Evolutia politica a Chinei in perioada medievala

Tulburările sociale grave au afectat societatea chineză în a doua jumătate a secolului II, dintre care cea izbucnită în 184 numită şi a turbanelor galbene a fost cea mai puternică, va determina căderea dinastiei Han. Drept urmare se petrece un fenomen asemănător celui din Europa de vest prin declinul statului, ruinarea oraşelor, dezmembrarea imperiului. În China de nord, regiunea cea mai populată şi mai bogată, stăpâneau acum regi de origine barbară ca şi clasele conducătoare mândre de privilegiile pe care le aveau. Vechea filozofie din timpul dinastiei Han pierde din audienţă, studiul literaturii decade, şi ca o caracteristică generală, evul mediu chinez cunoaşte o fervoare religioasă asemănătoare celei europene. Acum se petrece un fenomen de sedentarizare a barbarilor din nordul Chinei ce continuă până în secolul VI. Tendinţele centralizatoare au ca obiectiv apărarea împotriva incursiunilor nomazilor din regiunile de stepă dar şi necesităţile colonizării, ale repartizării pământurilor, a întreţinerii sistemului de irigaţii şi a necesităţii controlării marilor drumuri comerciale. Unul din şefii militari Han, Cao Cao, pune bazele regatului Cao Wei reuşind să unifice întreaga Chină de Nord ce încercase să cucerească anterior valea fluviului Yang în 208 dar fusese înfrânt de o coaliţie condusă de Sun Quan şi Liu Bei – cei din urmă vor pune bazele regatelor Sichuan şi Wu (cu capitala la Nanjing). Cao Cao s.a sprijinit pe armată pentru a centraliza statul, duce o politică autoritară cu unele accente de natură militară. Problemele alimentare erau printre cele mai grave şi de aceea regimul ia măsuri pentru creşterea suprafeţelor cultivate, a executării unor lucrări de drenare a solului, intervine în raporturile dintre marea masă de ţărani şi aristocraţi în favoarea primilor pentru nevoi fiscale dar şi disciplinarea ţăranilor rătăcitori, în număr foarte mare în acele timpuri.
         Regatul Cao-Wei în această denumire a fost proclamat de fiul lui Cao Cao, Cao Pei la moartea acestuia în 220-265. atât Cao Cao cât şi urmaşii săi au acordat o mare importanţă funcţionarilor, aleşi prin concurs, ce vor căpăta în scurtă vreme o poziţie importantă în stat, marile familii vor şti să se adapteze acestei situaţii şi curând chiar de la această clasă i se va trage sfârşitul regatului.
         Nici regatele din centrul şi sudul Chinei n-aveau să reziste mai multă vreme căci din a doua jumătate a secolului III se va impune familia Sima ce va pune bazele regatului Tsin care însă au avut de înfruntat opoziţia aristocraţiei, a atacurilor triburilor nomade dinspre nord. Foametea, haosul politic, economic şi administrativ de la începutul secolului IV ca şi răscoalele tribale au provocat un exod masiv al populaţiei ce cu greu a putut fi oprit. Nici secolul al V-lea n-a putut opri căderea economică, părăsirea oraşelor, ruinarea lor şi reducerea activităţii comerciale.
         Plecarea populaţiei chineze din nord a avut efecte benefice pentru sud deoarece noii veniţi aduceau procedee şi tehnici agricole avansate, şi prin defrişări şi desecări au pus în valoare regiunea agricolă a fluviului Yang Zi. S-au refugiat nu numai săracii ci şi aristocraţia, privilegiile fiindu-le menţinute şi în noile condiţii. Aristocraţia a obţinut din partea puterii imperiale recunoaşterea acestora, şi, întrucât trebuia dovedită vechimea, nobleţea, familia pentru a avea acces la înalte funcţii politice, această aristocraţie s-a străduit să-şi creeze registre genealogice astfel că la începutul dinastiei Song, anumite legi vor fi interzice căsătoria între nobilii şi oamenii simpli. Anarhia a fost stăvilită pentru o scurtă perioadă la sfârşitul secolului V şi la începutul secolului VI în zona fluviului Yantzi ceea ce va impulsiona activităţile economice şi mai ales comerciale legate de dezvoltarea traficului în Mările Sudului. Împăratul Wu din dinastia Liang (502-549) asigură o perioadă de linişte şi prosperitate. Budismul ,favorizat şi de politica imperială, se va impune şi mai mult. Această linişte avea să prevestească furtuna datorată luptelor politice din a doua jumătate a secolului VI iar căderea dinastiei Liang este pusă pe seama trupelor de mercenari de la curtea imperială ale căror dezordini nu au putut fi stăvilite. Odată cu căderea dinastiei Liang se petrece şi un fenomen de dispariţie a vechii aristocraţii în sudul Chinei, primul împărat din dinastia lui va cuceri capitala imperiului Nanjing (Nankin) 589.
