FLOARE ALBASTRĂ

FLOARE ALBASTRĂ

                Poezia apare în revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate în revista Convorbiri literare.Înainte de această poezie era publicată "Venere si Madonă", "Epigonii", "Mortua est".
                Poezia are ca motiv "floarea  albastră", un motiv romantic, care apare şi în alte literaturi, în literatura germană Novalis într-un poem romantic, unde floarea albastră se metamorfozează în femeie luînd chipul iubitei şi tulburînd inima eroului.
                Motivul "florii albastre" mai apare şi la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastră reprezintă viaţa. Albastrul simbolizează infinitul, depărtările mării şi a cerului, iar floarea simbolizează fiinţa care păstrează dorinţele, pe care le dezvăluie cu vrajă.
                Poezia este concepută din două părţi corespunzătoare a două tipuri de idei, de cunoaştere: în primele trei strofe cunoaşterea filosofică absolută, iar în partea a doua (5-13) cunoaşterea terestră prin intermediul dragostei. Cele două părţi ale poeziei sunt legate de o strofă, cea de a patra, care conţine reflecţiile poetului şi conţine în ea începutul ideii din ultima strofă. Poezia este alcatuită sub formă de monolog întrerupt de dialog.În primele trei strofe poetul conturează domeniul cunoaşterii filosofice. De la elementele genezei "întunecata mare" pîna la un întreg unvers de cultură reprezentat de "cîmpiile Asire", "piramidele învechite". În aceste trei strofe iubita defapt aduce un reproş iubitului care ni se sugerază că sa izolat în universul fericit dar strîmt al lumii pamînteşti. Este o ipostază a poetului în care se repetă ideea sugerată de prezenţa chiar în primul vers, a adverbului "iar".
                De aici şi îndemnul din ultimele vesuri ale strofei a treia:
                               "Nu căuta în depărtare
                                Fericirea ta, iubite!"
                Strofa a patra e strofa de tranziţie, de legătură între cele două ipostaze ale cunoaşterii. Strofa aduce consimţămîntul de moment al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sînt surprinse înca din această strofă gesturi tandre, calde, ocrotitoare: "Dulce netezindu-mi părul", gestul care se presupune că vor fi urmate şi altele dacă poetul va coborî din cerurile nalte.
                Adjectivul devenit substantiv diminutivat "mititica" sugerează pe de o parte dragostea faţă de fiinţa iubită dar şi distanţa enormă între gîndurile şi preocupările înalte ale poetului, în comparaţie cu lumea terestră.La reproşul iubitei, poetul răspunde cu o tăcere, care deschide drum meditaţiei din ultima strofă, mai ales din versul: "Totuşi este trist în lume".
                În partea a doua a poeziei avem celaltă cunoaştere, cea terestră cunoaştere prin intermediul iubitei dragoste la care este chemat iubitul de către iubită. Dacă în "Dorinţa" şi în "Sara pe deal" întregul ritual al dragostei era din perspectiva bărbatului, în "Floare albastră" iubita este vicleană, ademenitoare promiţîndu-i iubitului o lume de bucurii şi de farmec.
                Cadrul natural, unde este chemat iubitul este cadrul cu verdeaţă, cu izvoare ce plîng în vale sau stînci înalte şi prăpastii măreţe.La aceste se mai adaugă şi ochiul de pădure înconjurat de trestie şi încărcat de foi de mure.  Gesturile iubitei sînt şăgalnice, în timp ce iubitul îi va spune "poveşti şi minciuni", ea, iubita va încerca pe un fir de romaniţă dragostea lui.
                Chemarea este tentantă, pentru că iubita este ca în "Dorinţa" frumoasă; de "soarelui căldură" fata va fi "roşie ca mărul" în timp ce cu părul ei de aur îi va astupa gura.
                Această invitaţie sigur că este urmată de sărutări date sub pălărie pentru ca să nu fie văzuţi de nimeni.
                La ivirea lunii printre crengi înlanţuiţi în gît cei doi îndrăgostiţi vor porni în sat spre vale, dîndu-şi pe sărutari pe cale. Ajungerea la al porţii prag va fi urmată de vorbe în întunecime, după care urmează inevitabila despărţire. După ce ea dispare în timp ce iubitul copleşit de năvala sentimentului rămîne ca un stîlp în lună. Cele trei epitete "ce frumoasă, ce nebună, dulce floare" cuprinse în versuri exclamative exprimă intensitatea sentimentului, defapt epitetul "dulce" apare în mai multe situaţii: "dulce floare, dulce minune".Îşi schimbă sensul şi valoarea grmaticală "Dulce netezindu-mi părul" apropie pe iubiţi prin gest; "Dulci ca florile ascunse" sugerează puritatea. Pentru ca în final să apară în "dulce minune" epitet cu valoare de simbol de data aceasta care sugerează că apropierea de fiinţa iubită este egală cu miracolul, astfel încît epitetul devine metaforă.
                Ultima strofă aduce ideea despărţirii, a stingerii dragostei, iar repetiţia "floare albastră" subliniază intensitatea trăirii generată de contrastul dintre iluzie şi realitate accentuată de acel "totuşi".

