Global Rabota

miercuri, 1 martie 2017

Feudalismul dezvoltat in Europa si Orientul Apropiat

Tags

Perioada aceasta marchează triumful definitiv al epocii feudale, apogeul acesteia, a relaţiilor tipic medievale şi variază de la o regiune geografică la alta. În Europa apuseană a început odată cu secolele XI-XII până în secolele XV-XVI, iar în cea răsăriteană din secolele XI-XIII până în secolele XVI-XVII.
         Progresele cele mai însemnate au fost în agricultură; au apărut şi s-au dezvoltat multe oraşe, s-a intensificat schimbul de mărfuri, a crescut importanţa monedei în relaţiile de schimb. Se definitivează rela ţiile feudale, se organizează domeniul feudal şi structura socială tipică acestei perioade. De asemenea importante realizări spirituale vor marca această epocă.

Dezvoltarea economică – apariţia oraşelor


         În Europa apuseană după secolul al XI-lea s-a dezvoltat sistemul de cultură cu 2-3 tarlale, apărând plugul greu de fier şi se îngraşă ogoarele. Se încearcă diversificarea producţiei agricole pentru satisfacerea necesităţilor de consum alimentar ale societăţii, dar şi pentru comerţ. Creşterea animalelor rămâne o ocupaţie de bază la toate popoarele, păşunile se extind în defavoarea pădurilor. S-a îmbunătăţit tehnica extragerii, topirii şi prelucrării metalelor, cu specialişti în acest domeniu – meşteşugarii. S-au remarcat meşterii armurieri deoarece războiul rămâne aproape un fapt cotidian, iar solicitările erau numeroase. Specializarea meseriaşilor a dat impuls schimbului de produse, iar activitatea meşteşugărească mai intensă s-a păstrat mai ales în oraşele italiene sau cele din sudul Franţei şi Spania, legate în special de comerţul cu Imperiul Bizantin şi Orient precum – Veneţia, Neapole, Ravena, Bari, Genova, Pisa, Florenţa, Marsilia, Toledo. Drumurile comerciale ce legau nordul de sudul Europei erau frecventate de negustori deşi arabii şi normanzii au prefăcut în ruine multe din oraşele de la ţărmul mării şi nu numai. Apusul Europei cunoscuse decăderea oraşelor iar cele care rămăseseră erau doar centre administrative şi religioase. În Imperiul Bizantin au continuat să existe vechi centre ale producţiei meşteşugăreşti şi comerciale.
         Noile oraşe ce se vor forma după secolul al X-lea vor avea funcţii complexe. Problema apariţiei lor a fost mult discutată. Progresul economic datorat dezvoltării agriculturii şi meşteşugurilor, opririi incursiunilor arabe, normande şi ungare face să crească gradul de siguranţă în societatea feudală, anarhia fiind mult diminuată şi datorită creşterii puterii centrale. Statul acordă o mare importanţă dezvoltării oraşelor care aduc venituri importante atât de necesare, dar care sunt şi un sprijin împotriva atacurilor feudalilor.
         Se intensifică schimbul dintre sat şi oraş, iar meşteşugarii se desprind de ocupaţiile agricole, constituindu-se în grupuri aparte. Cei aşezaţi pe domeniile feudale îşi vând acum produsele şi în alte părţi, fug la oraşe iar alături de ei fug şi acei ţărani ce le cunoşteau meşteşugul. Ei s-au aşezat pe lângă mănăstiri sau centre administrative creându-se aglomerări de populaţii. Uneori oraşele au apărut şi într-un centru rural bogat, care se dezvoltă – precum Freiburg.

