Evolutia tarile din Europa Centrala si de Sud-Est in perioada postbelica 1945-1989

Introducere
Ţările Europei răsăritene au urmat un traiect deosebit, marcat de prezenţa pe teritoriul lor a trupelor Armatei Sovietice care au contribuit substanţial la impunerea regimurilor «democraţiei populare». Uniunea Sovietică a urmărit exportul modelului sovietic în ţările care au intrat în sfera sa de influenţă, utilizând în acest proiect potenţialul forţelor de stânga, în special marionetele sale - partidele comuniste, finanţate substanţial în perioada anterioară prin intermediul Kominternului. Ţările răsăritene au fost izolate de restul continentului european prin « Cortina de fier », anunţată de Churchill în 1946, fără a fi consultate în prealabil. Democraţiile occidentale au manifestat faţă de Uniunea Sovietică şi ţările din sfera sa de influenţă o politică de conciliere, similară cu atitudinea din perioada interbelică faţă de Germania. Astfel, popoarele din această zonă au fost obligate să accepte modele de export, iar orice revoltă sau disidenţă era aspru înăbuşită cu ajutorul trupelor Armatei Sovietice (cazul Ungariei) sau ale forţelor Tratatului de la Varşovia ( Primăvara de la Praga).
Impunerea modelului socialist-stalinist în statele din Europa.
Evoluţia politică a ţărilor din Eiropa Centrală şi de Sud-Est după terminarea războiului a fost marcată de împărţirea sferelor de influenţă între Marile Puteri în perioada războiului şi în timpul conferinţelor interaliate. “Acordul de procentaj ”, pe de o parte, precum şi imaginea deformată a U.R.S.S. în calitate de stat invingător, pe de altă parte, au creat o atmosferă defavorabilă ţărilor eliberate de Armata Roşie. Alexander Dubcek menţiona că “în 1945, impresia ce domina asupra generaţiei mele era aceasta: spectacolul unei puteri sovietice strivitoare. Capacitatea de a se ridica după dezastrele iniţiale şi de a riposta cu forţa era o dovadă evidentă şi de netăgăduit”.
U.R.S.S. era preocupată de “recuperarea” teritoriilor sale mai vechi. În acest sens, a urmărit respectarea prevederilor protocolului adiţional secret din 23 august 1939, ce s-a regăsit în textele Tratatelor de pace, care confirmau frontiera din 1 ianuarie 1941. De asemenea, Stalin urmărea crearea unei zone de securitate pentru a proteja hotarele U.R.S.S.
În momentul expansiunii sale de după război Stalin cu siguranţă nu a uitat că occidentalii nu au încercat niciodată să se opună cu adevărat oportunităţilor sale de cucerire. El a reuşit să folosească cu succes diplomaţia, forţa şi viclenia pentru realizarea obiectivelor sale prioritare. Începând cu anul 1940 opinia publică a asistat la aplicarea celor mai aprige tehnici de manipulare şi dezinformare care, cinci ani mai târziu, au împins ţările Europei de Est în zona sovietică: crearea de guverne de coaliţie; preponderenţa impusă a partidului comunist; alegeri în diete şi parlamente a candidaturilor impuse de comunişti.
Primele contacte diplomatice au loc în timpul războiului: în decembrie 1943 a fost semnat un tratat de prietenie şi alianţă cu Cehoslovacia, astfel această ţară este prima care cade în viitoarea zonă de influenţă sovietică. La 11 aprilie 1945 un tratat similar a fost semnat cu Iugoslavia iar la 21 aprilie cu Polonia. Tratativele diplomatice erau însoţie în paralel de tot felul de acţiuni: pregătirea cadrelor din rândul “kominterniştilor” la Moscova, unde se aflau o mulţime de cetăţeni străini, originari din aceste ţări.
Un rol important în realizarea obiectivelor propuse trebuia să-l joace Armata Roşie, care, prin înaintarea în Europa Centrală şi în Balcani, devenise omniprezentă. Astfel, prin dreptul de cuceritor Uniunea Sovietică deţinea controlul asupra României, Bulgariei, Ungariei, ca şi asupra unor părţi ale Austriei şi Germaniei, Poloniei, Cehoslovaciei. Armata Roşie a avut un comportament totalitar în această zonă, intervenind direct în treburile interne: cazul lui A.Vâşinski în România, a lui K.Voroşilov în Ungaria.
