Global Rabota

vineri, 3 martie 2017

G. Coşbuc-creaţia poetică, expresie a existenţei şi a aspiraţiilor poporului român

Tags

G. Coşbuc-creaţia poetică, expresie a existenţei şi a aspiraţiilor poporului român



              Privită în ansamblu, opera lui G. Coşbuc se înscrie printre clasicii ale literaturii române. Originalitatea poetului se află în versurile de inspiraţie din viaţa satului, în invenţia poetică, în modalitatea în care conştiinţa artistului se acordă cu istoria  existenţei şi aspiraţiile poporului nostru, cu funcţia social-educativă şi estetici a epocii în care a trăit scriitorul.
     Poezia lui Coşbuc este de aspect monografic : Satul, înconjurat de munţi, este surprins în viaţa lui obişnuită, cu pitorescul lui etnografic. Dincolo de sat, e pârâul, lunca ,câmpul, cu holdă, vuiet de codru şi dumbravă. Satele, reprezentabile, sunt ale satului transilvănean, ale locurilor de baştină ale scriitorului, specialitatea sub aspect uman, este  a întregului nostru popor.
   Sunt, în poezia coşbuciană, momente din viaţa satului. Optica e ţărănească, elementele, resorturile intime ale gestului, vorbei sau simţirii rustice. Imaginea satului se comunică astfel prin oameni, prin modul lor de existenţă, cu bucurii şi necazuri, cu aspiraţiile lor de împlinire. Satul lui G. Coşbuc este o entitate socială şi naţională cu pitoresc geografic şi etnografic, cu datini şi credinţe, cîntec de dor, dar  şi              de  răzvrătire socială şi de luptă pentru libertatea şi demnitatea naţionalăi.
    1.) Poezia iubirii şi a naturii. Cele mai multe dintre poeziile lui G. Coşbuc sunt erotice. Lirismul poetului este însă obiectiv, în sensul că poezia exprimă sentimentele flăcăului sau ale fetei, în criza erotică a vîrstei, a nelinştilor tulburătoare şi a dorurilor de împlinire. Vibraţia lirică a poetului se comunică prin ceea ce poezia evocă sfială, candoare, şagă, incertitudini, patimă sau vrajbă.
        Decorul este rustic, iar idila rezultă din manifestarea elementară, spontană, a instinctului  erotic. De un spectaculos folcloric, ea se desfăşoară reanic când la o poveste de dragoste, pe care o recunoaşte flăcăul sau fata, idila devine baladă. Criza puberală este ilustrată în poezia La oglindă. Fata e singură în casă, căci „ mama-i dusă-n sat  ”. În faţa oglinzii, desprinsă din cui, îşi priveşte chipul şi este surpinsă, naiv-nedumerită , pentru că se vede frumoasă. Şi-a pus năframă, floare la ureche şi-i place cum arată.
                  "Mă gândeam eu că-s frumoasă!
                   Dar cum nu! Şi mama-mi coasă      
                    Şorţ cu flori,minune mare --
                    Nu-s eu fară ca oricare,
                    Mama poate fi făloasă
                                   Că mă are."  
               E inocenţă şi graţie copilărească în ceea ce-şi spune şi gândeşte fata. Ştie multe, dar  „nu cum stau cei dragi de vorbă / Gură-n gură ”. Şi, cochetând în faţa oglinzii, îşi închipuie cum o va îmbrăţişa flăcăul.
                    "Braţul drept dacă-l întinde
                      Roată peste brâu te prinde
                     Şi te-ntreabă: Dragă strângu-l?
                     Şi tu-l cerţi ,dar el ,nătângul ,
                        Ca răspuns te mai cuprinde
                                               Şi cu stângul."                                