         Mai multe teorii au fost emise în legătură cu căile apariţiei oraşelor :
1.      Teoria romanistică – consideră oraşul ca dezvoltat din oraşul roman.
2.      Teoria domeniilor – oraşul apărut în legătură cu domeniile feudale.
3.      Teoria mărcii – apărut în jurul obştii mărci.
4.      Teoria burgurilor – apărut în jurul unei cetăţi – burg Kremlin.
5.      Teoria pieţelor – oraşe apărute în locuri unde se ţineau târguri periodice , la intersecţia unor drumuri comerciale. Unii autori combină teoriile burgurilor şi pieţelor –H. Pirenne (belgian), A. Oţetea.
         Perioada apariţiei oraşelor diferă de la o ţară la alta. Cele italiene, mai ales cele din nord, despre care se spune că sunt vechi romane au totuşi un conţinut nou. În Franţa au apărut Parisul şi Marsilia, iar apoi unele în Flandra şi Germania de Nord.
         Oraşul medieval este considerat o zonă economică locuită în special de negustori şi meşteşugari, ea fiind o atracţie şi pentru populaţia rurală. Opoziţia dintre oraşe şi feudali devine de multe ori deschisă, deoarece pentru aceştia din urmă activitatea economică era considerată ruşinoasă.
         Un exemplu demn de menţionat : in anul 1128 micul oraş Dentz de peste Rin, din faţa Coloniei (Köln), ardea, iar abatele mănăstirii Saint Heribert, (celebrul Rupert, teolog legat mult de tradiţii) vede în aceasta mânia lui Dumnezeu, pedepsind locul care, devenise centru de schimburi. Ideea de a se aşeza în oraşe însemna a opta pentru o lume proprie, unde se crează mentalităţi noi, dar mai ales era o lume activă.
         Se dezvoltă un patriotism orăşenesc cu un important rol în organizarea apărării, ori pentru a obţine independenţa. Lupta a început împotriva seniorilor în secolul al XI-lea când primul oraş – Cambrai – a obţinut dreptul de Comună.
         După lupte îndelungate, rezultatele au fost diferite; unele au obţinut autonomia deplină, drept de Comună, altele împărţeau dreptul de administrare cu puterea legală. Oraşele autonome îşi alegeau puterea locală, de pildă, consiliul municipal în frunte cu un burgermaister în Germania – Mainz. În cursul luptelor pentru independenţa oraşelor a fost obţinută libertatea personală a orăşenilor. Dacă un ţăran fugea la oraş şi nu era prins un an şi o zi devenea om liber (“aerul de oraş te face liber”). Locuitorii lui erau foarte mândri de tot ce se realiza în oraş, indiferent de starea socială. Un florentin era un florentin, iar un genovez se considera în primul rând un genovez apoi italian.

Comerţul medieval


         În această perioadă comerţul se dezvoltă în două zone principale.
1.      zona Mării Mediterane ce făcea legătura dintre ţările Europei de Vest şi ţările Europei răsăritene, controlată în bună măsură de oraşele italiene Genova şi Veneţia.
2.      regiunea care cuprindea Marea Baltică şi Marea Nordului având ca centru regiunea Flandra. Între acestea existau drumuri de legătură  comerciale care puneau în valoare surplusul de produse agricole şi meşteşugăreşti. De mare importanţă era strâmtoarea Gibraltar ce ofera posibilitatea controlului vaselor care treceau din Marea Mediterană în Oceanul Atlantic. Pe uscat legătura oraşelor italiene era asigurată prin trecătorile Saint Gothard, Saint Bernand şi Mont Cenis, cu zonele comerciale din Germania de Nord şi Europa centrală. Un şir de oraşe au luat naştere de-a lungul drumurilor comerciale ce treceau şi prin părţile româneşti precum Sibiu, Braşov, Brăila, Galaţi, Cetatea Albă, Chilia. Numeroase bâlciuri se ţineau periodic în Franţa precum Champagne, Lyon, Provence sau în Ţările de Jos la Ypres, Bruges; Ferrara în Italia sau Medina del Campo în Spania, unde mărfurile erau aduse atât din împrejurimi, dar şi din regiuni îndepărtate.
         În această perioadă comerţul era complicat deoarece pe mare pândeau piraţii, iar pe uscat cavalerii-tâlhari. Se plăteau taxe foarte multe, seniorii le percepeau la trecerea peste poduri, făcând poduri şi peste uscat iar peste râuri puneau lanţuri. Atunci când se trecea pe un domeniu se plăteau taxe. Împotriva lor negustorii s-au organizat în bresle, ghilde sau companii ce aveau rolul de asigura tranzitul mărfurilor în bună stare. Comerţul era mai complicat şi din alte motive ; fiecare senior laic sau eclesiastic bătea monedă proprie iar banii erau numai din metal. Pentru a deosebi o monedă bună de una falsă s-a născut profesiunea de zaraf. Cu timpul, datorită nesiguranţei drumurilor a început să se facă transferul de bani la mare distanta şi anume, cel care pleca la bâlci depunea la zaraf o sumă de bani pentru care primea o chitanţă prin care agentul zarafului de la bâlci era obligat să plătească suma de bani înscrisă celui care poseda chitanţa. Operaţiile de transfer s-au unificat cu cele de credit şi au stat la baza apariţiei băncilor. De prin secolul al XIII-lea feudalii se împrumutau cu bani de la aceşti bancheri, dar neputînd plăti datoria mulţi se ruinau, schimbându-se structura socială a statului.
         Încetul cu încetul, legăturile dintre Hansa germană şi oraşele italiene, mai ales cele din nord, se stabilizează pe mare, mai ales după ce aceasta începe să fie mai sigură. De altfel Genova şi Veneţia stabiliseră din secolul al XIII-lea contoare comerciale şi pe ţărmurile Mării Negre, mai ales după căderea Constantinopolului sub loviturile cruciate în 1204. Coloniile genoveze de la Caffa şi Mangop, Licostomo şi Cetatea Albă aveau să joace un rol important în istoria acestei zone. De acum, moneda, de diferite provenienţe, începe să joace un rol din ce în ce mai important mai ales în centrele urbane. Pentru a răspunde la necesităţile băneşti, oraşe precum Florenţa, Genova, Veneţia sau suveranii spanioli, francezi, germani, englezi vor bate mai întâi monede de argint, apoi de aur (florinul florentin în 1252, scudul lui Ludovic cel Sfânt – 1263-1265, ducatul veneţian – 1284). Moneda, prin efectele folosirii sale, va pătrunde şi în mediul rural contribuind la transformări decisive în relaţiile agrare medievale.