GLOSSĂ

                Glosă scris cu dublu -s- în italiană, germană, latină dar cu unul în franceză a însemnat procedeul de a explica de obicei printr-un singur cuvînt pe marginea unui text un pasaj obscur, o proporţie sau un alt cuvînt. De aici s-a ajuns la o poezie cu forma fixă care alături de sonet şi rondel este cea mai pretenţioasă dintre ele.
                Din punct de vedere compoziţional “Glossă” se compune dintr-un număr de strofe egal cu numărul versurilor din prima strofă în care se pune problematica poeziei, şi ultima strofă care este o strofă concluzie şi în care sînt reluate versurile primei strofe în ordine inversă. Începînd cu strofa a II-a fiecare strofă comentează cîte un vers din prima strofă care este reluat ca vers final al strofei ca o concluzie.
                Este o poezie cu caracter filosofic, o poezie gnomică exprimînd adevăruri ale cunoaşterii, ale moralului într-o formă poetică concentrată, sentenţioasă.
                Este publicat pentru prima dată în 1883 îngrijit de Titu Maiorescu, a fost definitivată în 1882 după ce poetul o supune unor prefaceri succesive începînd cu anul 1884 paralel cu Scrisorile şi Luceafărul. Astfel s-au cristalizat trei tipuri de Glossă: două cu cîte nouă strofe şi una cu zece strofe. Titu Maiorescu o preferă pe cea cu zece strofe pentru echilibrul şi simetria desăvîrşită a compoziţiei.
                Glossă transpune liric principii filosofice cunoscută încă în filosofia vechilor greci sau romani, cum sînt Parmenide, Zenon, Seneca...
                Motivul lumii ca teatru este preluat de la Epictet şi Marcus Aurelius dar motivul este prezent şi în literatura evului mediu la Ronsar şi Shakespeare. La Eminescu, motivul este filtrat prin filosofia lui Schopenhauer. Un cugetător tradus în limba română 1750 după un intermediar francez.
                Ideea lumii de teatru şi conceptul Schopenhaurian al prezentului etern se regăsesc şi în alte poezii Eminesciene ca Împărat şi Proletar şi Luceafărul. Prima strofă a poeziei este strofa temă care pune problema; într-un prezent etern viaţa este un cerc strîmt în care oamenii se învîrt, o zbatere fără rost pentru că viaţa e dominată de egoism, minciună, sete de putere, astfel ca singura soluţie a omului superior fiind nepăsarea, detaşarea rece.
                O succesiune de propoziţii principale redau spectacolul unic şi monoton al vieţii în care frica şi speranţa nu-şi au rostul. Substantivul -vreme nearticulat exprimă imaginea unei succesiuni monotone, egale a clipelor.
                Începînd cu strofa a II-a fiecare vers din prima strofă este comentat. Răspunsul la chemarea şi îndemnurile clipei este încercarea de a fi imposibil sceptic, singura formă de apărare omenească. Imaginea trecerii ireversibile a timpului dînd impresia unui proces apare în versuri ca: “multe trec pe dinainte”, “clipa ce se schimbă pentru masca fericirii”.
                La aceste se adaugă subiectele propoziţiilor exprimate prin pronume nehotărîte “toate” şi pronume relative “ce” pentru a sublinia ideea de genialitate.
                Îndemnul din strofa a III-a este la luciditate: “Recea cumpăn-a gîndirii” trebuie să stea dreaptă pentru a discerne binele de rău, pentru a descoperi masca fericirii “ce o clipă tine poate”. Cu ajutorul minţii al inteligenţei numai reuşeşti să-ţi dai seama de adevărul “că toate-s vechi şi nouă toate”.
                În strofa a patra apare ideea lumii ca teatru. Viaţa întinde capcane, te momeşte cu lucruri zgomotoase, cu mişcări înşelătoare cu forme actoriceşti de imprsionare “joace unul şi pe patru”, “şi de plînge, de se ceartă”. Reacţia fiinţei superioare este de retragere “tu pe alături te strecoară”, privitor ca la teatru pentru că numai astfel vei putea alege “ce e rău şi ce e bine”.
                De pe poziţia spectatorului neutru care înţelege timpul ca pe un prezent etern poetul analizează cu o ironie de mare profunzime viaţa contemporană.
                Odată introdus motivul lumii ca teatru prezent încă din literatura şi filosofia antică hindusă, apoi în literatura medievală şi preluat de Eminescu de la cugetătorul suedez, motivul va reveni şi în strofa a şasea şi a opta constituinduse cu regula etică a neamestecului omului superior în tumultul vieţii înşelătoare producătoare de suferinţă.
                Strofa a cincea valorifică ideea Schopenhauriană a prezentului etern idee pe care le regăsim şi în alte creaţii.
                Astfel constată poetul că viitorul şi trecutul sînt a filei două feţe. Tot ce a fost ori o să fie în prezent le avem pe toate, dar acest prezent trebuie păstrat, meditat la zădărnicia luptei.
                Viaţa este o succesiune de scene în esenţa aceleaşi “alte măşti aceiaşi piesă/ alte guri aceeaşi gamă”. De mii de ani lumea e veselă şi tristă amăgită atît de des de spectaculul lumii, de aceea “nu spera şi nu ai teamă”, deci se recomandă nepăsarea şi detaşarea.
                Cu ultimul vers al strofei a şasea se deschide codul de reguli de conduită. Pe un ton satiric şi sceptic se prezintă argumente convingătoare care să determine starea de detaşare, de discernere a răului de bine.
                Omul superior nu trebuie să se prindă tovarăş mişeilor şi nătărăilor pentru că totul este trecător; ştiindule măsura acesta n-are ce căuta cu sfaturile lui. Se recomandă tăcerea cînd ceilalţi vorbesc de rău “de te ating să feri în laturi...Tu rămîi la toate rece”.
                Ultima strofă în sens invers versurile primei strofe, astfel încît codul de reguli e mult mai evident.
                Ultimul vers al primei strofe devine primul şi capătă valoare emblematică şi rol de cuvînt, de comportament în societate.
                Din punct de vedere stilistic se remarcă preferinţa poetului pentru cuvintele din fondul lexical principial pentru formele populare pentru ca totul să fie cît mai accesibil. Poezia este construită pe antiteza rău-bine, trecut-viitor, vechi-nou, etern-efemer, toate avînd drept scop să reliefeze complicaţiile vieţii.