                De aceea ca să se convingă că nu mai este ceea ce a fost, îşi pune salbă, brâu, de toate, ca să vadă cum i-ar sta nevastă. Acestea sunt gâdurile intime ale fetei. Poetul sugerează starea ei sufletească, curiozitatea juvenită, încântarea, teama de a nu fi descoperită, graba inocentă de a face ordine, când îşi dă seama că mama se întorsese şi e în ogradă. Fata de la oglindă, în altă iposteză feminină e Rea de plată. Ea vine de la moară. Punându-şi sacul jos în ulcioară, nu-l poate ridica. Ca să i-l ducă acasă, flăcăul cere plată trei sărutări. Dar fata se tocmeşte:"Că-s scump,că ea nu poate/Că prea sunt multe trei"
                Cu două se-nvoieşte: plăteşte unul , pe celălalt promite să-l dea pe înserat, deşi flăcăul ştie că-i va duce sacul pe-un singur sărutat.
Pînă să iubească cu adevărat, imulsul erotic este mai mult şagă; şiretenia fetei ,instinctivă, cheamă şi refuză, nedumerind naivitatea flăcăului:"Nu te-ai priceput!/Am fost rea şi n-aş fi vrut/Să te las,ca altă fată/
Să mă strângi tu sărutată./Dar m-ai întrebat vreodată?/Mă-nvingea să te sărut /Eu pe tine ! Pe-ntrecut
Chip cătam cu viclenie,/Să te fac să-ntrebi,şi mie/Mi-a fost luni întregi mânie/Că tu nu te-ai priceput!"
               În poezia Nu te-ai priceput poetul surprinde obida fetei care s-ar fi vrut sărutată de flăcăul iubit, dar acesta a rămas insensibil la trăirile sufleteşti ale fetei, nu s-a priceput.
Există însă, în eposul erotic coşbucian , şi poezii în carte dragostea naşte durere.
            În Cântecul fusului, de pildă, e glasul înlăcrimat al unei iubiri pierdute. O plânge jeluind o fată părăsită de cel ce i-a fost drag. În cântec îşi descarcă suferinţa, iar cântecul e suflet răvăşit de ceea ce acum o înfioară. Aducerile- aminte îi sporesc durerea, şi când se lasă înserarea şi bate vântul pe afară, şi când priveşte ceaţa morii sau când ascultă duiosul foşnet al frunzelor de plop.
În alte poezii, însă, momentele critice nasc îndîrjire în sufletul fetei sau a flăcăului cu inima îndurerată.
         În Duşmancele, o fată săracă, însă frumoasă şi harnică, se plânge mamei sale că-i stă în cale, pentru Lisandru al ei, o fată bogată, Leana, hâdă, rea, bîrfitoare.
În durerea fetei biruie gândul că flăcăul va rămâne al ei, că dragostea adevărată nu se împiedică de sărăcie: „ Că boii-s buni, bine-i bogată; / Dar dacă pui flăcăi  odată / S-aleagă dînşii cum socot / O fată; / Bogata-şi pupă boii-n hot / Îmbătrânind cu boi cu tot! ”. Aceeaşi atitudine hotărâtă împotriva mentalităţii după care căsnicia se întemeiază, când flăcăul sau fata sunt săraci, pe zestrea celuilalt, mai bogat, o exprimă flăcăul din poezia Numai una. Acesta, iubeşte „ Numai una ” şi-aşa săracă cum e ea, ar vrea s-o ştie nevasta sa, şi e în stare să înfrunte pentru ea oprabiul satului ăi al întregii familii. Oricarea ar fi însă ipostaza, ea întruchipează vitalitatea poporului nostru. Poetul, obiectând, trăieşte emoţia şi a comunica firesc, fără artificiu, în stil direct, în expresie ţărănească, ridicată la rang de poezie.
                  Homografică este şi poezia naturii: „grupată pe îndeletniciri omeneşti, e socială, calendaristică ” (G. Călinescu); social - prin rusticitatea îndeletnicirilor, care leagă pe om de naturăş calcularistică - prin imaginea anotimpurilor, ce sugerează mişcarea ciclică, socială, a vieţii satului. Coşbuc e mai puţin pictoral decât V. Alecsandri; poetul sugerează însă privelişti de largă perspectivă, fixând în centrul în centrul tabloului modul de existenţâ al ţătanului. În natura lui Coşbuc e viaţa rustică, bucuria de a trăi optimismul ce naşte dar de viaţî şi de muncă. Mai izbutite sunt poeziile care cântă vara şi iarna. Poate nu întâmplător poezia Noapte de vară  deschide primul volum de versuri al lui G. Coşbuc. Înaintea baladelor şi a idilelor. Sugestiv e tabloul vieţii câmpeneşti şi al satului, surprins în înserare şi în liniştea nopţii.
