vineri, 3 martie 2017

GENEZA CHESTIUNII BASARABENE. RAZBOIUL RUSO-TURC 1806-1812

Tags

Basarabia este o parte a spaţiului naţional românesc care, astăzi, sub aspect politico-statal, se identifică în mare parte cu Republica Moldova. Acesteia din urmă îi lipsesc, însă, partea de sud (judeţele Cetatea Albă şi Ismail) şi partea de nord a Basarabiei (o parte a judeţului Hotin), încorporate Ucrainei în 1940, având în plus alipită Transnistria.
Originea toponimului Basarabia. De-a lungul istoriei fruntariile geografice ale acestei regiuni au variat sensibil, stabilizându-se definitiv la începutul secolului al XIX-lea, în urma anexării zonei dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Ţarist. Totuşi, denumirea Basarabia este mult mai veche, fiind legată, potrivit unor cercetători, de aşezarea pe teritoriul românesc, la mijlocul secolului al XI-lea, a migratorilor cumani. În cronicile poloneze, cumanii sunt numiţi „bersabeni", „bersabensi", „bersabeis", „bersabis", „sarsabis" sau „bessarabis". Aceşti termeni reprezintă o modificare neînsemnată a numelui popular de „besermen", dat de polonezi popoarelor mahomedane şi în special cumanilor (în pronunţarea lor „basarban"). Zona, în care cumanii şi-au instalat efectiv statalitatea, a căpătat denumirea de „Basarabia" şi privea doar regiunea dintre Nistru şi Dunăre (vezi harta lui Georg Reichersdorffer, din 1541).
Potrivit opiniei mai multor istorici români (Nicolae Iorga, Şerban Papacostea, Victor Spinei, Neagu Djuvara ş. a.), o statalitate cumană (Cumania sau Cumania Neagră) a existat mai bine de un secol în zona Basarabiei istorice şi în teritoriile care ulterior vor deveni parte a principatului Muntenia. Slăbirea autorităţii mongolilor, către sfârşitul secolului al XIII-lea, a permis românilor de la est de Carpaţi să se unifice în cadrul a două state - Valahia (numită într-o primă perioadă şi Ţara lui Basarab sau Ţara Basarabilor, după numele dinastiei întemeietoare a Basarabilor) şi Moldova. În anul 1345, în urma victoriei repurtate de trupele valaho-maghiare în luptele împotriva tătarilor, întreaga regiune danubiană, până la Cetatea Albă inclusiv, a fost trecută sub autoritatea lui Basarab I (1310-1352). Anume de aceste evenimente, adică de extinderea autorităţii Basarabilor asupra teritoriului dintre Nistru şi Dunăre, leagă alţi cercetători originea toponimului.
Probabil, încă din 1387 Basarabia a intrat în componenţa Ţării Moldovei, deoarece domnitorul Petru I Muşat aducea omagiu şi devenea vasal al regelui Poloniei, împreună cu „poporul şi ţara noastră, cetăţile Moldovei şi celelalte domenii" (subl. n.). În orice caz, Roman I Muşat (1391-1394) se putea intitula „Domn al întregii Ţări a Moldovei, din munte până în ţărmul mării".
La 1484, turcii au ocupat cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, Basarabia rămânând, până la războiul din 1806-1812, sub administraţia otomanilor, cărora li se vor alătura mai târziu tătarii din Crimeea. Din acest motiv, pe harta folosită de negustorul francez Motiel în timpul călătoriilor sale în Turcia (1580-1582), precum şi pe harta geografului italian Sansone (1641) în locul toponimului „Basarabia" apare „Tartaria". Prin tratatul de pace de la Bucureşti (1812), administraţia rusească a extins denumirea „Basarabia" asupra întregului teritoriu românesc anexat Imperiului Ţarist. Rusia a apelat la acest toponim, pe de o parte, pentru a arăta Europei că nu a ştirbit din integritatea Moldovei şi Ţării Româneşti, iar pe de altă parte, pentru a conferi zonei răpite o anumită individualitate politico-administrativă şi, în acelaşi timp, pentru a păstra argumente în scopul emiterii unor noi pretenţii teritoriale (asupra fostelor posesiuni ale Basarabilor) în spaţiul carpato-danubian.