LUCEAFĂRUL

                Despre felul cum s-a născut marele poem romantic, capodoperă a creaţiei lui Eminescu a lăsat mărturie însuşi poetul. Din mărturia sa reiese că pornind de la o sursă, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un îndelungat proces de creaţie. După ceea ce spune rezultă că principala sursă de inspiraţie a fost un basm popular românesc cules şi punlicat într-un memorial de călătorie, apărut la Berlin în 1861 de către germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din grădina de aur. În acelaşi memorial de călătorie Kunisch a mai publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva şi din aceasta, dar sursa principală rămîne “Fata din grădina de aur”.
                În basmul publicat de Kunisch este vorba despre o frumoasă fată de împarat pe care tatăl ei o închide într-un castel înconjurat de o grădină de aur pentru a nu fi văzută de ochii unui muritor. De fata de împarat se îndragosteşte un zmeu, dar fata speriată de nemurirea lui îl refuză. Zmeul insistă iar fata îi cere acestuia să fie muritor de rînd ca şi ea. Pentru ai dovedi dragostea zmeul se duce la creator să-l dezlege de nemurire, dar acesta  î-l refuză. Întors pe pămînt zmaeul vede că fata se îndrăgosteşte întretimp de un frumos flăcău, din fecior de împărat care reuşeşte s-o răpească. Furios zmeul îi desparte pe cei doi aruncînd peste fată o stîncă iar pe el îl lasă să moară de durere într-o vale fabuloasă a amintirii.
                Eminescu valorifică acest basm în perioada berlineză într-un poem cu titlul Fata în grădina de aur, dar în poemul creat autorul modifică unele lucruri şi mai ales finalul. Răzbunarea zmeului din basm i se pare prea dură, nepotrivită cu superoritatea unei fiinţe nemuritoare; astfel ca în poem zmeul n-o mai omoară pe fată ci rosteşte cu amărăciune un blestem: "un chin s-aveţi: de-a nu muri odată".
                După 1880 acest poem rămas în manuscris va fi prelucrat în cinci variante şi transformat într-un cîntec liric în care povestea mai veche trnsformată şi aceasta devine pretextul alegoric al unei meditaţii romantice, filosofice asupra geniului, dar şi asupra condiţiei omului ca fiinţă sfîşiată de contradicţii. În noua creaţie izvoarele folcloorice se întîlnesc cu cele filosofice, mitologice, culturale şi chiar autobiografice. În forma în care noi o cunoaştem astăzi poemul a apărut în 1883 în Almanahul Societăţii Cultural-literare “România Jună” din Viena. În acelaşi an poemul va fi inclus apoi în volumul îngrijit de Titu Maiorescu intitulat Poezii.
                               Compoziţia şi structura poemului
                Faptul că la originea poeziei se află un basm ne duce la concluzia că şi noua creaţie ar trebui să fie o compoziţie epică. Din basm poemul a păstrat doar schema epică, cadrul. Formula de la început ţine tot de epic. Prezenţa unui narator care povesteşte la persoana a 3-a existenţa personajelor, construcţia gradată a subiectului, marele număr de vorbe specifice povestirii precum şi prezenţa dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic.
                Şi totuşi poemul Luceafărul este o creaţie lirică. Schema epică este doar cadrul iar întîmplările şi personajele sînt defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugerează idei filosofice, atitudini morale, stări sufleteşti şi o anumită viziune poetică.
                Această interferenţă de genuri este caracteristică romantismului şi dau poemului mare profunzime. Ceea ce priveşte compoziţia poemului se constată existenţa a patru tablouri:
 1) Dragostea dintre fata de împarat şi Luceafăr
 2) Idila dintre Cătălin şi Cătălina
 3) Călătoria Luceafărului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire
 4) Reîntoarcerea Luceafărului la locul lui pe cer şi constatarea că fata de împarat nu s-a putut rupe din cercul ei strîmt
                Din punct de vedere structural există două planuri, cel terestru uman şi planul cosmic universal. În primul tablou cele două planuri se întîlnesc prin dragoste.
                În tabloul al doilea avem doar planul terestru.
                În tabloul al treilea este prezent doar planul cosmic.
                În tabloul al patrulea avem din nou prezente cele două planuri.
                                              