          Noaptea de vară se constituie dintr-o succesiune de tablouri, fiecare, în parte, putând constitui motive pictorale, în genul pînzelor lui N. Grigorescu. Amurgul, în iradierea de lumină a apusului în perspectiva depărtărilor strălucind în luminiş, în umbra înserării, din cidru, deschide tabloul. Imaginile sunt vizuale, iar percepţia este auditivă, în alte tablouri, pe măsurp ce ne apropiem de satŞ carele, scârţîind de povara roadelor culesului, mugetul turmelor ce se îndraptă spre sat, flăcăii, hăulind pe luncă; apoi nevestele, cu cofiţa la râu, şi fetele, „ cu poala-n brâu ”, de la secerat!
     Satul e zugrăvit în datinele îndeletnicilor înserări; fiecare element sugerează rosturile gospodăreşti şi, prin schombarea perspectivelor, scurgerea timpului , până se aşează noaptea peste satul adormit.
      Tablourile sunt bucolice, impresia de farmec se comunică prin însunarea detaliilor şi mişcarea ce se stinge o dată cu lăsarea nopţii . Impresia de linişte, de calm nocturn e admirabil sugerată în ultimele versuri: „ Dintr-un timp şi vântul tace / Satul doarme ca-n mormânt / Tatu-i plin de Duhul sfânt: / Linişte - n văzduh şi pace / Pe pământ / Numai dorul mai colindă, / Dorul tânăr şi pribeag. / Tainic se- ntâlneşte- n prag, / Dar cu dar să se cuprindă / Drag cu drag ”.
      În faptul zilei, în miez de vară, din poezia Miezul Verii, privelştea e alta. De prea multă căldură: „ O fârie nesfărşită / Dintr-o pânză pare calea, / Printre holde rătăcită / Toată culmea- i adormită, / Toată valea ”.
       Şi totuşi, în tabloul acesta torid, în care „ nu se-ngână nici o boare ”, emoţionează imaginea unui gest de mamă, truditoare a pământului. E o femeie sărmană strângând la piept copilul în scutece, grăbeşte să ajungă la fântână. A ajuns. Îşi lasă odorul pe pajiştea săracă, se pleacă, scoate apă, răcoreşte obrăjarul copilului, bea şi ea, şi- apoi, frântă de arşiţa, îl hrăneşte, în timp ce pe dealuri, e linişte „ ca- ntr- o mănăstire arsă / Doru şi arinii de pe maluri / Şi căldura valuri- valuri / Se revarsă ”.
             Cu perspectivă mai largă, poezia Vara este un imn înclinat frumuseţilor perene aleţării, ale pământului românesc.
      Ne imaginăm poetul privind pe undeva, dinspre câmpia cu holde de grâu, Ceahlăul, simbol al măreţiei şi straja de veacuri pământului şi spaţiului românesc, şi simţim emoţia copleşitoare a unnui gând aş poetului, din sentimentul de contopire a finnţei sale cu meleagurile străbune al patriei:
„ Mi- e inima de lacrimi plină ”, exclamă poetul, pentru că natura, atât de frumoasă a ţării „ ... s- au îngropat mereu / Ai mei şi- o să mă- ngrop şi eu / O mare e, dar mare lină / Natură, îm mormântul meu, / E totul cald că e lumină! ”.
              În poezia Iarna pe uliţă privelilştea este pictoral- narativă. În prim- plan, se aflăp un copil care urcă anevoie pe uliţa troienită, mătutând zăpada cu haina- i în care pot să- ncapă cinci ca el ”.
Fremătând de însufleţire, de la săniuş, alţi copii mai mari închid drumul „ micului Barbă- Cot ”, făcând haz de căciula lui, ce li se pare „ cât o zi de post ”. O bătrâncă, încuisă peste cojocul rupt cu sfori de tei, scoate copilul din hârjoana celor mari, învârtându- se cu băţiş, atărîtă.
Ca şi în alte poezii, şi în Iarna pe uliţă, compoziţia e dinamică şi excelează prin imagini de mişcare, prin ritmul clar alert, ce municând o molipsitoare bunăvoie şi bucurie spontană, nevinovată.

loading...