Structura socială în oraşe şi organizarea administrativă

Dezvoltarea economică a oraşelor a avut drept consecinţă un spor demografic semnificativ cu o rată a creşterii constant pozitivă ca, cele din Occidentul medieval. Este adevărat, aglomerările urbane au trebuit să facă faţă unor pericole de care lumea rurală era mai ferită, precum bolile molipsitoare – mai ales ciuma – care, în anumite perioade făcea ca numărul populaţiei să scadă.
         Cele mai multe oraşe aveau câteva mii de locuitori, iar cele mari se puteau apropia de 100000 precum Milano, Florenţa 95000 sau Veneţia 90000. Parisul avea în prima jumătate a secolului al XIV-lea 80000, iar Londra 60000.
         Oraşul nu avea o suprafaţă prea mare : în centru se situa piaţa unde în general era amplasată şi primăria.
         Structura socială complexă era în continuă transformare, adaptare. Ocupaţiile de bază – meşteşugurile şi comerţul – vor duce, cu timpul la o diferenţiere socială datorită diferenţei de avere.
         Astfel, un patriciat orăşenesc format din negustorii bogaţi, proprietarii de manufacturi, bănci, corăbii vor avea rolul principal în conducerea politică a aşezării (maiores, potentes, popolo grasso). Majoritatea populaţiei o constituiau negustorii săraci şi meşteşugarii care erau cunoscuţi sub denumirea de minores, popolo minuto – lângă care se mai adaugă muncitori zilieri străini. La oraşe mai locuiau şi nobili ce puteau proveni fie din foştii stăpâni ai oraşului sau veniţi din altă parte. Clericii nu lipseau, bucurându-se de anumite privilegii. De asemenea, oraşul găzduia, datorită funcţiilor sale administrative şi militare şi slujbaşi ai puterii centrale sau ostaşi.
         Între cei bogaţi şi marea masă a populaţiei au izbucnit deseori conflicte – unele sângeroase – cu rezultate schimbătoare, uneori, reprezentanţi ai breslelor reuşind să pătrundă în conducerea oraşelor.
         În regiunile unde fărâmiţarea politică a dăinuit de-a lungul evului mediu, oraşele s-au bucurat de autonomie sau chiar de independenţă. Erau republici orăşeneşti de care depindeau şi regiunile rurale din jur – Genova, Veneţia, Pisa, Florenţa, Siena, sau oraşele imperiale germane – Bremen, Hamburg, Lübek, Frankfurt pe Main – care recunoşteau doar nominal autoritatea împăratului şi care erau de fapt independente adică puteau întreţine armate, încheia alianţe, aveau dreptul de a bate monedă, de a se organiza în uniuni orăşeneşti precum Hansa germana.
         În statele în care puterea centrală era mai puternică, oraşele se bucurau de autonomie limitată, precum cele din Franţa şi Anglia. Autoritatea se exercita în numele regelui de către reprezentanţi regali cu largi atribuţii judiciare, administrative şi fiscale.
         Oraşul era condus după reguli proprii , existând uneori un drept negustoresc sau drept al târgului constatat şi în Moldova din secolul al XV-lea. Principalul organism politic era sfatul orăşenesc sau consiliul municipal, ales anual, alcătuit din 12 membrii – juraţi, pârgari, consuli etc. în frunte cu un primar – magister civicum, jude, burgermeister.