Impunerea modelului socialist-stalinist în statele din Europa Centrală şi de Sud-Est s-a făcut în câteva etape, după cum urmează: etapa precomunizării, 1944-1945, când au fost create “guverne de uniune naţională”, provenite din “fronturi” : în România - Frontul democratic, format din comunişti, social-democraţi şi ţărănişti ; în Ungaria -Szeged - Frontul naţional de independenţă, alcătuit din micii proprietari, naţional-ţărăniştii, socialişti şi comunişti ; în Bulgaria - Frontul patriei, format din ţărănişti, comunişti şi socialişti ; în Cehoslovacia - Frontul naţional, format din membrii partidului popular, social-democrat, social-naţionalist, şi partidul comunist ceh şi slovac. În Polonia se impune guvernul format din 21 de membri, dintre care 17 erau de la Comitetul din Lublin. În zona de ocupaţie sovietică din Germania, la 14 iunie 1945, se crează un Front unit al organizaţiilor antifasciste. Comuniştii reuşesc astfel să pătrundă în toate sferele importante, controlând sectoarele cheie - armata, justiţia, afacerile interne. Armata în aceste ţări era organizată după modelul sovietic. Dominând fără probleme administraţia, armata şi justiţia, comuniştii au continuat procesul de “curăţare” a acestor domenii de aşa-numiţii “duşmani de clasă”, început de Armata Roşie. În Bulgaria, în timpul acestui proces, au fost arestaţi în jur de 12 000 de oameni, dintre care 4 000 au fost executaţi; în Ungaria, România, de semenea, are loc o epurare masivă a celor declaraţi “duşmani” de către comunişti.
După precomunizare urmează etapa desăvârşirii ocupaţiei sovietice-comuniste şi instaurarea regimurilor “democraţiei populare ”, 1946-1948. În aceşti ani, continuă eliminarea elitei societăţii civile, sunt înterzise partidele politice şi eliminaţi conducătorii lor. Partidele comuniste au jucat rolul de “cal troian” în procesul de comunizare, îndeplinidu-şi cu succes misiunea: comuniştii, sprijiniţi de Moscova, s-au străduit să “câştige” alegerile prin orice mijloace: au creat o atmosferă apăsătoare, au destabilizat opoziţia prin presiuni etc. În 1947 pentru a coordona activitatea partidelor comuniste a fost creată o nouă organizaţie internaţională, Kominform. În anul 1947, în urma alegerilor din ianuarie în Polonia au fost aleşi un preşedinte şi prim-ministru comunist; în Bulgaria a fost desfiinţată opoziţia politică; în România, lichidată monarhia; în Cehoslovacia, după o perioadă de democraţie relativă, în urma loviturii de la Praga din 1947, a fost adoptată o Constituţie de tip sovietic. Blocada Berlinului în perioada iunie 1948-mai 1949 va duce la crearea în zona de ocupaţie sovietică a Republici Democrate Germane, condusă de comunişti.
Urmează o serie de experimente sociale: naţionalizarea mijloacelor de producţie; colectivizarea agriculturii; „revoluţia culturală” după modelul sovietic. În domeniul economic începe procesul industrializării forţate, pe prim plan situându-se industria grea: sunt construite uzine care nu-şi justificau capacitatea şi nu dispuneau de materiile prime pentru a funcţiona. În sectorul agrar, după modelul sovietic, începe din anul colectivizarea forţată.
În ianuarie 1949 a fost creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), alcătuit din Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria, U.R.S.S.. În aprilie 1949 în CAER a întrat Albania, în 1951 R.D.G. Scopul acestei organizaţii era de a ţine sub controlul sovietic economia ţărilor est-europene.
Evenimentele din Ungaria -1956
Comunizarea a generat în ţările Europei de Est diverse acte de rezistenţă, în unele ţări chiar de rezistenţă armată, cum a fost cazul Ungariei în 1956. În contextul procesului de destalinizare, declanşat de discursul lui Nichita Hruşciov în februarie 1956, poziţia dictatorului comunist-stalinist al Ungariei, Matyas Rakosi, unul dintre cei mai detestaţi lideri ai blocului răsăritean - a devenit din ce în ce mai precară. În iulie 1956, presat de conducerea de la Kremlin, el a demisionat. Succesorul lui a fost Erno Gero, care avea concepţii asemănătoare, dar a permis unele liberalizări ale societăţii. Imre Nagy, fost premier şi duşman a lui Rakosi, a fost reprimit în rândurile partidului. Noile schimbări au generat un val de speranţe de libertate. Printre cererile expuse în cadrul unui miting erau şi unele referitoare la retragerea trupelor sovietice din Ungaria. Acţiunile maselor se înteţesc, participanţii pledau pentru libertate şi democratizarea societăţii. Nagy, numit premier, avea sarcina de a stopa valul protestelor. Gero a cerut ajutor Uniunii Sovietice pentru a reinstaura ordinea în ţară. Societatea civilă a solicitat sprijin Consiliului de Securitate a ONU dar a fost refuzată. Liderul jugoslav, Tito, la rândul său, îi îndemna pe unguri să pună capăt revoltelor, să nu compromită socialismul. Toate acestea demonstrează lipsa solidaritatăţii şi a sprijinului din exterior pentru “revoluţionarii ” unguri.
