Evolutia istorica a conceptului de constitutie

               Noţiunile incidente sferei politicii au semnificaţii variabile. Naşterea lor este legată de o anumită constelaţie de circumstanţe istorice, de anumite confluenţe, convergenţe, conflicte sau opoziţii de mentalităţi ori interese, iar viaţa lor este durabil marcată de acestea; schimbarea inevitabilă şi greu reversibilă a acestor factori antrenează pe de o parte modificarea rolului, funcţiilor şi chiar a sensului noţiunilor respective, iar pe de altă parte, ocultarea totală sau parţială a semnificaţiei lor iniţiale.
            Sub aspect metodologic, ni se pare relevantă „istoria conceptelor”: „o metodă specializată de critică a surselor, atentă în privinţa utilizării noţiunilor politice şi sociale esenţiale”[1]. Istoricitatea conceptelor politice este examinată fără a limita demersul ştiinţific la simpla istorie a limbajului; istoria conceptelor înnoieşte istoria ideilor şi a doctrinelor încercând „să rupă naivul cerc vicios care leagă cuvintele de lucruri[2] [...]. Un cuvânt devine concept atunci când totalitatea unui ansamblu de semnificaţii şi de experienţe politice şi sociale în care şi pentru care acest cuvânt este utilizat intră în acel unic cuvânt. [...] Un cuvânt conţine posibilităţile unor semnificaţii, un concept reuneşte în el un ansamblu de semnificaţii”[3]. Importantă pentru decelarea câmpului semantic al unui concept este aşadar evidenţierea contextului teoretico-istoric în care acesta operează, precum şi a rolului şi funcţiilor ce-i revin în cadrul acestui context.
            Câmpul semantic al noţiunii de constituţie[4] cuprinde elemente precum starea, natura  sau caracterul unui lucru, o anumită ordine, precum şi instituirea sau redactarea unui text scris, vizând esenţa a ceea ce este „constituit”.[5]
            Într-un celebru pasaj[6] din Politica, Aristotel desemna „constituţia” (=πολιτεία) drept „organizarea magistraturilor, modul lor de distribuţie, <stabilirea celei> suverane în constituţie şi scopul fiecărei comunităţi”. Autorul preciza că „legile trebui stabilite în funcţie de constituţie, şi toate sunt stabilite astfel, iar nu constituţia în funcţie de legi”. Termenul respectiv desemna aşadar pentru Aristotel un sistem de magistraturi, având în vârf o magistratură supremă, şi mai puţin structura socială şi statală de ansamblu[7].
            Pentru Cicero, termenul de „constituţie” avea un sens apropiat celui modern: „această constituţie [haec constitutio / cette constitution][8] are în primul rând meritul unei mari egalităţi, fără de care oamenii cu greu pot rămâne pentru mult timp liberi, apoi ea este durabilă, întrucât printr-un viciu inseparabil de primele forme de care am vorbit anterior, şi care le denaturează cu uşurinţă, tiranul succede regelui, o facţiune aristocraţiei iar anarhia statului popular ...”[9]. Sunt decelabile patru elemente ale „constituţiei” (constitutio): autoritatea ei în baza vechimii şi a confirmării în timp[10], forţa ei de echilibrare a societăţii şi a organizării statale (aequabilitas), funcţia de menţinere a libertăţii, precum şi stabilitatea de durată (firmitudo); în accepţiune, termenul ciceronian de constituţie nu a mai fost utilizat în perioada următoare [11].