                   Însemnătatea oraşului medieval

1.      Oraşul a dat impuls dezvoltării economice.
2.      La oraş au apărut mai întâi relaţiile capitaliste.
3.      S-a diversificat structura societăţii medievale.
4.      A sprijinit în unele state centralizarea şi întărirea puterii centrale.
5.      Oraşele au devenit centre culturale cu potenţial deosebit în lumea medievală.

                   Structura societăţii feudale

         Societatea feudală a fost structurată pe clase şi categorii sociale ce au cunoscut de-a lungul epocii numeroase transformări, prefaceri datorate condiţiilor specifice. Relaţiile ce s-au stabilit între ele s-au format în condiţii deosebite de la o regiune la alta, cu implicaţii şi urmări diferite în timp şi spaţiu. De remarcat că, componenta societăţii medievale a fost în general aceeaşi, cu două clase fundamentale aflate la polurile opuse – feudalitatea şi ţărănimea care la rândul lor au cunoscut structurări şi subîmpărţiri.

                   Ţărănimea

         A format majoritatea populaţiei : factor economic fundamental, a fost supusă unor numeroase transformări atât în statutul juridic cât şi în cel economic. Cea liberă, mai puţin numeroasă în secolele XI-XIII, s-a menţinut mai ales în zonele periferice ale statelor, la graniţe dar şi acolo unde condiţiile geografice nu permiteau aservirea ei. A continuat să trăiască în vechile obşti săteşti, ţăranii fiind în proprietatea unui lot de pământ, folosind în comun pădurile, păşunile, apele şi pământul nelucrat. Aveau o situaţie mult mai bună decât cea a ţăranului dependent. Datorau unele slujbe către stat, mai ales serviciu militar pe timp de război.
         Cea mai mare parte a ţărănimii o constituia ţărănimea aservită cunoscută sub numeroase nume ce diferă de la o ţară la alta. Lipsa libertăţii de strămutare constituia cea mai gravă atingere a demnităţii lor. Două categorii ale ţăranilor dependenţi – şerbi fără libertate şi ţărani “liberi în dependenţă” adică liberi ca persoană, dar legaţi de stăpânul feudal pentru pământul pe care îl primeau în folosinţă –cunoscuţi şi sub numele de jeleri.
         Numeroase servituţi personale apăsau viaţa şerbilor; sarcini feudale erau în bani, muncă, natură şi nefiind riguros reglementate, abuzurile vin să facă viaţa şi mai insuportabilă. Dreptul de a încasa taxele, amenzile sau alte redevenţe aparţinea nobilului, stăpânului feudal şi de aceea nobilimea s-a opus reglementării acestora prin lege.
         Principala formă a obligaţiilor ţărănimii dependente o reprezenta renta feudală, predominantă era mai ales cea în muncă şi produse. Cea în bani era mult mai mică. Aceasta din urmă va creşte ca importanţă odată cu creşterea circulaţiei bunurilor şi a banilor. Renta în muncă ajungea până la 3-4 zile pe săptămână, dar cum nu era fixată riguros cantitatea de muncă ce trebuia prestată, se putea ajunge la toate zilele săptămânii. Renta în produse era percepută din produsele agricole şi animaliere din gospodăria ţărănească ce reprezenta, de obicei, a noua (nona) sau a zecea (decima) parte din producţie.
         Către sfârşitul perioadei medievale, renta în produse şi în muncă va fi transformată rentă în bani. Drept consecinţă a crescut importanţa muncii ţăranului care-şi putea vinde produsele pe piaţă şi de aici necesitatea eliberării lui din şerbie.
         Ţăranii dependenţi mai aveau sarcini şi faţă de biserică (decima) şi stat – mai ales sub forma impozitelor publice.
         Treptata reducere a clăcii a făcut ca legarea de glie să nu mai fie necesară, libertatea ţăranului fiind necesară pentru a-l cointeresa. Nobilul începe să fie mai interesat să-şi lucreze pământul cu muncitori sezonieri, degrevându-se de obligaţiile pe care le avea faţă de ţăranii, care, neavând pământ în proprietate, de multe ori erau alungaţi, pământul arabil fiind transformat în păşuni. Cazul Angliei este tipic, unde o bună parte a ţărănimii şi-a părăsit satul şi s-a îndreptat spre oraşe. Răscumpărarea din şerbie s-a putut face şi în schimbul unei mari sume de bani, sursă importantă pentru veniturile statului şi nobilimii.
         În regiunile aflate sub autoritatea oraşelor, ţăranii au fost eliberaţi mult mai devreme şi datorită creşterii cererii forţei de muncă. Astfel, Verona i-a eliberat în 1207, Parma 1234, Bologna 1256, 1257, şi 1282, Florenţa 1289 şi 1290.În Franţa, în regiunile din sud unde existau mai multe oraşe eliberarea ţăranilor a început în secolele XII şi XIII, iar în Anglia în secolul XIV.
         Germania a cunoscut două situaţii diferite. În partea de vest de Elba eliberarea s-a făcut între secolele XIII şi XV, pentru că activitatea economică era mult mai intensă şi oraşele jucau un rol important aici, în timp ce la est de Elba relaţiile servile au dăinuit. Creşterea exportului de cereale a dus la transformarea rentei în bani în rentă în muncă rezerva feudală fiind în continuă creştere. Desigur, regimul prestaţiilor a fost influenţat şi de rezistenţa antifeudală a ţărănimii, numeroase răscoale zguduind societatea feudală.