COMENTARIU

                Poemul Luceafărul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfăşoară pe un vag fir epic într-o suită de metafore şi simboluri prin care se sugerează idei filosofice. Este deci în egală măsură un poem de dragoste şi un poem filosofic.
                Primul tablou ne prezintă o fantastică poveste de iubire între două fiinţe aparţinînd unor lumi diferite. Contemplînd de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafărul de seară se îndrăgosteşte de o preafrumoasă fată de împarat. Fata la rîndul ei este cuprinsă de acelaşi sentiment. În concepţia fetei Luceafărul este un spirit, pentru chemarea căruia trebuie o formulă magică de descîntec. Descifrînd alegoria, putem spune că sensul ei este că pămînteanul aspiră către absolut.În timp ce spiritul aspiră simte nevoia concretului. Pentru al putea chema lînga ea fata foloseşte descîntecul: "Cobori în jos Luceafăr blînd ..." .
                Fiinţele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Întocmai ca în basm, Luceafărul, la chemarea fetei se aruncă în mare şi preschimbat într-un tînar palid, cu părul de aur şi ochi scînteietori, purtînd un gulgiu vînăt, încununat cu trestii apare în faţa fetei ca un înger, ca un zeu. O invită pe fată în palatele lui de pe fundul oceanului unde toată lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafărului pune la contribuţie mituri cosmogonice, asfel la prima întrupare Luceafărul are părinţii cerul şi marea:
                               "Iar cerul este tatăl meu
                                Şi mumă mea e marea".
                Zeii sînt nemuritori şi Luceafărul metamorfozat în Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rînd o formă a morţii. De aceea fata de împărat are o senzaţie de frig.
                               "Căci eu sunt vie, tu eşti mort
                                Şi ochiul tău mă-n gheaţă."
                Peste cîteva nopţi fata chemă din nou pe Luceafăr, acesta o ascultă şi din văile haosului avînd ca tată soarele şi mamă marea apare din nou în faţa fetei. Acum vine învesmîntat în negru şi purtînd pe viţele negre de păr o coroană ce pare că arde:
                               "Ochii mari şi minunaţi îi lucesc himeric
                                Ca două patimi fără săţi"
                Înfăţişarea este acum demonică, pentru că s-a născut din soare şi noapte: după Hesiod noaptea este zeiţa umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeiţelor. De data aceasta tînarul demonic îi făgăduieşte miresii sale cununi de stele şi oferă cerul pe care să răsară mai strălucitoare decît celelalte. Dar şi de data aceasta fata îi refuză apropierea şi simte senzaţia de călduri.
                Alegoria este că fata este încapabilă să iasă din condiţia ei pentru a convieţui cu Luceafărul îi cere acestuia să devină muritor ca şi ea.
                La această cerere Luceafărul răspunde afirmativ din cuvintele sale reieşind sacrificiul suprem pe care e gata să-l facă “în schimb pe o sărutare” pentru a dovedi fetei că o  iubeşte.
                De aceea e hotărît să se nască din păcat şi să fie dezlegat de nemurire.
                Cel de-al doilea tablou se desfăşoara în plan terestru, în plan uman, este idila dintre Cătălin şi Cătălina, idilă care simbolizează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între reprezentanţii lumii inferioare. Avem aici o atmosferă intimă, familiară. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fată de împarat, ea devine Cătălina, ceea ce simbolizează faptul că acum este o fată ca oricare alta cu un nume comun, care se poate îndrăgosti rapid de un băiat oarecare. Cătălin este viclean copil de casă, un paj din prejma împărătesei, băiat din flori dar îndrăzneţ cu ochii. Urmărind-o pa Cătălina socoteşte că e momentul să-şi încerce norocul şi prinzînd-o într-un ungher îi serveşte Cătălinei o adevarată lecţie de dragoste.
                Se observă în scena de dragoste un limbaj obişnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obişnuite trecătoare aventuroase. Cătălina la început este mai retrasă, mai reţinută şi mărturiseşte lui Cătălin dragostea pentru Luceafăr. Dar Cătălin găseşte remediul:
                               “Hai şi-om fugi în lume” şi astfel Cătălina va pierde visul de luceferi.
                Partea a treia a poemului cuprinde călătoria Luceafărului prin spaţiul cosmic şi convorbirea cu Demiurgul. Sîntem din nou în planul cosmic cu o atmosferă glacială şi cu un limbaj sentenţios gnomic (exprimarea este apropiată de maxime şi proverbe). Demiurgul este rugat să-l ierte de nemurire să-l facă muritor de rînd. În acest tablou Eminescu se dovedeşte ca şi în Scrisoarea I unul dintre cei mai  interesaţi autori de cosmogonii şi un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atît de îndrăzneţ Luceafărului îi creşte aripa la dimensiuni uriaşe. Din cauza vitezei colosale cu care zbura mişcarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, rătăcitor printe stele. Haosul este o noţiune abstractă, nepalpabilă însemnînd confuzia generala a elementelor înainte de creaţie. Pentru a le face palpabile Eminescu îi atribuie haosului însuşirile unei văi din care necontenit izvorăsc lumini ce se amestecă se învălmăşesc ca nişte mări ameninţătoare. Zona în care se află Demiurgul e infinitul, neantul stăpînit de groaza propriului vid adînc ca visul uitării.
                În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de viaţa obisnuită, de stingere este numit Hyperion. Întocmai ca fata de împarat în idila cu Cătălin este numită Cătălina şi Luceafărul, în momentul cînd vrea să devină muritor este înzestrat cu nume.
                În discuţia dintre cei doi, Demiurgul îi propune, ca pentru a renunţa la gîndul său de a deveni muritor, trei lucruri: să-l facă cîntăreţ încît să asculte toată lumea de cîntecul lui, conducător de oşti sau înţelept. Demiurgul este dispus să-i dea “pămîntu-n lung şi marea-n larg / Dar moartea nu se poate”.
                Luceafărul este o parte a universului, celui “tot” pe care o reprezenta Demiurgul, iar al rupe din acest sistem ar însemna distrugerea echilibrului universal.
                Şi atunci ca un ultim argument, Demiurgul îl îndeamnă pe Hyperion să privească spre pămîntul rătăcitor să vadă ce-l aşteaptă.
                Al patrulea tablou ne duce din nou în planul terestru dar şi în cel universal cosmic.
                Hyperion devenit din nou Luceafăr se întoarce pe cer şi îşi revarsă din nou razele asupra Pămîntului.
                În acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrastează cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafărul descoperă pe cărările din crînguri sub şiruri lungi de tei doi tineri îndrăgostiţi care şedeau singuri. Fata îl vede şi îl cheamă să-i lumineze norocul. Oamenii sînt fiinţe trecătoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce Luceafărul nu cunoaşte moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafărul nu mai cade din înaltul la chemarea fetei ci se retrage în singurătatea lui constatînd cu amărăciune:
                               "Ce-ţi pasă ţie chip de lut
                                Daco-i fi eu sau altul?
                                Trăind în cercul vostru strîmt
                                Norocul vă petrece
                                Ci eu în lumea mea mă simt
                                Nemuritor şi rece".
               
                Despre sensurile poemului Luceafărul au vorbit mulţi critici, dar cea mai bună interpretare a poemului o dă însuşi Eminescu. Poetul făcea o însemnare pe marginea unui manuscris arătînd că “în descrierea unui voiaj în Ţările Române germanul K (Kunish) povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este, că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pămînt nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."
                Din acest punct de vedere Luceafărul este o alegorie pe temă romantică a locului geniului în lume. Astfel înseamnă că povestea, personajele şi relaţiile dintre ele nu sînt decît o suită de personificări, metafore şi simboluri care sugerează idei, concepţii, atitudini ieşite dintr-o meditaţie asupra geniului văzut ca fiinţa nefericită şi solitară opus prin structura omului comun. Această viziune romantică asupra geniului este puternic influenţată de filosofia lui Schopenhauer.
                              
                                               TABEL AL IMAGINILOR ALEGORICE ŞI UNELE 
SEMNIFICAŢII ALE LOR DIN POEMUL LUCEAFĂRUL
                TBLOUL ÎNTÎI
1) fata de împărat - fata la vîrsta oblicată cînd poate fi tulburat de zburător
2) visul fetei - criza puberală, dorinţa de realizare prin dragoste, rezolvată mitologic prin motivul zburătorului
3) dragostea pentru Luceafăr - aspiraţie spre absolut; dorinţa omului comun de a-şi depăşi condiţia strîmtă, limitată de muritor
4) respingerea Luceafărului - refuzul neantului, spaima de nemurire care pentru om înseamna moarte
5) senzaţiile de frig şi de ardere - revelaţii intuitive ale deosebirilor de structură dintre geniu şi omul comun
6) Luceafărul - fiinţa superioară, geniul
7) dragostea pentru fata de împărat - aspiraţia spre concret sau spre o altă formă a materiei universale
8) dragostea dintre fată şi Luceafăr - atracţia contrariilor
9) metamorfozele Luceafărului - capacitatea geniului de a-şi da alt chip, mai concret păstrîndu-şi unitatea contrariilor din care este întrupat, ca şi esenţa superioară
10) hotărîrea de se sacrifica - dorinţa de cunoaştere; obiectul cunoaşterii - fata de împărat - devine şi subiect al pasiunii omului de geniu, pentru care el vrea să renunţe la nemurire