            O accepţiune diferită va reveni acestui termen în practica politică şi juridică a Imperiului. Actele Împăratului (edicte, decrete, rescripte şi mandate) vor fi desemnate, iniţial neoficial, în limbajul curent al nespecialiştilor, drept „constituţii”, termen care nu apare la început în actele publice oficiale[12]. În primul secol după Hristos, prerogativa împăratului de a adopta dispoziţii cu caracter de lege nu este nici pe departe recunoscută fără rezerve; relaţiile vor fi însă altele în cursul secolului următor[13]. Treptat, tuturor actelor imperiale li se recunoaşte forţa de lege. Reprezentativă pentru concepţia dominantă a secolului II în privinţa acestor acte imperiale este definiţia dată de Gaius: Constitutio principis est quod imperator decreto vel edicto vel epistola constituit. Nec unquam dubitatum est, quin id legis vicem optineat cum ipse imperator per legem imperium accipiat[14]. Autorilor din acest secol cred sau pretind că forţa de lege a „constituţiilor” a fost recunoscută de la bun început, argumentând această idee pe autoritatea conferită împăraţilor prin legea de învestitură.
            În timpul lui Iustinian, caracterul de „lege” al constituţiilor este reafirmat cu fermitate: „[a]şadar, orice statuează împăratul prin epistolă şi semnătură, sau decretează în urma unei anchete, sau ordonă fiind interpelat de plano sau prin edict, este cunoscut a fi lege. Acestea sunt ceea ce în mod vulgar numim constituţii”[15]
            Pentru teoria medievală a statului, termenii de „constitutio” şi „status” rămân în continuare termeni cheie, fapt ilustrat de lucrările lui Thoma d’Aquino, Jean de la Terre Rouge sau Philippe de Beaumanoir[16]. Urmând terminologia Digestae-lor, termenul constituţie este utilizat deseori în sensul de „lege”[17].
            La Jean Bodin (1530-1596), termenul de constituţie nu apare practic de loc în ale sale Şase cărţi ale Republicii.[18] Importantă este însă ideea „legilor fundamentale ale regatului”, legi de la care nici chiar suveranul nu este îndreptăţit a deroga. Printre aceste „legi fundamentale” se numără şi Legea Salică, prin care femeile erau excluse de la succesiunea la tronul Franţei[19].
            Absenţa statului (în accepţiunea modernă a termenului, de putere centralizată şi suverană), precum şi existenţa unei pluralităţi de relaţii personale de dominaţie, în care monarhilor le revenea o poziţie supraordonată, dar nu dominaţia absolută asupra marilor seniori, clerului, stărilor, provinciilor, oraşelor şi comunităţilor rurale libere au determinat o anumită configuraţie a „legilor fundamentale”. Acestea apar sub titulatura unor „carte ale libertăţii”, „acorduri privind dominaţia” (Herrschaftsverträge) „angajamente” (Handfeste) sau „forme de guvernământ”[20]. Cel mai important instrument din această serie este „Magna Carta Libertatum” din 1215; mai pot fi citate acte precum Angajamentul bavarez (Bayrische Handfeste, 1311), Bula de Aur a Împăratului Carol al IV-lea (1356), Tratatul de la Tübingen (1514), Capitulaţia electorală a Împăratului Carol Quintul din 1519, Pacea religioasă de la Augsburg (1555), Tratatul de la Westfalia (1648), „Forma de guvernământ” suedezo-pomeraniană din 1663 şi altele. Unele din aceste acte prezintă o relevanţă deosebită pentru istoria dreptului internaţional public; toate conţin însă dispoziţii referitoare la exercitarea puterii de dominaţie de către titularii acesteia. Ele au un caracter bi- sau multilateral, exprimând voinţa mai multor subiecţi de drept, a monarhilor, dar şi a seniorilor imediat inferiori în rang acestora, iar în unele cazuri, chiar şi a reprezentanţilor unor comunităţi ţărăneşti. Dispoziţiile lor privesc delimitarea şi precizarea exercitării unei puteri de dominaţie deja recunoscută în principiu; ele nu creează sau „constituie” această putere, ci stabilesc întinderea unor puteri existente. Elementele de noutate sunt prezente, dar accentul este pus pe „vechile libertăţi”. Vechimea unei instituţii juridice era un criteriu de excelenţă, iar existenţa unei autorităţi care să emită acte normative, cu forţă juridică obligatorie şi generală şi care să abroge cutumele şi reglementările existente apărea ca fiind de neconceput.
