Decor), “Şi sânge cald se scurge pe canal” (Tablou de iarnă), “Carbonizate flori, noian de negru” (Negru), “Acum stă parcul devastat, fatal” (Parc).
După cum consideră I. Caraion, “tanatofilia bacoviană este în considerabilă proporţie de origine livrească”, desigur însă, altoită pe un teren gata pregătit şi disponibil să înfieze generos astfel de pretexte lirice. Funebrul ostentativ al viziunii lui Rollinat i-a oferit poetului imaginea unui teritoriu liric tentant, îndeosebi prin ciclul macabru, Les spectres.
Menţionarea, în Finis a poeţilor Poe, Baudelaire şi Rollinat “poate echivala cu recunoaşterea delictului de mimare, râsul lor sancţionând stângăcia imitaţiei” (D.Dimitriu). Bacovia nu se sfieşte să dea în vileag idolii lecturilor, devenite surse de inspiraţie, dar conştiinţa mimetismului nu afectează creaţia propriu-zisă, pentru că aceasta, “dintr-o modestie patologică, aproape, nu-şi permite, cel puţin, în intenţie, luxul originalităţii absolute” (D.Dimitriu).
L’amante macabre, a lui Rollinat, aduce în poezie un personaj simbol, clavirista, prezent la Bacovia în Nevroza: “Afară ninge prăpădind/ Iubita cântă la clavir”, ca şi în Marş funebru. Similitudinile flagrante dintre cele două poeme au fost semnalate de Al. Piru încă din 1939, până la un punct Bacovia prelucrând ideea, păstrând unele laitmotive: muzica lui Chopin, imaginea corpului greu, care cade în întuneric, pe care le integrează altor semnificaţii lirice. Ion Caraion vede, de exemplu în Marş funebru, complexul Ofeliei, teoretizat de Bachelard, poezia consituindu-se “ca o baladă fantastică a obsesiei de sinucidere, din arierplanul conştiinţei bacoviene, (...), o sinucidere trivalentă sugerând, ambiţie magistral realizat artistic, cele trei planuri: conştientul, subconştientul şi inconştientul”.
În stilul adoptării şi al adaptării unor texte din Rollinat se distinge dominanta expresivă originală care acceptă forme consacrate pentru a le deforma, ceea ce face ca motive fundamentale comune să nu mai fie uşor de recunoscut, în momentul în care ele se integrează perfect unor noi structuri. Nu ar fi exclus ca Amurg antic să fie declaşată de Ballade de l’arc en ciel, ambele fiind scrise în trei timpi, fiecare sfârşindu-se prin enumerarea culorilor. Descripţia amplă a poetului francez este aşezată de Bacovia într-un cadru elegant, spaţiul fizic şi poetic este regândit prin miniaturizare, aducând astfel o deplină orginalitate textului: “... Havuzul din dosul palatului mort/ Mai aruncă, mai plouă, mai plânge/ Şi stropii căzând, în amurg, au culori/ De sineală, de aur, de sânge”.
La Bacovia suferinţa, moartea nu reprezintă, ca la Baudelaire, un fel de apoteoză a vitalităţii, o stare expansivă, spre lumile luciferice. Dacă, descriind minuţios putrefacţia, Baudelaire se distanţează, victorios, de moarte, ca în La mort des pauvres, Spleen şi alte poezii, Bacovia cultivă exclusiv formele decadente ale materiei; declinul acestora nu este răscumpărat în spirit, ca la Baudelaire, pentru că funcţiile conştiinţei par a se retrage în fiziologie, în senzaţie, în instinct, în simple automatisme de viaţă.
Astfel spaţiul poeziei bacoviene, care îi dă puterea să se compare cu alţi mari poeţi, se înscrie între spiritual şi mineral, originalitatea acestei conduite lirice fiind opozabilă nu doar lui Baudelaire, Verlaine sau Rollinat, cu care “iniţial împarte unele elemente de viziune” (Vl. Streinu), ci şi oricărui poet de la noi sau de oriunde.