         În secolele IV-V, China de Nord a cunoscut mai multe regate independente efemere până când aceeaşi dinastie Sui va pune capăt în 589 a divizării statului. Se pun astfel bazele a ceea ce s-a numit în istoria Chinei, Imperiul aristocratic (590-625) iar noua dinastie va pune capăt imperiilor nechineze din nord pentru că atât imperiul Sui cât şi Tang (618-907) sunt considerate ca fiind pur chineze în opoziţie cu regatele barbare. Unirea Chinei din regiunea Yantzi cu cea de nord a lărgit perspectivele prin deschiderea la mare, către zonele tropicale şi către zonele Asiei de sud-est. Este perioada de maximă înflorirea civilizaţiei medievale chineze.
         Primul împărat va fi Wen 581-604 şi ca şi urmaşul său Yang, va construi mari canale, vaste silozuri pentru grâne. Cel din urmă este preocupat de crearea unei flote de război capabilăsă susţină eforturile politice, militare şi economice ale statului. Câteva campanii nefericite în Coreea aveau să atragă mari răscoale ţărăneşti datorită rechiziţiilor necesare susţinerii efortului mic. Pentru apărarea graniţei nordice se completează zidul chinezesc cu 350 km şi se ridică două capitale. Marele Canal lat de 40 m şi lung de 1000 km a avut un rol esenţial în unificarea economică şi politică a Chinei.
         Tulburările interne au provocat căderea acestei dinastii de care a beneficiat un general Li Yuan, cunoscut ca împărat sub numele Kao Tsu (618-526) ce pune bazele noii dinastii Tang. Primii ani sunt consacraţi stăvilirii tulburărilor interne, încheiată după 628 prin reorganizarea administraţiei, împărţirea imperiului în zece mari regiuni ce vor deveni 15 în secolul VIII, unde în curând vor funcţiona inspectori ai administraţiei finanţelor şi justiţiei, legislaţia penală, sistem agrar, fiscalitate, armată, educaţie (crearea unor şcoli superioare şi academii în cele două capitale Chang’an şi Luayang. Această epocă este urmată de una din cele mai mari expansiuni din istoria Chinei între 628-683 în care turcii orientali dunt înfrânţi după victoria obţinută pe valea râului Ili şi a altor triburi nomade dinspre nord, se controlează drumul oazelor cu importanţă economică deosebită. Mai multe expediţii chineze dincolo de Pamir vor avea ca rezultat ocuparea Smarkandului, Buhara şi Taşkent controlate de turcii occidentali. În nord est sunt cucerite Manciuria şi pe la 660 întreaga Peninsulă Coreeană. Aceste cuceriri au la bază forţa cavaleriei, abilitatea diplomatică, măsurile pentru aprovizionarea trupelor. Administrarea acestui imens teritoriu a pus probleme deosebite autorităţilor centrale care îşi aveau sediul la Changan cu urmări importante :
-         Departamentul afacerilor de stat ce grupează un ansamblu de 6 ministere (funcţii publice, finanţe, rituri, armată, justiţie şi lucrări publice).
-         Cancelaria imperială – centru de transmitere şi control al decretelor imperiale
-         Marele secretariat imperial – însărcinat cu redactarea textelor oficiale
-         Consiliul de Stat din care fac parte, în afară de împărat, mari demnitari şi funcţionari.
         Există şi un tribunal al cenzorilor însărcinat să detecteze eventualele abuzuri de orice fel. Înalta curte de justiţie era singura abilitată să pronunţe condamnările la moarte. N-au fost neglijate nici problemele care ţin de învăţătură, şi anume universităţile de stat şi bibliotecile publice.