            Mutaţia politică şi culturală de la perspectiva autorităţii necontestate a tradiţiei către atitudinea unei modificări deliberate şi sistematice a instituţiilor existente a fost bineînţeles rezultatul unei evoluţii îndelungate. Ea este decelabilă în Vestul continentului, mai ales în Anglia, fiind catalizată atât de climatul cultural al vremii cât şi de cataclismele politice pe care le-a suportat această ţară în secolul XVII.
            În Anglia, termenul de „constitution” se impune treptat, la concurenţă cu cei de „government” şi de „fundamental laws”, fără a-i disloca şi elimina total pe aceştia din urmă[21]. Prin aceşti termeni este desemnată ordinea politico-juridică a ţării, inclusiv acele instituţii menite preîntâmpine abuzurile şi să prevină tirania. Astfel, înainte de declanşarea războiului civil, Regele Carol I, respingând cele „19 propuneri” ale Parlamentului, susţine că puterile ce revin Camerei Lorzilor şi Camerei Comunelor sunt mai mult decât suficiente pentru a restrânge o putere tiranică, iar fără puterile ce-i sunt pretinse de către Camere, regele nu poate îndeplini obligaţia ce-i revine şi care constituie ţelul acestei monarhii, întrucât ar reprezenta “o răsturnare totală a Legilor Fundamentale şi a acelei excelente Constituţii a Regatului, care a făcut această Naţiune, pentru atâţia ani deopotrivă faimoasă şi fericită, [provocând] în mare măsură invidie”[22]. Rezoluţia din 1688 a Parlamentului englez, prin care se dispune îndepărtarea de pe tron a regelui Iacob al II-lea, invocă faptul că acesta ar fi încercat să răstoarne „Constituţia” regatului, rupând contractul originar dintre rege şi popor şi ar fi încălcat „legile fundamentale”[23].
            Sintagma „fundamental constitutions” apare incidental în actul de acuzare contra regelui Carol I[24], redactat în 1649, fără a i se preciza conţinutul sau semnificaţia. Suveranului i se imputa intenţia malefică de a-şi crea  şi menţine o putere tiranică, exercitată după voinţa sa arbitrară şi de „a răsturna drepturile şi libertăţile poporului, de a îndepărta şi goli de conţinut fundamentele acestora, ca şi a tuturor corecţiilor şi remediilor relei guvernări, care prin constituţiile fundamentale (s.n.) au fost rezervate, în numele poporului, ca drept şi putere a Parlamentelor succesive, sau a întrunirilor naţionale în Consiliu”[25].
            Un important şi timpuriu proiect de lege fundamentală privind instituirea, organizarea şi funcţionarea instituţiilor statului a fost prezentat de Cromwell în 1653 Parlamentului, sub titulatura de „The Government of the Commonwealth of England, Scotland and Ireland, and the Dominions thereunto Belonging” (act denumit în mod curent „Instrument of Government”)[26]. Proiectul se caracterizează prin întinderea prerogativelor conferite „Lordului Protector” (Cromwell  fiind desemnat expres în această funcţie în art. XXXIII) şi prin absenţa unor dispoziţii referitoare la drepturi şi libertăţi fundamentale.
            Pentru decelarea sensului atribuit în epocă expresiei „fundamental constitutions” sunt relevante două documente din deceniile următoare. Este vorba în primul rând de cele „120 de Constituţii Fundamentale” pentru Carolina, redactate de John Locke (1669). Având obiectivul, declarat în Preambul, de a evita constituirea unei „democraţii numeroase”, acestea  reglementează organizarea politică şi judecătorească a coloniei; relevante apar dispoziţiile ultimei „constituţii” (a 120-a) care stabilesc că „aceste constituţii, în număr de 120, precum şi orice parte a acestora, vor fi şi vor rămâne forma şi regula inalterabilă de guvernământ, pentru totdeauna (unalterable form and rule of governement forever)[27]. Este formularea cea mai explicită şi energică de până atunci a ideii intangibiităţii legii fundamentale şi, implicit, a poziţiei sale ierarhic superioare. Al doilea document este un proiect elaborat de William Penn, cuprinzând un preambul şi 24 de articole („constituţii”), referitoare la organizarea Pennsylvaniei[28]. Aici, termenul de „constituţii” este folosit într-o accepţiune asemănătoare cu cea corespunzând tradiţiilor Romei imperiale şi Evului Mediu; înţelesul cel mai apropiat de cel corect ar fi cel de „articole fundamentale”[29].