                TABLOUL AL DOILEA
1) Cătălin şi Cătălina - exponenţii individual ai aceleiaşi lumi
2) “lecţia” lui Cătălin - forma de magie erotică
3) refuzul iniţial al Cătălinei - reacţie de orientare
4) nostalgia faţă de Luceafăr - ruptura dintre ideal şi real
5) acceptarea lui Cătălin - revelaţia asemănării de structură şi de ideal dintre fiinţele aceleiaşi lumi

                TABLOUL AL TREILEA
1) Demiurgul - absolutul
2) Hyperion - forma individualizată a absolutului
3) dorinţa lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru “o oră de iubire” dorinţa de a primi o altă structură, compatibilă cu ideea de dragoste ca mijloc de cunoaştere
4) refuzul Demiurgiului - imposibilitatea obiectivă de a mai coborî treptele de organizare a materiei universale
5) consecvenţa în atitudinea lui Hyperion - şi geniul are o limită de cunoaştere


TBLOUL AL PATRULEA
1) idila pămînteană - împlinirea aspiraţiei spre fericire a perechii pămîntene
2) seriozitatea pasională a lui Cătălin - bărbatul întîmplător devine bărbatul unic prin iubire
3) “trădarea” fetei - revelaţia Luceafărului asupra timpului ca schimbare; el, care e nemuritor, nu e stăpînit de timp, n-are experienţa existenţei determinate temporal, prin trădarea fetei, el descoperă ideea de schimbare şi că mişcarea e ireversibilă
4) a treia invocaţie a Luceafărului - dorinţa superstiţioasă a fiinţei pămîntene de a-şi prelungi fericirea prin protecţia unei “stele cu noroc”
5) răspunsul final al Luceafărului - constatarea rece, obiectivă a diferenţelor fundamentale între două lumi antimonice; una trăind starea pură a contemplaţiei; cealaltă starea instinctualităţii oarbe în cercul strîmt al norocului, al şansei de a se împlini sau al neşansei

                O interpretare a poemului Luceafărul socoteşte această creaţie ca un poem al “vocilor” poetului sau un poem al măştilor în sensul că poetul se proiectează în diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine în primul rînd în Luceafărul sau Hyperion, geniul care caută suprema clipă de fericire fără să fie înţeles şi rămînînd la locul său separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat însă şi în chipul lui Cătălin. Pămînteanul obişnuit care trăieşte din prima clipă a dragostei.
                Dar Eminescu s-a imaginat chiar în chipul Cătălinei, muritorul de rînd care aspiră spre absolut. El s-a imaginat şi sub chipul Demiurgului, exprimînd astfel aspiraţia spre personalitatea universală, cel care rosteşte teribilul nu se poate conştient fiind de incompatibilitatea celor două lumi.
                În concluzie putem spune că sub aspiraţia unei poveşti de dragoste Luceafărul este defapt o sinteză a liricii lui Eminescu, a vocilor poetice din opera sa pentru că găsim aici nu numai ecouri din poezia de dragoste şi natură dar avem ecouri şi din poezia de înalta cugetare filosofică din poezia pe teme cosmogonice (Scrisoarea I, Împărat şi proletar). Presupusele personaje devin simboluri mitice ale contradicţiilor din sufletul poetului care se simte ca orice creator de geniu slab şi puternic, muritor şi nemuritor, om şi zeu.
                                               REALIZAREA   ARTISTICĂ
                Poemul Luceafărul este cea mai valoroasă creaţie Eminesciană, nu numai din punctul de vedere a conţinutului de idei ci şi în perfecţiunea formei. Limbajul poetic, sintaxa poetică şi naturaleţea desăvîrşită fac din poem un exemplu strălucit de realizare artistică a unei creaţii. Dintre principalele trăsături ale stilului poemului:
 a) limpezimea clasică - poetul a căutat de fiecare dată cuvîntul care să exprime cel mai bine adevărul într-o formă cît mai simplă. Este bine cunoscut procesul de scuturare a podoabelor stilistice din prima strofă în care o califică pe fata de împărat “o preafrumoasă fată”. Pînă să ajungă la acest superlativ de origine populară, Eminescu a eliminat o serie de epitete şi metafore din botanică, din zoologie sau minerală. Pe parcursul poemului a foosit cît mai puţine epitete pentru a nu încărca textul cu elemente descriptive. În marea lor majoritate adjectivele folosite sînt de origine latine, unele fiind formate cu prefixul ne
 b) a doua trăsătură este exprimarea aforistică. Aceasta este o exprimare care conţine multe maxime şi sentinţe, preapte morale formulate într-un mod memorabil. Cele mai multe exprimări gnomice le găsim în tabloul al treilea, în discuţia înaltă dintre Hyperion şi Demiurg.
 c) puritatea limbajului - se referă la faptul că Eminescu foloseşte cei mai mulţi termeni din fondul principal de cuvinte, termeni de origine latină pe care îi integrează în expresii şi construcţii populare. Acceptă foarte puţine neologisme. Efectul care se obţine este că exprimarea e pură românească naturală pe înţelesul tuturor
d)      muzicalitatea - realizată pe două căi prin folosirea subtilă a cuvintelor cu sonoritate deosebită şi prin schema prozoică - strofe de cîte patru versuri cu 7-8 silabe şi ritm iambic. Foloseşte alternativ rimele masculine şi cele feminine care sugerează o continuă înălţare şi cădere în concordanţă cu ideea de bază a poemului.