Expansiunea Rusiei ţariste în direcţia Balcanilor. Dacă, în secolele XV- XVII, mersul istoriei sud-est europene a fost marcat definitoriu de expansiunea otomană şi, într-o măsură mai mică, de cea habsburgică, în secolele XVIII-XIX destinul acestui spaţiu, în special al principatelor române, va fi influenţat puternic şi de expansiunea ţaristă.
Deja în anul 1679 reprezentanţii Moscovei cereau otomanilor, fără succes încă, stabilirea hotarului dintre Turcia şi Rusia pe râul Nistru. Urcarea pe tron a ţarului Petru I (1689-1725) a imprimat politicii externe moscovite o dimensiune globală, europeană. Educaţia obţinută pe baza unor lucrări de istorie, precum şi a letopiseţelor ruseşti, i-a conturat o concepţie politică antiotomană, determinându-l să declare, nu o singură dată, că el „se va răzbuna pe turci şi tătari pentru toate ofensele, pe care aceştia le-au provocat Rusiei".
După o perioadă de cucerire a spaţiului necesar ieşirii la Marea Baltică, în 1711 Petru I îşi îndreaptă armatele împotriva otomanilor. Campania de la Prut (1711) a reprezentat prima intrare a trupelor ţariste pe teritoriul Ţării Moldovei. „Trădarea" lui Dimitrie Cantemir, acţiunile antiotomane ale domnilor munteni, afirmarea etnicităţii româneşti în rândul clasei boiereşti din cele două principate au determinat Poarta să apeleze la varianta instituirii regimului fanariot. Eşecul ţarului ar fi putut avea consecinţe şi mai grave pentru Moldova, autorităţile turceşti examinând posibilitatea transformării acesteia în paşalâc.
Spre deosebire de evenimentele precipitate din 1711, în timpul războiului ruso-otoman din 1735-1739 armatele ţariste au ocupat pentru o perioadă mai îndelungată principatele (iulie-octombrie 1739), românii având posibilitatea să cunoască mult mai bine caracterul şi intenţiile ruşilor. În timpul negocierilor ruso-otomane din 1737, diplomaţia ţaristă, susţinută de cea austriacă, a revendicat, pentru prima dată, anexarea Basarabiei (pe lângă regiunile Kubanului şi Crimeii) şi recunoaşterea Moldovei şi Valahiei ca principate autonome sub suzeranitatea Rusiei.
Primul succes palpabil a înregistrat Petersburgul, însă, abia în urma războiului ruso-turc din 1768-1774, când, prin Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi, sultanul a acceptat dreptul ţarului de a-i „vorbi în favoarea" Principatelor Române. În articolul XVI al tratatului, era din nou abordată chestiunea Basarabiei: „Rusia înapoiază Sublimei Porţi întreaga Basarabie cu Akkerman, Chilia, Ismail şi cu târgurile şi satele şi tot ceea ce cuprinde această provincie, după cum îi restituie şi fortăreaţa Bender (...)". Acelaşi lucru a fost prevăzut şi de Tratatul ruso-turc din 29 decembrie 1791 (9 ianuarie 1792), semnat la Iaşi, în urma încheierii războiului ruso-austro- otoman din 1787-1791. Chiar dacă nu a reuşit să se instaureze în ţările române, Rusia, datorită victoriei repurtate în războiul din 1787-1791, şi-a mutat hotarele pe Nistru, devenind vecină directă a Principatului Moldovei.
Chestiunea teritoriilor româneşti în relaţiile internaţionale la începutul secolului al XIX-lea. Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea a reprezentat, pentru istoria Europei, o perioadă de tensiuni, convulsii şi de spectaculoase modificări de frontiere. Marea responsabilă de seismele politico-sociale a fost Franţa revoluţionară şi napoleoniană.
Urmărindu-şi interesele - confruntarea Imperiului Rus cu Poarta Otomană -, împăratul francez Napoleon I l-a îndemnat, în iunie 1806, pe sultanul Selim III să nu permită vreunei puteri străine (subînţelegându-se, evident, Rusia) să intervină în discuţiile dintre otomani şi răsculaţii sârbi (răscoala antiotomană în Serbia a durat din 1804 până în 1813). Totodată, l-a sfătuit să-i destituie pe domnii fanarioţi de la Iaşi şi Bucureşti, care făceau jocul Petersburgului, şi să-i înlocuiască cu principi români din vechile familii domnitoare ale Moldovei şi Munteniei.