            Una din cele mai pregnante definiri a noţiunii de „fundamental laws” – noţiune care în terminologia epocii începe să fie utilizată împreună cu cea de constituţie – îi aparţine aceluiaşi William Penn, într-o lucrare datând din 1675. „Legile fundamentale”  sunt „drepturile şi privilegiile pe care le numesc engleze, şi care sunt dreptul prin naştere al fiecărui englez” şi ele cuprind în primul rând proprietatea şi posesia netulburată, în al doilea rând posibilitatea d e a vota asupra oricărei legi, astfel încât proprietatea sau posesia să poată fi menţinute şi, în fine, o influenţă, prin intermediul instituţiei juraţilor, asupra modului de aplicare a acestor legi de către justiţie[30].
           
            Redusă frecvent la teoria separaţiei puterilor – în privinţa căreia se citează de multe ori aproape exclusiv capitolul VI din cartea a XI-a, referitor la „constituţia” Angliei – concepţia politică şi juridică a autorului Spiritului legilor are o semnificaţie deosebită şi sub aspectul evoluţiei noţiunii de constituţie[31]. Pentru Montesqueiu[32], semnificaţia termenului de „constituţie” cuprinde atât accepţiunile tradiţionale, de lege adoptată de regii franci[33], sau de „guvernământ al unuia ori al mai multora” în sensul teoriei clasice a formelor de guvernământ[34], dar şi într-un sens nou, de criteriu pentru adaptarea necesară a legilor la condiţiile şi împrejurările speciale ale unui anumit popor sau dintr-o anumită ţară[35]. Un alt pasaj evidenţiază intercondiţionarea dintre constituţie şi libertatea politică: „Pour qu,on ne puisse abuser du pouvoir, il faut que par la disposition des choses, le pouvoir arrête le pouvoir. Une constitution peut être telle, que personne ne serra contraint de faire les choses auxquelles la loi ne l’oblige pas, et à ne point faire celles que la loi lui permet”[36]. Montesquieu utilizează şi formula „choquer la constitution”[37]; sensul expresiei nu este cel de insubordonare faţă de o normă superioară, ci cel de inadecvare faţă de principiile sau natura unei anumite forme de guvernământ („constituţie” în sens clasic: monarhie, aristocraţie sau republică)[38]. Raportul dintre constituţie şi lege nu este un raport juridic al ierarhiei de norme, ci, dimpotrivă, un raport politic dintre mijloace şi obiective, un raport de adecvare între dreptul public şi privat şi telos-ul politic[39]. După cum subliniază Olivier Beaud, Montesqueiu „preferă constituţiilor scrise acea totalitate organică şi istorică pe care el o numeşte ‚constituţie’. Aceasta este modalitatea sa de a face libertatea efectivă. Singularitatea poziţiei sale în materie de teorie constituţională constă prin urmare în aceea că se situează la jumătatea drumului între două concepţii dominante: el înclină de partea curentului constituţionalist prin susţinerea şi ilustrarea <<artei separării>>, dar adoptă o concepţie asupra constituţiei care îl apropie de partizanii tradiţiei greceşti şi ai concepţiei instituţionale”[40].