REVEDERE

                Dintre poeziile puternic influenţate de folcloor poezia Revedere publicată în revista Convorbiri literare la 1 octombrie 1879 este prima poezie în metru popular trohaic a lui Eminescu. Poezia a fost scrisă cu cîţiva ani înainte de a fi publicată. Modelul rămîne Vasile Alecsandri din poezia Doina, dar Eminescu adînceşte această tematică populară prin forţa poetică, prin viziunea filosofică şi tehnica versificaţiei. Pornind deci de la un model popular Eminescu crează în poezia Revedere o elegie pe tema perisabilităţii omului, a efemerităţii omului (condiţia trecătoare) în comparaţie cu trăinicia, cu eternitatea naturii. Revedere este cu alte cuvinte un cîntec melancolic despre fragilitatea omului în faţa timpului.
                Punctul de plecare este doina populară dar Eminescu rescrie totul din perspectiva poetului romantic impresionat de spectacolul naturii veşnice  care-l face să se simtă mărunt şi trecător. În acest fel poezia capătă un substrat filosofic, care nu este de origine folcloorică.
                La o analiză atentă a poeziei se pot deosebi atît elemente de origine populară cît şi elemente de origine cultă. De origine populară sînt:
 a) motivul codrului ca fiinţă mitică în folcloor codrul e frate cu românul, crai înţelept, sau chiar împărat.În această ultimă ipostază de împărat apare şi Eminescu.
 b) dialogul cu natura reprezentată de codru
 c) în al treilea rînd este familiaritatea silului
 d) unele locuţiuni de tipul: "mie-mi curge Dunărea"
 e) ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe şi rima împerecheată sînt de asemenea de origine populară.
                De origine cultă sînt:
 a) accentuarea ideii de perenitate (trăinicie) a codrului, a naturii;
 b) accentuarea şi amplificarea opoziţiei dintre om şi natură;
 c) rafinamentul expresiei;
 d) viziunea romantica asupra conditiei umane;
 e) sentimentul elegiac.
                Din punct de vedere al compoziţiei poezia este compusă sub formă de dialog între doi "parteneri" de discuţie, care aparţin la două planuri distincte al omului şi al codrului.
                Planurile sînt în opoziţie, marcată de cele două întrebări şi de cele două răspunsuri,care-i transformă pe interlocutori în simboluri ale unor relităţi diferite: omul condiţia trecătoare iar codrul eternitatea.
                Poezia se deschide cu planul omului mai scurt, mai concis, interogativ personificîndu-l şi luîndu-l ca interlocutor poetul se adresează pe un ton familiar, cald, apropiat codrului.
                Folosind diminutivele: codruţule, drăguţule poetul vorbeşte cu codrul asemeni unei persoane apropiate întrebîndu-l ce mai face de cînd nu l-a văzut pentru că a trecut mult timp decînd s-a depărtat de el şi în acest timp “multă lume am umblat”.
                În răspunsul codrului, care este afirmativ constatăm o serie de elemente care sugerează permanenţă, continuitate în natură.Din răspunsul codrului personificat aflăm de existenţa lui indiferent de anotimpuri. Rotaţia anotimpurilor se petrece an de an iar codrul rămîne acelaşi. Răspunsul debutează cu o formă populară:
                               “Eu fac ce fac de mult” după care urmează imaginea codrului iarna cu crengile descuiate de frumze şi chiar cu crengi rupte, care cad şi acoperă apele cu ierni care troienesc cărările gonind cîntările.
                Acelaşi codru întinereşte odată cu venirea primăverii şi a verii anotimp în care codrul iar răsuna de cîntecul doinei cîntat de femeile ce duc apă de la izvoarele din codru. Cea de a doua intervenţie a poetului este mai degrabă o constatare decît o întrebare. Poetul constată că în ciuda vremii care vine şi trece codrul mereu întinereşte. Poetul este bucuros de revederea cu codrul, dar bucuria sa este umbrită de melancolia dată de contrastul dintre propria lui înfăţişare şi natura veşnic tînără. În răspunsul codrului acesta enumeră cîteva dintre elementele cu caracter de eternitate sugerînd prin aceasta statornicia naturii.
                Indiferent că vremea e rea sau bună natura este aceeaşi. Numai omu-i schimbător, în timp ce natura cu marea, rîurile, pustiurile, luna, şi soarele, izvoarele şi codrul rămîne neschimbată, eternă.

SARA PE DEAL

                Poemul se incadrează în prima etapă a poeziei de iubire şi de natură. A fost publicată în 1885 în revista “Convorbiri literare”. O variantă datează din 1871 iar alta din 1872, se pot regăsi fragmente din “Sara pe deal” în romanul “Geniu pustiu” şi nuvela “La curtea cuconului Vasile Creangă”.
                “Sara pe deal” nu este nici pastel nici idilă ci este un poem eminescian specific în care temele naturii şi iubirii fuzionează, şi în care se crează imaginea paradisul adolescenţilor în care aspiraţia spre iubire este pură, poetul crezînd în idealurile iubirii.
                Compoziţia se realizează prin alternarea a două planuri: spaţiul natural şi cel sufletesc. Spaţiul natural este larg dimensionat, un spaţiu în care pluteşte melancolic cu jale cîntul buciumului ca un ecou a stării sufleteşti a poetului îndrăgostit. Elementele de peisaj constituite de imagini auditive şi vizuale unele intensităţi abia perceptive redau tăcerea necuprinsului de la satul din vale pînă la turmele care urcă dealul şi apoi pînă la bolta senină a cerului, pînă la infinit unde stelele se nasc spre bolta senină, în momentul înserării şi a intrării în noapte.
                Încă din primul vers se observă o contopire a spaţiului natural cu cel sufletesc sugerat de sunetul melancolic al buciumului pe fondul unui ritm metric original alcătuit din 12 silabe.
                În al doilea vers contopirea spaţiului poetic cu cel sufletesc este amplificată prin adăugarea aliteraţiei precum şi de imaginea creată în care se împletesc elemente terestre cu cele cosmice” turmele-l urc, stelele scapără în cale”.
                În versul 3 elementul sonor este prezent prin prelungirea aliteraţiei “se” dar şi prin imaginea murmurului dulce al apei în fîntîne. Remarcăm splendida personifcare “apele plîng clar izvorînd din fîntîne” este imaginea primordială a izvorului. Tăcerea necuprinsului creată prin armonie muzicală e o tăcere care este percepută cu sufletul.
                În al patrulea vers apare imaginea copacului sacru al iubirii ”salcîmul“ devenit loc protector al întîlnirii celor doi unde iubita toropită de dragoste aşteaptă acest moment “ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”. Începînd cu strofa a doua tabloul de natură devine evocator infăţişînd mişcarea lentă a lunii pe cer “sfîntă şi clară”, nourii într-o scurgere halucinantă proiectează casele parcă în lună, oamenii cu coasa în spinare se întorc de la cîmp, cumpenele fîntînilor scîrţîie în vînt, nici unul din aceste detalii nu individualizează tabloul dar nici nu se poate spune că tabloul este abstract.
                Aceste detalii zugrăvesc imagini eterne aşa cum l-a cunoscut poetul în Ipoteştiul cu turme, cu deal şi vale în care murmură fluierele, culorile ce domină peisajul sînt astompate, lipsesc căci lumina este puţină domină jocul de umbră şi lumină. Sunetele sînt estompate dar melodioase. Muzicalitatea se realizează prin prezenţa buciumului, a scîrţîitului domol al cumpenelor, a murmurilor fluierelor, a sunetelor ritmice de toacă culminînd cu glasul clopotului ceea ce crează o vibraţie amplă “Clopot vechi umple de glasul lui sara”.
                Spaţiul natural s-a dizolvat total şi este înlocuit de spaţiul sufletesc “Sufletul meu arde-n iubire ca para”; acest vers face trecerea la momentul următor, sentimentul sufletesc este abia schiţat prin nerăbdare dar izbucneşte în finalul poeziei unde poetul crează visul de iubire, imaginea pură a iubirii în care apare perechea sub salcîm unde ore întregi îşi va şopti vorbe de iubire şi îşi va face gestul culminant ce face iubirea pură.
                “Ne-om răzima capetele unul de altul”; versifică sărutul, în final intervine uşor retorica întrebare “Astfel de noapte bogată cine pe ea n-ar da viaţa lui toată” poetul exprimă ideea că este gata să-şi dea viaţa pentru acest gest de supremă puritate a iubirii.
                Chipul iubitei este imaterial abia definit fiind un simbol al iubirii însuşi. Este o iubită ideală spre a cărei iubire aspiră poetul în versurile “sub un salcîm dragă mă aştepţi tu pe mine”, “Pieptul de dor, fruntea de gînduri ţi-e plină” simbolizează acea pasionată şi gingaşă plenitudine a iubirii.