La 24 august 1806, Alexandru Moruzi şi Constantin Ipsilanti au fost înlocuiţi cu Scarlat Calimachi, în Moldova, şi, respectiv, Alexandru Şuţu, în Ţara Românească, cunoscuţi pentru orientarea lor filo-franceză. La 8 septembrie, Italinski, ambasadorul Rusiei la Istanbul, a înaintat un protest oficial prin care făcea responsabil guvernul otoman de încălcarea prevederilor hatt-i-şerifului din 1802, care stipula durata domniei la şapte ani şi condiţiona înlăturarea domnitorilor de săvârşirea unor delicte grave şi doar cu consimţământul Rusiei. Acest protest a fost urmat de o altă notă, din 29 septembrie, care anunţa ruperea relaţiilor în cazul în care domnitorii destituiţi nu-şi vor relua imediat dregătoriile. În acelaşi timp, la „sugestia" lui V. Malinovski, consulul rus la Iaşi, o parte a boierimii ieşene a adresat ţarului o petiţie, în care îşi exprima speranţa că Moldova va fi eliberată de sub jugul otoman de către Rusia şi va trece sub oblăduirea acesteia din urmă. Guvernul ţarist folosea cu abilitate sentimentele antiotomane ale românilor pentru a-şi atinge propriile sale scopuri anexioniste.
Pe de altă parte, Anglia, speriată de creşterea bruscă a influenţei franceze la Istanbul, a înaintat o notă guvernului otoman prin care îşi exprima nemulţumirea faţă de măsura adoptată de Poartă şi anunţa constituirea unei noi şi numeroase coaliţii antifranceze care urma să-l zdrobească pe Napoleon. Sultanul, supus presiunilor externe ruseşti şi engleze, confruntat cu conflictele cu paşalele locale şi nemulţumirile ienicerilor, precum şi cu răscoala sârbilor, a dispus la 15 octombrie reinstaurarea vechilor domnitori.
Războiul ruso-turc din 1806-1812. Era, însă, prea târziu pentru a evita ciocnirea cu Rusia. La 16 octombrie 1806, generalul rus Michelson a primit ordin să pregătească invadarea Principatelor, în timp ce ambasadorul rus prezenta Porţii noi revendicări:                                                   restabilirea tuturor drepturilor şi
privilegiilor Moldovei şi Valahiei, eliberarea lor de armata neregulată a lui Pasvan-Oglu etc. Fără să aştepte răspunsul Istanbulului, evocând obligaţiile Rusiei privind menţinerea ordinii în Principate - în special în Ţara Românească, care fusese atacată în mod repetat de trupe turceşti şi de mercenari de la sudul Dunării -, ţarul a ordonat generalului Michelson să treacă Nistrul. La 11 noiembrie, cu o armată de aproape 40 000 de ostaşi, acesta a intrat în Moldova, iar la 25 decembrie a ocupat Bucureştiul. Abia la 24 decembrie Turcia declara formal război Rusiei.
Războiul ruso-turc a cunoscut, în desfăşurarea sa, câteva etape: 1. De la invadarea Principatelor până la semnarea armistiţiului de la Slobozia, lângă Giurgiu (11 noiembrie 1806 - 12 august 1807); 2. Perioada negocierilor ruso-otomane la Iaşi şi a tratativelor ruso-franceze privind soarta Imperiului Otoman şi a Europei în general (până în martie 1809); 3. Reluarea ostilităţilor armate pe frontul de la Dunăre şi pe cel din Caucaz (până la mijlocul lui octombrie 1811); 4. Perioada tratativelor de pace de la Giurgiu şi Bucureşti (19 octombrie 1811 - 16 mai 1812).
Într-o primă fază, ruşii plănuiau să ocupe principatele, iar după încheierea păcii să formeze un stat „tampon" între imperiile habsburgic, ţarist şi otoman, prin unirea Moldovei şi Ţării Româneşti. În acest scop, în fruntea ambelor principate a fost numit domn Constantin Ipsilanti (decembrie 1806 - februarie 1808). Aşa cum sublinia şi cronograful Manolachi Drăghici, în Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani (1857), administraţia lui Ipsilanti „n-a ţinut multă vreme şi nici n-a însemnat ceva domnia lui, căci dispoziţiile cele mai grele ţineau de Prozorovski (comandantul armatei ţariste de ocupaţie - n. n.) şi de Kuşnikov (şeful administraţiei ruseşti de ocupaţie - n. n.)".