         În primul secol al dinastiei Tang, datorită măsurilor luate s-au asigurat veniturile fiscale şi s-a menţinut o anumită stabilitate socială printre care sistemele de împărţire a pământului. Erau încurajate lucrările pentru defrişarea şi desţelenirea unor imense suprafeţe pentru agricultură. Se practica „metoda repartizării egale a pământurilor” pentru a asigura satisfacerea obligaţiilor fiscale ale contribuabililor. Pentru necesităţile militare a fost încurajată creşterea cailor păşunile ocupând mari suprafeţe în anumite regiuni ale Chinei. Astfel că pe la jumătatea secolului VII, dinastia Tang dispunea de 700.000 de cai. Caii erau folosiţi de membrii înaltei societăţi care mergeau călare ca şi pentru sistemul de poştă.
         Către sfârşitul secolului VII, China va avea şi o împărăteasă – primul şi unicul împărat de sex feminin din istoria Chinei – Zetian, care a condus statul timp de 27 de ani şi s-a sprijinit pe sacerdoţii budişti ajunşi la mare putere în acel timp.
         Prima parte a secolului VIII, mai precis 710-755, este considerată perioada cea mai strălucită a epocii Tang. Influenţa Chinei în Asia era la apogeu, iar poezia clasică şi studiile budiste ating nivelul maxim de dezvoltare. În 710 Li Longji (685-762), fiul împăratului îndepărtat de la putere în 690 de Zetian, între 712-756 conduce imperiul sub numele de Hiuan-Tsong. Domnia începe prin punerea în ordine a finanţelor, a administraţiei ţi a moravurilor politice. Se depun eforturi pentru a reconstitui registrele de recens pentru a găsi remediul reducerii dramatice a numărului de familii impozabile. Cea mai importantă acţiune este contraofensiva împăratului arabilor declanşată după 745 şi încheiată printr-un grav eşec în urma bătăliei de pe râul Talas în 751. este epoca în care aristocraţia revine la putere şi în aceste condiţii sistemul împărţirii pământurilor se degradează în favoarea marilor proprietari. Armatele de frontieră nu mai pot fi controlate de împărat în timp ce în interior aristocraţia veche se înfruntă cu noua aristocraţie.
         Nemulţumirile armatei cresc astfel că în 755 are loc o mare rebeliune militară condusă de An Lu-şan, comandantul armatei de la graniţa de nord inaugurând o epocă de criză ce se va întinde pe două secole. Acesta porneşte în iarna anului 755-756 asupra capitalelor ce se predau fără a opune rezistenţă. Împăratul a fugit iar în locul său a fost pus altul reuşindu-se să se înfrângă răscoala. S-a pierdut controlul asupra oazelor şi a drumurilor comerciale din Asia Centrală, invaziile nomazilor dinspre nord erau frecvente, anarhia politică era un fenomen obişnuit. Se produce o creştere a puterii economice a părţii sudice a Chinei unde predomina cultura orezului unde urbanizarea este favorizată de intensă acţiune comercială în timp ce pe valea fluviului Galben activitatea economică este în continuă scădere. Sudul producea importante cantităţi de ceai, sare dar şi mătăsuri, regiune ocolită şi de războaiele devastatoare de la jumătatea secolului VIII. Se produc şi schimbări şi în administraţie şi armată, locuitorii palatului domină viaţa politică, armatele de mercenari au luat locul vechilor miliţii ţărăneşti.
         În plan politic, în a doua jumătate a secolului VIII şi prima jumătate a secolului următor nu se va putea reface unitatea chineză deoarece multe provincii au fost pierdute. În plan religios se realizează o puternică reacţie împotriva budismului ce culminează cu desfiinţarea între 842-845 a 4.600 de mănăstiri, secularizarea a 50 milioane de ha şi desfiinţarea a altor 40.000 de aşezăminte religioase. Au izbucnit o serie de răscoale printre care mai importantă este cea condusă de Huan Ciao (874-883), ce s-a proclamat împărat. Răscoala este înăbuşită cu ajutorul mercenarilor turci. Autoritatea împăraţilor din dinastia Tang va fi mai mult nominală iar în 907, ultimul împărat Tang este detronat, China se fărâmiţează în mai multe state cu mai multe dinastii regale. Partea nordică va suferi mult datorită distrugerilor provocate de războaiele de la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X, cele două capitale cunosc ruina şi depopularea. Fizionomia lumii chineze se schimbase foarte mult şi va trăi o lungă perioadă de timp sub ameninţarea nomazilor ce vor amputa teritorial statul.