SCRISOAREA III

                Eminescu a scris un ciclu de 5 scrisori fiind nişte satire. Tematica acestor scrisori are în centru motivul geniului. Scrisoarea I dezbate problema geniului savant, Scrisoarea II dezbate problema geniului artist, Scrisoarea III dezbate soarta geniului conducător de popoare.
                Scrisoarea III abordează tema patriotismului şi a geniului conducător de popoare. Geneza este legată de perioada de ziarist la “Timpul”.
                Punctul de plecare l-a constituit entuziasmul colectivităţii române în momentul independenţei de stat din 1877. Eroismul ostaşilor români mişcă în Eminescu adînci simţăminte inspirîndu-i cel mai valoros poem dedicat patriotismului.
                Compoziţia se realizează pe principiul antitezei romantice trecut-prezent. Poemul are două părţi:
-în prima parte se celebrează iubirea de patrie şi de neam 
- partea a doua este o satiră adusă prezentului decăzut
                Ca tehnică Eminescu foloseşte tehnica savantă a proporţiilor. În prima parte poetul nu abordează direct subiectul bătăliei de la Rovine ci îl incadrează cu momente legendare pentru a sugera valoarea. Plasată în perioada de creştere a imperiului otoman, bătălia de la Rovine a constituit un zid care a oprit expansiunea tucească.
                Poemul cuprinde două momente epico-lirice: trcut şi prezent incadrate de un prolog şi un epilog.
                Prologul prezintă vertiginoasa creştere a imperiului otoman, ce este explicată simbolic printr-un copac uriaş a cărei umbră untunecă întreaga lume. Eminescu prezintă această legendă, înfăţişînd un sultan. Luna se  preschimbă în fecioară şi sultanul simte cum din inima lui creşte un copac al cărei umbră cuprinde întreg pămîntul. Cutremurat, sultanul, se trezeşte şi interpretează visul ca trimis de profet.
                Este prezentată o sinteză poetică a cîtorva epoci de creştere realizată sugestiv prin repetiţii şi enumerări ce crează impresia puternică de furtună “an cu an”, “neam cu neam”; se face trecerea apoi la realitate şi urmează momentul evocării poporului nostru. Prima secvenţă cuprinde 6 versuri şi redă aşezarea celor două oştiri pe cîmpul de la Rovine, urmărind desfăşurarea orgolioasă a turcilor avînd o armată de 100.000 de oşteni şi pe de altă parte cei 30.000 de români. Eminescu abia sugerează prezenţa românilor. Se sugerează disproporţia dintre armate nu numai numerică ci şi sub aspectul tehnicii de război.
                Următorul episod este dramatic şi se defineşte prin cuvintele rostite şi din atitudinea lor. Întîlnirea celor doi conducători este redată pe baza dialogului. Eminescu descrie pe Mircea ca pe un moşneag şi îi descrie îmbrăcămintea. În acest dialog se înfruntă îngîmfarea cotropitorului care n-a cunoscut decît victorii cu demintatea şi înţelepciunea adevăratului conducător care îşi apără “sărăcia şi nevoile şi neamul”. Mircea este simbolul datinei al ospitalităţii şi bunei credinţe, dar dîrz prevenitor şi demn. La şirul victoriilor enumerate de Baiazid, Mircea prezintă istoria de apărare a ţării începînd cu acel oaspe pînă la orgolioşii romani. Toţi conducătorii sînt simbolizaţi prin numele lui Darius numit Ispaste. Toţi au cerut în numele stăpînirii “pămînt şi apă” şi printr-un joc de cuvinte, poetul desemnează ironic înfrîngerea acestor cotropitori, se făcură “toţi o apă şi un pămînt”. Există în aceste versuri o sinteză a istoriei eroice a poporului nostru din cele mai vechi timpuri, o sinteză a luptelor pentru apărarea ţării şi a fiinţei neamului. Este prezent în dialogul lui Mircea şi gînditorul care face distincţie între războaiele de cucerire şi cele de apărare şi se clarifică ideea de solidaritate a neamului în apărarea teritoriului ţării. De cealaltă parte se defineşte orgoliul cumplit al lui Baiazid. Trufia celui care n-a cunoscut niciodată înfrîngerea se exprimă printr-o cascadă de cuvinte mari.
                Bătălia de la Rovine este un tablou plin de dinamism în care se reliefează vitejia, iubirea de patrie dar şi virtuţile ostăşeşti. Cei doi conducători trec în planul al doilea, în prim plan fiind oştile. Printr-o aliterare de imagini vizuale şi auditive dinamice într-un ritm fulgerător poetul evidenţiază tactica de de luptă a românilor; ei ies surprinzînd pe duşmani.
                Deschiderea bătăliei o realizează călăreţii a căror desfăşurare constituie o surpriză, loviturile lor venind din toate părţile cuprinzînd oastea turcească. Loviturile lor sînt însoţite de zgomotul scărilor de lemn, ritmul este într-o creştere continuă. Procedeele stilistice subliniază ideea de furtună de cataclism. Totul este într-un clocot uriaş ce se reflectă în peisaje şi imagini: grindină, ploaie, cerul se dezlănţuie pe pămînt centrul acestui cataclism este Mircea. Ţinta acestui cataclism este împăratul peste a cărui armată se întinde umbra morţii.
                Partea a doua poate fi considerată un veritabil pamflet politic cu ecouri din prioada publicistică de la “Timpul”, avîndu-şi izvorul în sentimentul de profundă deziluzie în faţa falsului patriotism şi a demagogiei patriotale. În această parte lipseşte introducerea şi începe cu o antiteză “veacuri de aur”.
Despărţindu-se de trecut, Eminescu mai lasă să se audă încă odată acorduri de neuitat adresîndu-se eroilor trecutului ajunşi la modă în prezent. Eminescu sesizează cu sarcasm că marile glorii au devenit un prilej nou pe care o altă persoană folosindu-i pe eroii de altă dată să-şi acopere nuditatea. Imaginea prezentului este un tablou fiind rezultatul unei selecţii critice în care Eminescu esenţializează satirizînd în mod conştient imaginea prezentului şi începe cu o serie de întrebări retorice cărora nu li se întrevede nici un răspuns.
                Imaginea Bucureştiului este văzut ca un nou Sybaris. Gloriile se nasc pe stradă şi la uşa cafenelelor politicienii sînt adevăraţi panglicari de demagogie. Portretele negative în care Eminescu exagerează conştient sînt prezentate în mod gradat şi exprimă furia crescîndă. Poetul se opreşte asupra portretului liberarului văzut ca o expresie a demagogiei un portret al  unicimii care are toate atitudinile de decădere fizice şi morale. Portretul parlamentului este văzut ca o adunătură de nebuni din zidirea sfintei bolii o imagine caricaturală o serie de atribute ale decăderii, este prezentă imaginea tineretului decăzut. Toti aceştia nu vînează decît cîştigul fără muncă, în aceasta lume virtutea este o “nerozie” şi “geniul o nefericire”.
                Partea a doua se încheie cu invocarea lui Ţepeş domnitorul justiţial chemat să-i adune pe toţăi şi să-i împartă în smintiţi şi în mişei şi să-i bage în două temniţi şi să dea foc la puşcărie şi la casa de nebuni.