După ocuparea ţărilor române, în primăvara anului 1807 trupele ţariste au declanşat operaţiuni militare împotriva cetăţilor turceşti de la Dunăre. Trebuie de menţionat faptul că în armata rusă au luptat, ca voluntari sau mobilizaţi, sperând în emanciparea ţărilor lor de sub stăpânirea otomană, mulţi români, alături de bulgari, sârbi ori greci. Astfel, la Odesa a fost organizat un corp de voluntari moldoveni sub conducerea maiorului Pangalo. În Moldova, unităţile de voluntari erau formate sub îndrumarea boierului Gheorghe Cantacuzino, colonel în armata rusă. Pandurii lui Tudor Vladimirescu vor lupta alături de ruşi la Cladovo, Negotin şi Plevna. La începutul verii lui 1807, în componenţa armatei ţariste luptau împotriva turcilor în jur de 20.000 de români, greci, sârbi şi bulgari.
Odată cu declanşarea ostilităţilor, Franţa a început să ajute Poarta cu instructori militari şi tunuri. La rândul ei, Anglia a intervenit în sprijinul Rusiei, trimiţând, în martie 1807, o escadrilă engleză în Marea de Marmara. Concomitent, lordul Arbuthnot, ambasadorul englez la Constantinopol, a prezentat sultanului un ultimatum, prin care i se cerea să se alăture coaliţiei antifranceze şi să cedeze principatele dunărene Rusiei.
Demersul englezilor a suferit, în scurt timp, eşec, iar între Napoleon I şi Alexandru I s-a realizat o nouă apropiere, soldată cu semnarea tratatului de la Tilsit (25 iunie / 7 iulie 1807). Potrivit articolului XXII al Tratatului de pace dintre Rusia şi Franţa, armatele ţariste urmau să evacueze Principatele române şi să încheie pacea cu Imperiul Otoman. În acelaşi timp, prin articolul VIII al Tratatului secret de alianţă ofensivă şi defensivă, semnat odată cu primul tratat, în cazul în care Poarta avea să fie zguduită de tulburări interne şi nu reuşea să încheie pacea, Rusia obţinea dreptul ca, alături de Franţa, „să elibereze de sub jugul şi chinurile turceşti toate provinciile Imperiului Otoman în Europa, cu excepţia Constantinopolului şi a provinciei Rumelia".
Acceptând mediaţia Franţei, în august 1807, Turcia a încheiat cu Rusia armistiţiul de la Slobozia. Ţarul se obliga să retragă trupele la est de Nistru în timp de 35 de zile, însă ruşii n-au respectat prevederile armistiţiului, profitând de faptul că otomanii au intrat în Brăila înainte de evacuarea principatelor. Mai mult, Alexandru I şi-a exprimat clar intenţiile sale anexioniste în instrucţiunile date, la 27 septembrie / 9 octombrie 1807, generalului conte P. A. Tolstoi, ambasadorul Rusiei la Paris. Astfel, ţarul sublinia că „felul cel mai repede de a încheia acest război ar fi (... ) să obţin posesiunea Ţării Româneşti şi a Moldovei; ca într-un cuvânt, marginile imperiului meu să fie împinse în această parte până la Dunăre". În cel mai rău caz, Rusia trebuia să obţină măcar „toată ţara cuprinsă sub numele de Basarabia, cu cetăţile de la Bender, Akkerman, Chilia, Ismail", apoi cetatea Hotin, precum şi nişte teritorii ponto-caucaziene. Însă negocierile ruso- otomane, purtate la Paris sub aşa-zisa mediere a lui Napoleon, în iarna 1807-1808, nu s-au putut finaliza din cauza pretenţiilor exagerate ale Rusiei.