            Termenul de constituţie capătă autonomie conceptuală, evidenţiindu-se ca noţiune de sine stătătoare în opera lui Emmerich de Vattel. În opinia sa, „[r]egula fundamentală care determină maniera în care trebuie exercitată autoritatea publică este ceea ce formează constituţia statului. În ea se vede forma sub care naţiunea acţionează în calitate de corp politic, cum şi prin cine trebuie guvernat poporul [şi] care sunt drepturile şi obligaţiile celor care guvernează naţiunea. Această constituţie nu este în fond altceva decât stabilirea ordinii în cadrul căreia o naţiune îşi propune să lucreze în comun pentru a obţine avantajele în vederea cărora a fost stabilită societatea politică.”[41] Cuprinsă într-o lucrare ce-şi propune şi urmăreşte consecvent prezentarea sistematică a dreptului internaţional european, această definiţie are un impact profund în epocă, cu atât mai mult cu cât opera juristului elveţian a influenţat considerabil practica politică şi diplomatică din secolul următor publicării sale. Noutatea abordării lui Vattel mai constă şi în afirmarea supremaţiei naţiunii, instanţă politică supremă, singura abilitată să adopte „constituţia”[42]. „Este aşadar evident că Naţiunea este pe deplin îndreptăţită să formeze ea însăşi Constituţia sa, să o menţină, să o perfecţioneze, să reglementeze după voia sa tot ceea ce priveşte guvernământul, fără ca vreo persoană să poată, în mod just, să o împiedice. Guvernământul nu este instituit decât pentru naţiune”[43]. Semnificaţia acestei evidenţieri a naţiunii constă în aceea că se elimină suportul construcţiilor teoretice contractualiste[44] care legitimai puterea de stat a epocii.
            Până la finele secolului XVIII, noţiunea de constituţie avea aşadar mai degrabă valenţe descriptive decât normative. Ea viza domeniul realităţii politice, juridice şi sociale şi nicidecum pe cel al proiectelor de viitor; din conceptul de constituţie se deducea cum este alcătuit statul şi nu cum ar trebui să fie transformate legile în vigoare. „Constituţionalismul” [45] implica ordinea şi o anumită măsură de limitare a puterii, de menţinere a libertăţii, dar nu reprezenta un standard absolut şi abstract pentru evaluarea şi judecarea instituţiilor existente. Disputele politice implicau uneori şi invocarea „constituţiei” statului, ca în cazul războiului civil din Anglia (1642-1649) sau al detronării regelui englez Iacob al II-lea (1688). Adversarii se acuzau reciproc de încălcare a „constituţiei” şi a „legilor fundamentale”; sensul acestor recriminări viza tradiţiile instituite şi confirmate în timp, drepturile, libertăţile şi prerogativele garantate de vechile instituţii, iar perdantul era condamnat nu pentru refuzul de a recunoaşte şi aplica anumite standarde politice şi juridice generale şi abstracte, ci pentru atitudinea sa (reală sau imaginară) ostilă faţă de reguli existente, solid ancorate în tradiţie.
            Un factor de o deosebită importanţă care a influenţat considerabil rolul şi funcţiile conceptului de constituţie îl reprezintă procesul de codificare[46]. Vizând în principal – dar nu exclusiv – domeniul dreptului privat, codificarea impune în mod inevitabil ordonarea şi sistematizarea materialului normativ, formularea explicită, clară şi univocă a regulilor de drept, eliminarea contradicţiilor şi a pasajelor obscure, reconsiderarea instituţiilor existente şi – nu în ultimul rând – precizarea cu claritate a instanţei abilitate cu emiterea actului de codificare. Unul din oponenţii acestui proces, Friedrich Carl von Savigny, într-o renumită lucrare ce respingea ideea codificării dreptului privat german[47], afirma: „[î]n această epocă [mijlocul secolului XVIII], în întreaga Europă s-a manifestat o tendinţă nechibzuită  spre livresc. S-au pierdut înţelegerea şi sensibilitatea faţă de măreţia şi specificul altor timpuri, ca şi pentru evoluţia naturală a popoarelor şi a constituţiilor, adică pentru tot ceea ce face istoria utilă şi fructuoasă; în locul acestora a apărut o speranţă fără limite în privinţa epocii prezente, care a fost creditată cu nimic mai puţin decât misiunea de a reprezenta întruchiparea perfecţiunii. [...] Se cereau noi coduri de legi, care prin exhaustivitatea lor urmau să confere justiţiei o precizie mecanică, prin aceea că judecătorul, privat de orice [putere de] judecată proprie, urma să fie limitat la simpla aplicare literală a legii; totodată ele trebuiau să ignore toate particularităţile istorice, prin puritatea caracterului lor abstract având utilitate pentru toate epocile şi în privinţa tuturor popoarelor”[48].