SCRISOAREA I

                Poezia ne prezintă poziţia vitregă a omului de geniu într-o societate mărginită şi este alcătuită din 5 părţi.
                În prima parte apar două motive romantice, dragi poetului. Primul motiv este cel al timpului - timpul individual şi cel universal. Al doilea motiv este motivul lunii: “Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate“.
                În a doua parte poetul nuanţează motivul lunii, ca un astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai întîi poetul redă o imagine globară a spaţiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mări şi izvoare la ţărmuri, şi apoi imaginea se restrînge: “Şi în cîte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti/ Cîte frunţi pline de gînduri, gînditoare le priveşti“. În continuare poetul poetul înfăţişează o serie de ipostaze ale individului: “Vezi pe-un rege ce-mpînzeşte globu-n planuri pe un veac/ Cînd la ziua cea de mîine abia cuget-un sărac“, “Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr/ Altul caută în lume şi în vreme adevăr“. Apare aici un motiv de sursă schoppehauriană, identitatea omului în faţa morţii: “Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii/ Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii“. În continuare poetul se opreşte la condiţia vitregă a omului de geniu, care apare în antiteză cu celelalte ipostaze: “Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate/ Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate/ Şi de frig la piept şi-ncheie tremurînd halatul vechi/ Îşi înfundă gîtu-n guler şi bumbacul în urechi/ Uscăţi aşa cum este, gîrbovit şi de nimic/ Universul fără margini e în degetul lui mic/ Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă/ Noapte-adînc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă/ Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umăr/ Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr“.
                Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compoziţional se justifică prin faptul că ea va argumenta cît de vastă este cultura bătrînului dascăl. Pînă a prezenta geneza apar cîteva noţiuni care ar trebui să sugereze încreatul. Geneza propriu zisă începe astfel: “Dar deodată un punct se mişcă … cel întîi şi singur. Iată-l!/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl“. Apar aici motivele macrocosmusului şi microcosmosului. Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decît: “Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul“. În continuare poetul vorbeşte despre un previziblil sfîrşirt al lumii: soarele îl vede “trist şi roş“, planetele “îngheaţă“ şi timpul “devine vecinicie“, pentru ca la sfîrşit să domnească din nou această noapte a “nefiinţei“ şi “ eterna pace“.
                Partea a patra este consacrată poziţiei vitrege a cugetătorului de geniu în lumea semenilor săi. Dascălul după ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el cugetă acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou identitatea oamenilor cu ei înşişi şi cu omenirea întreagă: “Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate“. Voinţele mărunte care îi frămîntă pe oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilităţii timpului: “Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?/ Ca şi vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc“. Cînd vorbeşte despre soarta geniului într-o societate bîntuită de interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de incisive. Imposibilitatea cunoaşterii propriei vieţi, lasă considerarea operei omului de geniu la discreţia răuvoitorilor, a invidişilor: “Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ O să-şi bată alţii capul s-o pătrundă cum a fost?“. Pesimismul schoppenhaurian l-a influenţat pe Eminescu şi în versurile: “Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarmi … orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de ţărînă se depune“. Apare din nou ideea că oamenii sunt egali în faţa morţii: “Mîna care-au dorit sceptrul universului şi gînduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri“. Pe un ton ironic poetul îşi imaginează cum se vor desfăşura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsă solemnitate deoarece oamenii sînt răi, indiferenţi, ipocriţi: “Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine … lustruindu-se pe el“. Posteritatea va ignora valoarea operei şi se va rezuma doar la “bibliografia subţire“ căreia îi vor găsi “pete multe, răutăţi“.
                În partea a cincea se revine la motivele iniţiale: contemplarea propriei vieţi şi a luminii lunii ce dezvăluie alături de frumuseţile eterne ale naturii crudul şi tristul adevăr că oamenii sunt identici în perspectiva morţii: “Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii“.

                 


Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)