Epoca Song – 960-1279

         Unele semne ale redresării economice şi politice a Chinei au apărut într-o perioadă anterioară dinastiei Song. Dinastia Song reuşeşte să refacă în mare parte unitatea statală. Întemeietorul dinastiei era militar iar refacerea priveşte numai teritoriul chinez, nu şi regiunile din Mongolia, Manciuria, Coreea, Asia Centrală sau Vietnamul. Ultimul stat obţinuse independenţa în anul 968. în 1009 se produce întemeierea „marelui Viêt” de către noua dinastie Ly (1009-1225) care va purta între 1073 şi 1077 un război împotriva armatelor chineze provocând dinastiei Song numeroase complicaţii şi greutăţi în această regiune tropicală.
         În plan intern, au avut loc importante progrese economice în plan tehnic şi comercial şi anume : noul sistem de odelaj, cultul orezului prin folosirea inundaţiilor, folosirea prafului de puşcă, a busolei şi a monezii de hârtie. A avut loc o creştere demografică rapidă, China având în 1126 100 milioane de locuitori, masate în marea lor majoritate în Sud. Se consolidează instituţiile fundamentale ale statului. Este pus în funcţiune un adevărat sistem de informaţii control şi comandă care se întinde până în regiunile cele mai îndepărtate ale imperiului şi asigura guvernului central o dominaţie ce nu fusese niciodată atât de puternică asupra întregului teritoriu. Un rol important îl avea primul ministru, mai mare chiar şi decât cel al împăratului.
         Consiliul de stat dirija politica generală ce se folosea de un birou însărcinat cu redactarea textelor – curtea academicienilor. Sunt organizate trei oficii care primesc sugestiile, opiniile sau plângerile funcţionarilor, ori persoanelor particulare. Ele sunt independente unele de altele, membrii lor se bucură de imunitate absolută pe care nici măcar împăratul nu o are. Administraţia centrală era mult simplificată faţă de perioada Tang cu trei mari compartimente. Şi anume economie şi finanţe, armată şi secretariatul însărcinat cu administrarea judiciară şi cu cea a personalului (concursuri de recrutare, numiri, avansări). În provincii existau comisari speciali pe domenii de activitate militară, juridică, economică, fiscală cu puteri foarte largi. O delimitare foarte strictă a pârghiilor puterii, a competenţelor, aplicându-se sistemul de recrutare şi promovare a funcţionarilor, selectarea celor mai bune elemente. Existau numeroase discipline la care se dădea concurs însă cel mai important era cel de cultură generală şi aptitudini de redactare care includea şi o probă de poezie. Nu lipsea, la promovare, sistemul recomandărilor. Clasa funcţionarilor avea să ocupe un rol foarte important în viaţa economică şi socială, politică şi militară a societăţii chineze. În nici o altă perioadă „mandarinii” nu au exercitat un control atât de eficient asupra statului. Influenţa apropiaţilor împăratului pare să fi fost extrem de mică în comparaţie cu cea a funcţionarilor. Iau naştere mari partide politice cu păreri divergente în probleme sociale chineze.