La Budapesta, în seara zilei de 22 octombrie 1956, a început răscoala anticomunistă, declanşată de studenţi, care au cerut schimbarea conducerii partidului, alegeri pe bază de pluripartidism, relaţii de egalitate cu U.R.S.S. etc. Liderii comunişti au cerut ajutor U.R.S.S.. Au intervinit forţele Armatei Sovietice, care înăbuşă în sânge revoluţia anticomunistă (circa 20 000 de victime). La 4 noiembrie au început negocieri sovieto-ungare, sovieticii urmărind reprimarea “contrarevoluţiei”. Janoş Kadar, refugiat pe teritoriul sovietic, a declarat că a alcătuit un nou guvern. Imre Nagy a fost nevoit să se refugieze la ambasada iugoslavă din Budapesta, apoi în România. La insistenţa sovieticilor, a fost extrădat noii conduceri de la Budapesta, unde a fost executat în 1958. Peste 200 000 de unguri reuşesc să părăsească ţara.
Noua conducere a Ungariei după o perioadă dogmatică, coordonată de Moscova, a reuşit la începutul anilor ‘60 să promoveze o politică liberală în economie. Astfel, Janos Kadar a reuşit să transforme Ungaria în anii ‘70-‘80 în cel mai liberal stat al sistemului socialist. La mijlocul anilor ‘80 el începe să se opună procesului reformator, fapt ce a dus la demiterea şi înlocuirea lui din funcţia de conducere a partidului în mai 1988.
Primăvara de la Praga -1968
În ianuarie 1968, în fruntea Partidului Comunist din Cehoslovacia ajunge Alexander Dubcec, reprezentant al aripei reformatoare. El declară că va promova reforme în societate şi ca construi un “socialism cu faţă uman”. În cursul procesului reformator, declanşat de Dubcek, cunoscut drept “Primăvara de la Praga”, a fost anulată cenzura, sau apărut noi formaţiuni politice şi obşteşti, şi-au reluat activitatea Partidul Social-Democrat. În aprilie 1968, conducerea partidului a aprobat un “Program de activitate” ce prevedea trecerea Cehoslovaciei la un nou model de socialism. A fost respinsă teza referitoare la rolul conducător al partidului, se preconiza schimbarea rolului organelor securităţii de stat.
Toate aceste iniţiative au deranjat conducerea de la Kremlin, precum şi a unor lideri comunişti din ţările est-europene, care şi-au exprimat dezacordul faţă de noile tendinţe ale Cehoslovaciei. Trupele armate a cinci state membre a Tratatului de la Varşovia - Bulgaria, Ungaria, R.D.G., Polonia şi U.R.S.S.- au intrat pe teritoriul cehoslovac la 21 august 1968. A.Dubcek a fost arestat împreună cu alţi lideri reformatori. Preşedintele Cehoslovaciei, L. Svoboda, a condamnat acest act de incălcarea flagrantă a dreptului internaţional, refuzând să formeze un nou guvern. Intervenţia sovieticilor şi a ţărilor satelite a fost condamnată de comunitatea internaţională, fapt ce a contribuit la iniţierea unor convorbiri cu A.Dubcek, fiind semnat un acord cu privire la reglementarea situaţiei din ţară. Trupele sovietice au rămas în continuarea pe teritoriul Cehoslovaciei, dar cele ale sateliţilor s-au retras. Adversarii reformelor au trecut la ofensivă.
Această intervenţie a fost justificată mai târziu de către Leonid Brejnev, care a declarat că “Uniunea Sovietică are datoria să intervină, fără să ţină cont de forţele naţionale, oriunde socialismul este ameninţat de o mişcare de restaurare a capitalismului”. Doctrina expusă a fost catalogată în Vest drept Doctrina Brejnev. În Cehoslovacia, chiar dacă “Primăvara de la Praga” a fost reprimată de trupele sovietice, s-a manifestat în anii 70 o opoziţie grupată în jurul “Cartei 77”, care va juca un rol important în timpul “revoluţiei de catifea” din 1989.
Manifestaţii de protest, deseori soldate cu ciocniri sângeroase cu forţele de ordine, au avut loc şi în Polonia (1956, 1970, 1980). Mişcarea protestatara a contribuit la formarea unui Sindicat liber în Polonia în 1980, Solidaritatea, care s-a situat în fruntea luptei anticomuniste din această ţară.


Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)