Bacovia, conştiinţă sfâşiată de veghe continuă, de spaime torturante trezite de monotonia ploilor putrede de toamnă, sau de nesfârşirea zăpezilor, simţite ca ipostaze vegetative ale unei naturi stând sub semnul inevitabil al decrepitudinii, se confundă cu dorinţa stingerii, percepută ca o fatalitate. De aceea, sentimentul “chemării pământului”, căruia nimeni nu i se poate sustrage: “Ascultă, tu bine, iubito,/ Nu plânge şi nu-ţi fie teamă,/ Ascultă cum greu din adâncuri/ Pământul la dânsul ne cheamă” (Melancolie) ia mai întâi forma căderii. Nu doar frunzele, ploaia, ninsoarea cad cu mişcări obosite, de sfârşit de act tragic, ci totul, inclusiv fiinţa poetului “se supune acestui proces fără revers, căci toate lucrurile ascultă parcă de o lege secretă şi imuabilă a întoarcerii spre pământ, de un sens unic şi ireversibil al mişcării regresive în univers” ( Ştefan Munteanu).
 Alunecarea în gol atinge simţurile: “Şi privirea-ţi cade vagă peste apa larg-ovală” (Poemă în oglindă) sau sentimentele: “Peste parcul părăsit/ Cad regrete” (Oh, amurguri), trupul: “Şi-mă las pe pat, ochii să-i închid” (Monosilab de toamnă) “Şi-n urmă, greu, un corp am auzit căzând” (Marş funebru), sau elemente care par de neclintit: “Pilonii grei se prăbuşesc” (Lacustră), implicând căderea culorilor: “Pe când cade violetul, Tu citeşti nazalizând” (Poemă în oglindă) sau luând proporţii cosmice: “Potop, cad stele albe de cristal” (Singur).
Obsesia planului înclinat, care antrenează căderile succesive pare a fi la Bacovia, după cum argumentează Ion Caraion “o consecinţă a nopţii generalizate, un corolar funest şi ulterior, când viaţa nu mai coincide cu viaţa, s-a dezafectat şi denaturat. Ea coincide cu hegemonia materiei şi deriziunile aferente”( Ion Caraion).
Această viziune asupra universului şi umanului care stă sub semnul unei mişcări negative, ca sub puterea unui blestem şi condamnă omul să-şi contemple disoluţia, face ca vremea să fie, în mod esenţial, regresivă. Precipitând acţiunea forţelor descompunerii, departe de a se deschide spre ziua de mâine, firul timpului consumă lacom viaţa, deşiră clipele implacabil spre unul şi acelaşi termen: “Curg zilele spre cimitir/ Trist, una câte una,/ Şi destrămând al vieţii fir,/ Se duc pe totdeauna” (Curg zilele). Efectele unui asemenea timp sunt percepute inevitabil de fiinţa bacoviană: uniformizarea descurajantă a clipelor: “Şi iar aceeaşi oră de dimineaţă/ Pe toate mocnind acelaşi secret” (Plumb de iarnă), anularea oricăror speranţe: “Şi vremuri mai bune/ Nu vin, nu mai vin/ Şi nici mângâieri...” (Pianul) şi, în final, anihilarea memoriei prin golirea conştiinţei de sentimentul propriei durate.
            Bacovia nu poate spune ca Baudelaire: “J’ai plus de souvenirs que si j’avais mille ans” (“Am amintiri mai multe decât un milenar”, Spleen II ) şi nici nu poate trăi ca poetul francez acel “Farmec adânc şi magic cu care ne îmbată/ Trecutul în prezent reînviat”, căci întregul efort pare că se-dreaptă spre refularea amintirilor, spre uitare. Astfel, lumea ambiantă este condamnată, timpul ei fiind deja încheiat: “Plumb şi furtună, pustiu,/ Finis... Istoria contemporană” (Poema finală). În accepţia lui temporară, viitorul nu se stabileşte ca o verigă în lanţul devenirii, ci ca o proiecţie în care timpul este exclusiv ceea ce e sortit să piară, prin urmare e pervertit, “trecut într-o dimensiune ce-l anulează: în stagnare”(I. Apetroaie). Odată cu această performanţă, nu mai e de mirare că şi spaţiul, la rândul lui, e absorbit şi anulat: “Veacurile au stat/ Un oraş, pe vale – suvenir” (Nocturnă).