În februarie 1808, Alexandru I a renunţat să-l menţină în fruntea principatelor pe domnul fictiv Constantin Ipsilanti, numindu-l pe senatorul S. S. Kuşnikov preşedinte al Divanelor şi administrator civil al Moldovei şi Ţării Româneşti. În martie 1808, în principate a fost înfiinţat un „exarhat", care includea Moldova, Valahia şi Basarabia şi care era subordonat sinodului rus. De asemenea, s-a dispus reînfiinţarea străvechii episcopii a Cetăţii Albe şi numirea în scaunul arhieresc a cărturarului ardelean Gavriil Bănulescu-Bodoni, care se bucura de încrederea ocupanţilor.
Între timp, trupele ţariste, aflate sub comanda mareşalului A. A. Prozorovski, erau imobilizate la Dunăre de boli şi de lipsa proviziilor pentru oameni şi cai. În urma rechiziţiilor efectuate în anii 1806-1807, mărturisea comandantul rus, „Basarabia a fost transformată într-un adevărat deşert de către trupele noastre". Rechiziţiile forţate de produse alimentare, care depăşeau toate posibilităţile reale ale Principatelor române, au condus în cele din urmă, în toamna anului 1810 şi primăvara anului următor, la o foamete ce a lovit crunt populaţia. În paralel, autorităţile de ocupaţie au început să adopte măsuri în vederea încorporării ţărilor române în cuprinsul Imperiului Ţarist. în vara lui 1808, Kuşnikov a dispus pregătirea unui recensământ al populaţiei, precum şi introducerea numelui familiei imperiale în slujbele din bisericile moldovene şi muntene. Faptul că ţarul Alexandru I era sigur că va anexa principatele române se desprinde şi din măsura adoptată la 30 iulie 1808, când, printr-un ucaz imperial, au fost desfiinţate consulatele ruseşti din Iaşi şi Galaţi.
Între timp, urcarea pe tron, în vara anului 1808, a sultanului Mahmud al II-lea (1808-1839) a dat o nouă orientare diplomaţiei otomane. Sultanul a subliniat că nu se poate discuta despre cedarea principatelor, Poarta fiind pregătită să redeschidă ostilităţile pentru a le recuceri.
Dificultăţile apărute în Spania şi rezistenţa puternică din partea populaţiei l-au determinat pe Napoleon să obţină un sprijin ferm din partea lui Alexandru I. Drept urmare, la Erfurt, la 30 septembrie / 12 octombrie 1808, a fost încheiată o Convenţie secretă de alianţă, prin care Franţa recunoştea încorporarea Ţării Româneşti şi a Moldovei la Rusia, iar împăratul renunţa la calitatea sa de mediator între sultan şi ţar.
În acest context, diplomaţia rusească a propus otomanilor negocieri directe, însă iniţierea lor a fost împiedicată de izbucnirea unor noi tulburări la Constantinopol. Ţarul a decis să profite de dezordinea de la Poartă pentru a impune condiţii de pace avantajoase Rusiei. De Anul Nou 1809 (1/13 ianuarie), mareşalul Prozorovski s-a adresat boierilor din Divan „să înceteze de a-şi mai face iluzii că ţara aceasta n-ar rămâne pentru totdeauna sub stăpânirea rusească". În concepţia lui Prozorovski, cele două principate urmau a fi divizate în patru provincii: Basarabia, Moldova şi două provincii muntene.
În primăvara anului 1810, Cancelaria imperială rusească a adus la cunoştinţa lumii luarea în stăpânire a Moldovei şi Ţării Româneşti. Însă, în urma răcirii relaţiilor ruso-franceze, Petersburgul a lăsat să se înţeleagă că s-ar mulţumi doar cu Moldova de dincolo de Prut, pentru celelalte teritorii româneşti cerând un echivalent în bani (20 milioane de piaştri). Ulterior, ţarul va propune împăratului Austriei să ocupe Muntenia şi Moldova până la Siret, restul urmând să revină Rusiei. La sfârşitul verii anului 1811, în faţa ameninţării franceze, guvernul ţarist a promis Porţii ca, în schimbul încetării ostilităţilor, să renunţe la Ţara Românească. Însă, după ce, la 22 iunie 1811, armata rusă a obţinut victoria de la Rusciuc şi, apoi, a încercuit trupele otomane în tabăra de la Slobozia, turcii au fost constrânşi să capituleze, la 23 noiembrie 1811.