            Fireşte, constituţia modernă nu a fost privită ca un „cod al dreptului public”; nu exista pretenţie de exhaustivitate în privinţa reglementării constituţionale. Pe de altă parte, dreptul public nu putea fi sustras curentului general al epocii, care se manifesta în direcţia reglementării prin norme clare şi abstracte, formulate în scris, a instituţiilor existente.
           
            Dimensiunea juridică a conceptului de constituţie este accentuată în mod energic, el dobândeşte valenţe normative, fiind totodată ideologizat[49]. „Constituţia” nu mai reprezintă ansamblul de reguli scrise şi nescrise, cristalizat în timp şi legitimat prin tradiţie şi care defineşte fizionomia politică şi juridică a unei formaţiuni statale, ci devine o normă abstractă, formulată în scris în conformitate cu legile raţiunii, fiind adoptată de reprezentanţa naţională. Nu numai actele şi acţiunile factorilor politici sunt judecate după criteriul „constituţiei” (ceea ce însemna, până în secolul XVIII, verificarea conformităţii cu tradiţia şi cu „vechile libertăţi”), ci chiar legile, instituţiile şi tradiţiile existente sunt apreciate în funcţie de exigenţele unor principii abstracte încorporate în „constituţie”, apărând ca lipsite de legitimitate şi de forţă obligatorie în cazul în care nu satisfac aceste exigenţe.
            Dacă unul sau altul din elementele conceptului modern de constituţie pot fi regăsite într-o epocă anterioară, iar uneori chiar în antichitate, factorul de noutate îl reprezintă rolul proeminent, rezonanţa deosebită şi aşteptările fără precedent ale contemporanilor din partea unui asemenea document politic şi juridic. În opinia unui important autor german[50], din perspectiva filosofiei statului şi a istoriei ideilor, se pot decela patru aspecte ale noţiunii moderne de constituţie.
            Este vorba în primul rând, pe lângă ideea codificării, menţionată mai sus, de principiul statului de drept, a cărui genealogie spirituală urcă până la vechea idee europeană a întemeierii contractuale a societăţii precum şi la reprezentarea creştină a rolului personalităţii umane. Factorii decisivi sunt însă aici elementele de gândire revoluţionară ale filosofiei sociale a iluminismului, printre se cuvin menţionaţi principiul libertăţii individuale şi conceptul raţionalist al unei construcţii statale de factură tehnică, pe baza unui „plan de construcţie unitar”[51]. Ilustrativă în acest sens este formularea lui Emmerich de Vattel, conform căruia, constituţia reprezintă „planul naţiunii în năzuinţa sa către fericire”.[52] Determinarea strictă şi precisă a raporturilor dintre stat şi cetăţean, astfel încât acestuia din urmă să-i fie rezervată o considerabilă sferă a libertăţii individuale este însă posibilă doar în condiţiile existenţei unei reglementări de ansamblu, coerente şi sistematice a raporturilor private. Acest raport de dependenţă a fost remarcat cu peste un secol şi jumătate în urmă de către Tocqueville[53] şi a fost subliniat cu insistenţă în dezbaterile ocazionate de adoptarea Codului civil german. În opinia marelui jurist german Rudolf Sohm, „în dreptul privat rezidă Magna Carta a libertăţii noastre publice. În mult mai mare măsură decât în Constituţia statului, ceea ce numim libertate se bazează pe dreptul civil”[54].
