Global Rabota

miercuri, 1 martie 2017

Franta in perioada interbelica

Tags

Franţa a ieşit învingătoarea din primul război mondial dar a simţit din plin ororile conflagraţiei. Franţa a devenit dependentă financiar de Marea Britanie şi SUA. Restituirea Alasaciei şi Lorenei a mărit considerabil potenţialul industrial al Franţei. Franţa era condusă de o uniune de partide, numită Blocul Naţional. În 1919, au avut loc alegeri parlamentare în care Blocul Naţional a ieşit învingător.
În 1921 Franţa a fost cuprinsă de o profundă criză economică. Guvernul a căutat ieşirea din situaţia creată prin acţiuni externe, contestate atât în interior cât şi de cercurile conducătoare ale Marii Britanii şi S.U.A. În anii stabilizării economice (1926-1929) în Franţa s-a dezvoltat rapid unele ramuri ca metalurgia, industria constructoare de maşini, industria chimică.
În 1924, socialiştii şi radicalii au constituit un nou bloc electoral numit „Blocul celor de stânga”. Alegerile parlamentare din mai 1924 au fost câştigate de acest Bloc, care a format guvernul, condus de Edouard Herriot.
În iulie 1926, partidele au format guvernul numit al Unităţii Naţionale, în frunte cu Raymond Poincare. Guvernul a reuşit să stabilizeze francul pe contul majorării impozitelor directe şi indirecte, reducerii salariilor, pensiilor etc. Politica promovată de guvernul Poincare a dus la înviorarea economiei, la creşterea rezervelor de aur ale ţării, au fost acordate credite unui şir de state
-  Italia, Polonia, Cehoslovacia etc.
Franţa a fost afectată ceva mai târziu de criza economică decât alte state: scăderea producţiei industriale a fost resimţită abia la sfârşitul anului 1930. Această întârziere se datora faptului că ea primise teritorii industrializate, beneficia de reparaţii din partea Germaniei. Criza economică ce afectase Franţa nu a fost atât de profundă ca cea din S.U.A. şi Germania dar a fost mai îndelungată, fiind înregistrate două căderi economice: în 1932 şi în 1935. Criza economică a dus la slăbirea poziţiilor internaţionale ale Parisului.
Viaţa politică în perioada crizei economice s-a caracterizat prin desele schimbări de guvern: din noiembrie 1929 până în mai 1932 Franţa a fost guvernată de 6 cabinete de miniştri. În mai 1932 s­au desfăşurat alegeri parlamentare, victoria revenind radicalilor şi socialiştilor care au constituit din nou „fîlocul celor de stânga”, iar prim-ministru a fost numit Edouard Herriot. Guvernul a depus un efort considerabil pentru a lichida deficitul bugetului de stat dar s-a confruntat cu numeroase probleme ce au dus la demiterea lui în decembrie 1932. În anul 1933 s-au succedat încă 7 cabinete de miniştri.
În situaţia instabilităţii politice în ţară s-au activizat forţele de extremă dreaptă. În februarie 1934 ei au încercat să pună mâina pe putere, organizând o lovitură de stat ce s-a scondat cu o nereuşită. În aceste condiţii liderii comunişti şi-au revizuit şi ei tactica şi s-au apropiat de socialişti şi radicali. Astfel, în Franţa a apărut ideea Frontului Popular. Alegerile parlamentare din mai 1936 au fost dominate de candidaţii Frontului Popular, cu 57 %, obţinând şi dreptul de a forma Guvernul. La 4 iunie 1936, Leon Blum a preluat funcţia de prim-ministru. Guvernul era alcătuit din socialişti şi radicali. Divergenţele apărute în cadrul Frontului Popular au dus la căderea guvernului. Preşedintele Franţei, A.Lebrun, i-a încredinţat radicalului, Camille Chautemps, misiunea de a crea un nou guvern, ce va conduce Franţa timp de nouă luni de zile. În aprilie 1938, a fost constituit un nou guvern în frunte cu radicalul, Edouard Daladier, care s-a pronunţat împotriva programului Frontului Popular.
Politica externă a Franţei în perioada interbelică
Politica externă s-a caracterizat prin promovarea unor tendinţe hegmoniste. În 1920-1921 a sprijinit ideea creării Micii Înţelegeri, a semnat un tratat de asistenţă mutuală cu Polonia. Încercarea Franţei de a pune sub control, pe cale militară zona Rhurului a eşuat datorită atitudinei SUA şi Marii Britanii, fiind obligată să accepte Planul Dawes de acordare a creditelor Germaniei. În problema coloniilor a promovat o politică de neutralizare a mişcărilor de eliberare naţională. A promovat o politică de conciliere faţă de statele agresoare, tolerând cotropirea Austriei şi dezmembrarea Cehoslovaciei în 1938.


loading...