Bacovia “introduce în poezia română «Târziul»”, spune Laurenţiu Ulici, perceput, nu ca timp, ci dimpotrivă ca lipsă a lui, ceva care vine agonic, de foarte departe, aducând totodată o veşnică apropiere de moarte: “Şi tare-i târziu/ Şi n-am mai murit...” (Pastel); în fond târziul, astfel înţeles nefiind decât o parafrază naivă – încă nu cu totul conceptualizată – a plictisului existenţial, atât de caracteristic “târgului blestemat”, a unei derute fără scăpare, deopotrivă în faţa vieţii şi a morţii. De aici oboseala existenţială, aducătoare de neîncredere care-i insinuează în suflet inutilitatea, sentiment cabotin şi perfid: “Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntârziată,/ Vei scrie, altă dată, şi tot nimic./ O umbră eşti acuma şi pot să te ridic,/ Lăsând odaia goală şi lampa afumată.” (Umbra).
Privind existenţa dincolo de speranţe şi iluzii, propriul eu îi apare degradat, nesemnificativ, ceea ce generează repulsia în faţa propriei vieţi, văzute ca o oroare şi o eroare în acelaşi timp. Poetul îşi contemplă fiinţa şi lumea din jur ca pe un spectacol al ruinei, acesta fiind, probabil, şi unul din motivele distanţării de sine. În periplul său pe străzile oraşului, în rătăcirile prin locurile aglomerate poetul păstrează mereu aceeaşi impresie de anonimat, căci se strecoară printre ceilalţi, îşi pierde urma şi apoi identitatea: “Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni/ Ascuns în pivniţa adâncă, fără a spune un cuvânt,/ Singur să fumez acolo, neştiut de nimeni,/ Altfel, e greu pe pământ...” (Poemă finală). Rătăcitorul se simte mereu ameninţat de o alienare a fiinţei, consecinţă a înstrăinării de lume şi sine, dar şi urmare a stereotipiei unei mişcări fără ţintă: “Sunt solidarul pustiilor pieţe/ Cu jocuri de umbră ce dau nebunie”.
Drama eului sfâşiat, drama existenţială în genere se complică şi se adânceşte prin drama poetului, a artistului. Scindat în două ipostaze paralele şi complementare, în acelaşi timp (omul, cu toate tenebrele fiinţei sale şi poetul, nici el lipsit de fantasmele creatorului) eul e perceput din ce în ce mai străin, confundându-se la limită cu un “altul” în care nu se mai recunoaşte, sau îi e frică să se recunoască.
“Azi nu mai sunt eu” scrie Bacovia, dar nu ca urmare a acelei voite “dereglări a tuturor simţurilor” care-l făcuse pe Rimbaud să constate “Je est un autre”, ci ca reflex al spaimei de inautenticitate. Astfel, “apetitul de demonstrabilitate continuă şi de autoreprezentare: eu, eu, eu”( Ion Caraion) devine un aspect al conştiinţei poetice asumate, Bacovia însuşindu-şi pe deplin “pericolul trăirii rolului de poet «damnat» – în târgul blestemat – rol monopolizat de boema simbolistă”( M. Petroveanu): “Cafeneaua/ Cu visători damnaţi,/ Trecut-au ani,/ Simbolism/ Curentul decadent,/ Broşuri,/ Bijuterii rare./ Paradoxe/ Bizarul,/ Seri,/ Nopţi/ Efuzii de parfume/ Şi nuanţe./ Oraşul dominant”.


Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)