            Cel de-al doilea aspect al conceptului modern de constituţie înglobează triada lui Locke „life-liberty-estate”, reprezentarea şi separaţia puterilor[55]. Într-un cunoscut pasaj din „Al doilea tratat despre cârmuire” Locke afirmă că omul se naşte cu o îndreptăţire la o libertate desăvârşită, şi cu „dreptul de a se bucura fără îngrădire de drepturile şi privilegiile legii naturale, în mod egal cu oricare om sau număr de oameni din lume”, având „prin natură nu numai puterea de a-şi conserva proprietatea (property), adică viaţa, libertatea şi averea [life, liberty and estate], împotriva vătămărilor şi încercărilor altor oameni, ci şi puterea de a judeca şi pedepsi încălcările acestei legi de către alţii”[56]. Istoria ideii de separaţie a puterilor precum şi a celei reprezentare constituie un capitol în sine; tratarea fie şi sumară a evoluţiei acestor principii ar depăşi cu mult limitele demersului nostru[57].
            Un al treilea aspect specific conceptului modern de constituţie rezidă în noua ierarhie a surselor dreptului. Pozitivând principii ale dreptului raţional, constituţia concurează, pe planul pretenţiei de durată, cu lex aeterna, rămânând totodată modificabilă ca reglementare pozitivă a ordinii dominaţiei politice, în privinţa dispoziţiilor sale organizatorice, subordonate finalităţii sale, axate pe drepturile individului[58]. Dobândind forma unei legi scrise, constituţia nu-şi mai poate justifica obligativitatea pe raţionalitatea conţinutului său sau din contextul unei filosofii sociale; pe de altă parte, datorită caracterului său fundamental, precum şi a împrejurării că prin ea este legitimată însăşi legea, validitatea constituţiei nu poate dedusă din propriile sale reguli privitoare la legiferare. Soluţia acestei dificultăţi rezidă în distincţia făcută de abatele Sieyès între „putere constituantă” şi „puterea constituită”[59]. Pozitivarea dreptului raţional are şi o altă consecinţă, indirectă. Ideea contractualistă, frecvent invocată din perspectiva dreptului natural (Suarez, Hobbes, Pufendorf, Wolf sau Rousseau) va mai apare ca legitimare solemnă a actului puterii constituante, dar face treptat loc unilateralităţii specifice oricărei legiferări pozitive, emanaţie a unei autorităţi statale.
            Cel din urmă aspect, menţionat de Hasso Hofmann, definitoriu pe planul filosofiei statului  pentru conceptul de constituţie este cel de „plan de construcţie” a edificiului politic. Rădăcinile acestei idei se regăsesc în secolul XVII, în special în Leviathan-ul lui Hobbes, unde comunitatea politică apare şi sub forma unui gigantic mecanism. Pufendorf vorbea de „arhitectura politică”, iar Sieyès, cu peste un secol mai târziu, despre „mecanismul societăţii”. Dacă statul era o creaţie artificială, în mod logic trebuia să existe un plan de construcţie; acest rol nu putea reveni decât constituţiei. Ideea că instituţiile politice şi juridice pot fi create în scurt timp pe baza unui act de voinţă, iar adoptarea unei constituţii scrise, formulată sistematic şi raţional, va duce la o schimbare dramatică a raporturilor politice în societate a fost larg împărtăşită în anii Revoluţiei franceze; numărul mare de efemere constituţii revoluţionare adoptate la intervale scurte de timp în Franţa ultimului deceniu al secolului XVIII atestă acest lucru[60].
            Format pe baza „fermenţilor ideatici” menţionaţi mai sus, conceptul de constituţie al epocii moderne, caracteristic statului liberal, aflat într-un proces de treptată democratizare are în vedere patru componente[61]:
            - reglementarea instituirea, componenţa, competenţele şi succesiunea organelor supreme în stat;
            - garantarea anumitor drepturi ale persoanei, ale individului contra posibilelor ingerinţe ale puterii de stat;
            - limitarea exercitării arbitrare a dominaţiei, realizată prin împărţirea sau separaţia funcţiilor diverselor organe ale statului;
            - superioritatea ierarhică faţă de legile ordinare, în sensul că în caz de conflict între două norme, norma constituţională are prioritate.