         Armata pierde din rolul său politic de altă dată deoarece un puternic spirit antimilitar a dominat societatea Song, puterea civilă înlocuind rolul acesteia, folosindu-se mercenariatul. Efectivul armatei continuă să crească ajungându-se la peste 1.250.000 de soldaţi în 1041 şi o importantă flotă militară. În viaţa politică s-a manifestat o amplă mişcare reformatoare a cărei autori proveneau din sud-estul statului, cel mai cunoscut fiind Wang An-şi care crede că prin dezvoltarea producţiei pot fi sporite mijloacele de trai ale tuturor şi veniturile statului. S-a făcut remarcat încă din 1056 printr-un proiect de reforme vizând restabilirea sistemului în nord-vest, fiind chemat la putere în 1068-1076 plecat sub presiunea partidei conservatoare. Măsurile privesc acţiuni economice, armate, finanţele, administrative. Una din măsuri a fost aceea de a proteja ţărănimea printr-un control al preţurilor la cereale luând măsuri împotriva cămătarilor. Funcţionarii au fost în atenţia statului fiind mai bine retribuiţi pentru a fi feriţi de corupţie. Un mare efort economic irigaţiilor este întreprins pentru a asigura o anume stabilitate a producţiei de cereale. În domeniul militar capătă importanţă sistemul miliţiilor populare cu sarcini de apărare deoarece armata de mercenari necesita cheltuieli foarte mari. Desigur, reformele sale au întâmpinat rezistenţa aristocraţiei care-şi vedea pierdute bună parte din privilegiile sale în frunte cu istoricul Sima Guang. Statul manifestase grijă deosebită pentru înfiinţarea unor aziluri, orfelinate, spitale, desemnare şi a altor mijloace de apărare a celor defavorizaţi. Sunt constituite după modelul fundaţiilor de caritate budiste.
         Caracteristic pentru această perioadă este o puternică dezvoltare a centrelor urbane datorită unei intense acţiuni economice. Oraşele, dens populate şi foarte active se înmulţesc în mai toată China fiind o atracţie permanentă pentru populaţia rurală. O burghezie orăşenească, al cărei număr este în creştere continuă, controlează activitatea comercială formată din proprietarii funciari şi negustorii bogaţi. Moneda joacă un rol extrem de important în relaţiile de schimb, banii de aramă chinezeşti circulând într-o bună parte a Asiei, în Japonia erau folosiţi chiar ca monedă locală de schimb la care se adaugă moneda de hârtie.
         Situaţia politică a Chinei în această perioadă este dominată de crearea în nordul statului a unor puternice state turco-mongolo-tibetane. Printre ele, din secolul X, important este Imperiul Kitan constituit în Manciuria şi Mongolia răsăriteană, avea însă armate să se opună atacurilor acestora şi de aceea a preferat să încheie pace, uneori în condiţii dezavantajoase. Dacă din punct de vedere militar rezultatele au fost mai puţin faste, cultura chineză a reuşit să influenţeze în decisiv cultura şi civilizaţia Imperiului Kitan care va sfârşi prin a se desfiinţa la începutul secolului XII. Un alt pericol a venit în primele decenii  ale aceluiaşi secol din partea tunguşilor, aliaţii Chinei în lupta Imperiului Kitan, care vor cuceri capitala chineză Kaifeng în 1126 iar apoi îşi vor stabili propria capitală la Beijing. Casa domnitoare chineză se va refugia în sud formând un nou stat denumit China Song de Sud (1127-1279). Noua populaţie era formată din crescători de animale şi însoţitori de caravane, era foarte războinică. Va sfârşi ca şi China Song de Sud prin a fi cucerită de către mongoli.
         Toată China de nord este cucerită între anii 1225-1227 de către mongoli după 23 de ani de război neîntrerupt avându-l în frunte pe faimosul Gingis-han. După un răgaz de 30 de ani, timp în care atenţia mongolilor s-a îndreptat către Asia Occidentală şi Europa Răsăriteană mongolii revin asupra Chinei Song de Sud, sub conducerea lui Kubilai-han, reuşesc după 1260 să ocupe Vietnamul şi până în 1279 toată China. Kubilai, noul stăpân, îşi mută capitala de la Karakorum la Beijing în 1270 iar dinastia sa a luat numele de Yuan înlocuind vechea dinastie chineză. Regimul de exploatare mongol a fost foarte aspru, populaţia chineză fiind adusă în marea ei majoritate în stare de servitute. Populaţie nomadă, cuceritorii au contribuit la degradarea sistemului de irigaţii din Sud ceea ce va duce la o scădere a producţiei cerealiere, la ruinarea gospodăriilor ţărăneşti, pământurile fiind împărţite marilor feudali mongoli. Posturile de conducere sunt rezervate mongolilor iar administrarea finanţelor este încredinţată oamenilor originari din regiunile islamizate ale Asiei Centrale şi Orientului Mijlociu. Negustorii musulmani acaparează comerţul şi activităţile de strângere a dărilor.