Nobilimea medievală,

Clasă socială formată într-o îndelungată perioadă de timp şi din surse diferite. Relaţiile dintre membrii acestei clase erau dominate de relaţiile de vasalitate, în sens mai precis relaţii feudovasalice. Există credinţa că toţi seniorii, feudali, printr-o reţea foarte încurcată de rudenie se trăgeau din familii regeşti, de aici privilegiile pe care le aveau erau considerate ca venind din negura vremurilor şi de aici concluzia că sunt imuabile. Cu greu se putea trece pragul pentru a putea intra în rândul nobilimii dacă nu era prin naştere – pentru că înnobilările se fac rar.
         Ritualul vasalic avea trei momente distincte – omagiul, jurământul de credinţă şi investitura, cu reguli bine stabilite.
         Feudul cu care seniorul îl înzestra pe vasal pentru a-şi întreţine familia este suportul material al legăturii vasalice şi putea fi un bun funciar sau alt bun aducător de benificii – funcţie, dreptul de a încasa unele taxe sau rente feudale. Era condiţionat de îndeplinirea unor slujbe şi a păstrării credinţei. Putea fi lăsat moştenire dar în cazul în care seniorul sau vasalul decedau, deţinătorul feudului trebuia să repete jurământul vasalic.
         Vasalul avea dreptul la protecţia seniorului, atât el, cât şi familia şi averea sa. Dacă seniorul nu-l proteja, legătura vasalică se considera ruptă şi feudul trecea în proprietatea deplină a vasalului. Dacă acesta din urmă dădea dovadă de necredinţă era acuzat de felonie – la noi hiclenie – şi i se lua feudul. Vasalul era dator şi cu sfat şi cu ajutor faţă de senior (consilium et auxilium) care putea fi şi bănesc atunci când seniorul cădea în prizonierat, la armarea de cavaler a primului său fiu, căsătoria primei fiice, iar în Franţa şi la plecarea în cruciadă.
         Un vasal putea deţine feude de la mai mulţi seniori deodată, dar era obligat să ierarhizeze legăturile vasalice în omagiu ligiu – principal, necondiţionat şi omagiu plan – secundar. Se înţelege că în caz de conflict, vasalul era dator către cel căruia îi depusese omagiu ligiu.
         Ierarhizarea raporturilor vasalice arată structura clasei feudale – piramida feudală – regele în frunte şi apoi seniori – nobili – care sunt toţi vasalii regelui, aceştia aveau la rândul lor vasali. Un vasal nu avea obligaţii faţă de seniorul seniorului său – “Vasalul vasalului meu nu este vasalul meu.” Din rândul nobilimii făceau parte şi cavalerii a căror principală ocupaţie era lupta cu armele în numele unor idealuri mai mult sau mai puţin nobile.





loading...