La tratativele de la Giurgiu (19 octombrie - 21 noiembrie 1811), reprezentanţii Rusiei au revendicat, totuşi, graniţă la Dunăre, însă marele vizir Ahmed-paşa a declarat ferm: „Eu vă dau Prutul şi nimic mai mult. Prutul sau războiul". În condiţiile încercuirii corpului principal al armatelor otomane, vizirul a acceptat stabilirea graniţei pe Siret şi braţul Sulina. Deoarece sultanul Mahmud II a refuzat să accepte această linie, negocierile au fost reluate la Bucureşti, la 31 decembrie, pe principiul stabilirii graniţei pe Prut. Turcii au consimţit să dea Rusiei zona dintre Nistru şi Prut, cu excepţia Cetăţii Albe, Ismailului şi Chiliei. În martie 1812, Poarta a cedat Cetatea Albă, iar în aprilie, a acceptat să distrugă cetăţile Ismail şi Chilia, în schimbul ridicării unui oraş turcesc la gurile lacului Cahul.
Pacea de la Bucureşti. La 16/28 mai 1812, la Bucureşti, a fost semnat Tratatul de pace între Rusia şi Poarta Otomană. El cuprindea 16 articole, la care se adăugau două articole secrete. Articolul IV prevedea ca linie de hotar dintre cele două state râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, apoi pe acest râu până la Chilia şi până la vărsarea lui în Marea Neagră.
Din punct de vedere al dreptului european, Imperiul Otoman nu putea ceda teritoriul unui stat aflat doar sub suzeranitatea şi nu în componenţa sa. Însă, după înlăturarea domniilor pământene şi a instaurării domniilor fanariote, otomanii considerau Principatele drept părţi integrante ale Imperiului. Nu trebuie uitat, de asemenea, că în dreptul islamic lucrurile nu erau la fel de clare, iar Poarta şi-a modelat permanent, de-a lungul vremii, conceptele de drept internaţional. Pe de altă parte, pentru turci era important ca frontiera să nu se mute direct pe Siret, fiindcă următoarea apă importantă era Dunărea, fapt ce ar fi adus Rusia aproape în inima Balcanilor. Diferendul putea sfârşi şi mai rău. În cazul în care în relaţiile ruso-franceze nu izbucnea criza, este greu de crezut că ţarul ar mai fi cedat linia Dunării.
Rusia a încorporat un teritoriu românesc cu o suprafaţă de 45 630 km2, care era cu 7 400 km2 mai mare decât partea rămasă sub stăpânirea principelui de la Iaşi. Imperiul Ţarist a înglobat cinci cetăţi, 17 oraşe, 685 sate, cu o populaţie de circa 490 mii de locuitori. Comandamentul rusesc a ordonat ca în toate bisericile să se aducă laudă lui Dumnezeu pentru faptul că Rusia a terminat războiul cu o pace glorioasă, cu o nouă lărgire a „hotarelor patriei" şi că, în sfârşit, a reuşit să extindă stăpânirea rusească până la Dunăre. Marcând, ulterior, în 1912, aniversarea centenarului de la încorporarea zonei pruto-nistrene, un oficial ţarist sublinia: „Anexarea
Basarabiei este un mare avantaj pentru noi. Ne-a adus mai aproape de Balcani, ne-a ajutat să ne consolidăm poziţia pe Dunăre şi să ne pregătim avansarea ulterioară pe teritoriile Imperiului Otoman, continuând astfel politica de expansiune a ţarinei Ecaterina". Într-adevăr, în 1817, Rusia a încorporat braţul Sulina, iar datorită Tratatului de la Adrianopol (1829) a obţinut şi braţul Sf. Gheorghe, turcii obligându-se să evacueze malul drept al acestui braţ pe o distanţă de două ore.
Atitudinea românilor. Reacţiile faţă de acest rapt teritorial au fost diverse. Membrii Divanului de la Iaşi, aflând de condiţiile păcii, au salutat cu „negrăită bucurie", ca nişte „adevăraţi şi credincioşi patrioţi", extinderea hotarelor Rusiei. Însă, după ce armatele ţariste s-au retras din Principate şi Scarlat Calimachi şi-a reocupat tronul, Divanul moldovean a prezentat domnului, la 26 octombrie 1812, un protest împotriva „răşluirii Moldovei nenorocite". Semnatarii memoriului arătau că partea anexată Imperiului ţarist este „cea mai bogată", „cea mai bună", este „tot trupul şi inima ţării", „izvorul vitelor", „chelerul ţării, ogoarele de grâu şi orz, pe când partea rămasă Moldovei este mai mult păpuşoişte". Domnitorul ţării a înaintat acest protest Porţii, însă nu se putea aştepta o anulare a tratatului ruso- otoman.