         Şi Marco Polo lucrează în favoarea cuceritorilor.
         Un imens spaţiu geografic este controlat de mongoli de la Pacific la Carpaţi, benefic mai ales pentru activitatea comercială.
         Puternice mişcări de rezistenţă au izbucnit în China începând cu primele decenii ale secolului XIV când domniile se succed rapid şi indisciplina nobilimii mongole este în creştere alimentând speranţa celor oprimaţi. Cea mai importantă a fost cea numită a „turbanelor roşii” începută concomitent în 1351-1352 atât în nord cât şi în sudul Chinei. Conducătorul acesteia, ţăran de origine, Ciu Yuan-ciang, s-a născut în 1328 porneşte răscoala în 1352 şi reuşeşte în 1359 să ocupe Nankimul, în 1963 devine stăpânul Chinei centrale iar în 1364 se proclamă principe al regatului Wu. Repurtează victorie după victorie şi în 1368 se proclamă împărat după ce întreaga Chină este eliberată de mongoli. Întemeiază ca Nankin dinastia Ming. Ofensiva este dusă mai departe până în centrul lumii mongole reuşind să distrugă forţa ei de şoc (1369-1370).

                   Epoca Ming 1368-1644

         Ca împărat Ciu Yuan-ciang a domnit sub numele de Hongwu (1368-1398) a trebuit să efectueze o mare operă de reconstrucţie şi refacere economică a Chinei deteriorată datorată stăpânirii străine. S-au luat măsuri pentru refacerea digurilor, canalelor, regularizarea apelor, de redare în folosinţă a unor importante suprafeţe agricole. Zonele devastate sunt repopulate, imigranţii primind loturi întinse erau sprijiniţi de către stat. Sunt luate măsuri şi pentru plantarea pomilor necesari creşterii viermilor de mătase dar şi pentru a construi nave maritime sau fluviale. Agricultura este în centrul atenţiei noii administraţii care va reprezenta pentru perioada dinastiilor Ming şi Quing principalele rezerve fiscale. Pentru un control riguros, din necesităţi fiscale s-au întocmit recensăminte (activitatea comercială a cedat locul agriculturii).
         În plan politic este marcat începutul instituirii absolutismului monarhic, cunoscut fiind faptul că instituţiile statului sunt subordonate împăratului. Este cunoscut că, fiind ţăran, i-a fost teamă de critici mai ales în ceea ce priveşte originea sa, mulţi supuşi plătind cu capul pentru delictul lezmajestate. Tendinţele absolutiste se vor accentua în timpul urmaşilor săi în secolele XV-XVI deoarece sistemul monetarial al dinastiei Song nu mai funcţiona. Se pare că acest sistem, în organizarea lui a fost influenţat şi de cel mongol.
         În timpul domniei fiului său Yung-lo (1403-1424) graniţele imperiului vor atinge maxima întindere. Domnia lui va fi una dintre cele mai strălucite din istoria Imperiului Chinez. Se cucereşte Mongolia şi zona fluviului Amur în timp ce flota explorează Oceanul Indian, spre Java, Sumatra, Malaezia, Celyon şi India.
         A doua jumătate a secolului a însemnat o perioadă de replice în faţa atacurilor nomazilor, pentru apărare zidul chinezesc este dublat sau chiar triplat ajungând la o lungime totală de 5000 de km. Pe mare piraţii japonezi împiedică activitatea comercială chineză. Un fapt drept de remarcat, mutarea capitalei de la Nanjing la Beijing, curtea imperială îndepărtându-se de zona economică cu mult mai dezvoltată din Sud în prima jumătate a secolului XV.
         După 1520 Imperiul Ming cunoaşte o puternică dezvoltare datorată avântului meşteşugăresc, a producţiei textile şi metalurgice, oraşele cunosc un progres apreciabil. În acelaşi timp în lumea satului semnele crizei sunt tot mai evidente, datorită deposedării masive a ţăranilor de pământuri şi a creşterii sarcinilor datorită statului şi nobilului. Încercările de reformare a statului nu dau rezultatele scontate şi datorită faptului că în plan politic se înfrunta clanul eunucilor devenit atotputernic în clasa funcţionarilor.



Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)