Ulterior, în timpul desfăşurării lucrărilor Congresului de pace de la Viena (1814-1815), mitropolitul Veniamin, preşedintele Divanului, i-a îndemnat pe boieri să elaboreze un protest şi să aducă problema Basarabiei în dezbaterea reprezentanţilor Marilor Puteri. Spătarul Cazimir s-a oferit să-l ducă la Viena şi să-l susţină în numele ţării ciuntite. Domnitorul n-a împărtăşit această idee, temându-se să nu-i supere pe ruşi care, conform tratatelor internaţionale, erau „protectorii" Principatelor. Boierii n-au insistat, zicând: „Cum va fi voia Măriei Tale". Veniamin, rămas în minoritate, părăsind Divanul, pare să fi spus următoarele cuvinte: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă (Grigorie al III-lea Ghica, 1774-1777 - n. n.) şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest". În schimb Ion Caragea, domnul muntean, a insistat pe lângă cavalerul de Gentz să-l determine pe Metternich, cancelarul Austriei, să ridice chestiunea retrocedării teritoriului dintre Prut şi Nistru. Acesta din urmă însă nu a dorit să-l irite pe Alexandru I, fiind convins că Rusia nu putea admite cedarea noii achiziţii.
Pentru populaţia autohtonă, instaurarea noii stăpâniri, fie ea şi ortodoxă, semnifica modificarea condiţiilor de bază ale existenţei cotidiene. În urma anexării zonei pruto-nistrene, a fost încălcată integritatea teritorială a Ţării Moldovei, au fost divizate proprietăţi şi familii, a fost destrămată piaţa economică unică, au fost provocate pagube irecuperabile economiei, vieţii politice şi culturii principatului. Subliniem faptul că Poarta Otomană nu se implica în problemele curente ale administrării Principatelor, dregătoriile fiind ocupate de indigeni, iar biserica şi justiţia foloseau, fără vreo îngrădire, limba română. Înlocuirea stăpânirii otomane cu dominaţia ţaristă, cunoscută încă din acea perioadă pentru tratamentul aplicat populaţiilor neruse, a provocat nelinişte în rândul maselor. Istoricul basarabean rusofil Leon Casso menţiona că populaţia provinciei anexate „a început, către sfârşitul anului 1812, să emigreze în Principatul Moldovei (...) Era o fugă în masă: plecau mai ales ţăranii, după ce-şi îngrămădiseră în grabă catrafusele într-o căruţă, şi se îndreptau spre Prut pentru a ajunge pe malul drept, care rămăsese sub dominaţie turcească". Generalul rus Pavel Kiselev scria, la rândul său, că locuitorii fugeau din Basarabia, „preferând jugul turcesc, greu pentru ei, administraţiei noastre".
Implicaţii internaţionale. Anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru a făcut ca problema Basarabiei să devină, pe lângă dimensiunea ei de diferend în cadrul raporturilor ruso-române, o chestiune internaţională. Ea va fi dezbătută de diplomaţii europeni atât cu ocazia războaielor antiotomane în care va fi implicat Imperiul Ţarist, cât şi a tratativelor care priveau Principatele Române şi, ulterior, România.
Anexarea Basarabiei s-a repercutat asupra politicii externe ruseşti. Pentru prima dată, Rusia a ocupat un teritoriu locuit de o populaţie creştin- ortodoxă care se aflase sub dependenţa Porţii. Acest fapt obliga Petersburgul să acorde atenţie deosebită provinciei, căreia îi va reveni rolul de „vitrină" europeană a vastului imperiu. Locuitorii creştini din Peninsula Balcanică, aflaţi sub dominaţie otomană, trebuiau convinşi că doar sub oblăduirea Rusiei ortodoxe viaţa lor se va îmbunătăţi sub toate aspectele. Pe această cale, ţarismul pregătea terenul pentru noi anexiuni în sud-estul Europei.



loading...