            Unul sau mai multe din aceste elemente pot fi decelate în „legile fundamentale”, „convenţiile”, „instrumentele” sau „capitulaţiile” încheiate ori adoptate înainte de sfârşitul secolului XVIII, însă ideea unei legi fundamentale, formulate în scris şi care să întrunească toate aceste elemente este un rezultat al schimbărilor profunde în gândirea politică şi juridică ocazionate de revoluţiile franceză şi americană.
            Pe planul practicii politice, Constituţia din 1780 a statului Massachusets este prima care poate revendica meritul unei distincţii conceptuale între legiferarea ordinară şi legiuirea constituantă, asumându-şi şi consecinţa unei separări instituţionale ce decurge de aici[62]. Actul respectiv cuprinde un catalog al drepturilor fundamentale, urmat de un „Cadru de Guvernare” (Frame of Government), reglementând instituirea şi exercitarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească, precum şi dispoziţii speciale privind revizuirea[63]. Formularea cea mai pregnantă, care sintetizează lapidar noua concepţie revoluţionară asupra constituţiei, stabilind totodată coordonatele esenţiale care definesc fizionomia statului de drept de factură liberală din secolul XIX o găsim în frecvent citatul articol XVI al „Declaraţiei franceze a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului” din 26 august 1789: „Orice societate în care garanţia drepturilor omului nu este asigurată şi nici separaţia puterilor stabilită, nu are Constituţie”[64].
            Sub aspect juridic, constituţiile epocii inaugurate prin revoluţiile americană şi franceză apar ca limitări ale plenitudinii puterii monarhului, sub forma unei convenţii (pact) între puterile constitutive ale statului sau între mai multe state membre ale unei (con)federaţii (pact federal) şi, în fine, ca fundament al puterii de dominaţie a statului şi a organizării fundamentale a statului[65]. În primul caz, puterea statală este preexistentă constituţiei şi reprezentată de monarh. Constituţia reduce sau limitează doar anumite prerogative ale acestuia, conferind reprezentanţei naţionale un drept de participare la deciziile politice şi legislative şi recunoscând anumite drepturi şi libertăţi fundamentale. Puterile sau competenţele nemenţionate expres în constituţie revin monarhului Deşi teoretic el ar fi putut retrage concesiile făcute, constituţia fiind emanaţia exclusivă a voinţei sale (constituţie octroiată), practic însă o asemenea modificare era exclusă. Modificarea legii fundamentale se putea face printr-o simplă lege, dar la adoptarea acesteia trebuiau să concureze voinţele monarhului şi a reprezentanţei naţionale. Constituţia pact este soluţia unui compromis vizând găsirea unei soluţii pentru constituirea sau menţinerea unei comunităţi politice. Deosebirea faţă de categoria anterioară nu este atât de mare pe cât pare la prima vedere. Monarhul îşi exprimă voinţa la adoptarea pactului fundamental (ca parte a acordului sau ca şef de stat membru al unei confederaţii), iar modificarea sau revizuirea acestuia nu poate avea loc decât prin acord de voinţă al tuturor părţilor la convenţie. Ca şi precedentul, acest tip de constituţie lasă în suspensie problema titularului suveranităţii. Cel puţin la început este neclar cine anume este titularul puterii suverane, sau, într-o formulare mai tehnică, cine decide în cazurile pentru care textele constituţiei şi al legilor nu cuprind nici o dispoziţie privind competenţa sau atunci când există un blocaj decizional între factorii politici şi constituţionali. Cât timp se menţine un anumit consens politic fundamental, problema titularului suveranităţii (monarhul sau parlamentul, confederaţia sau statele membre) poate fi omisă sau neglijată. În momentul unei crize profunde, problema se va pune însă cu acuitate, iar cel ce va reuşi să-şi impună decizia devine titular al suveranităţii[66]. În fine, a treia categorie de constituţie, corespunzând cel mai bine concepţiei moderne a constituţionalismului, este cea în care poporul, titular necontestat al puterii constituante „îşi dă” o constituţie prin care consacră („constituie”) puterile statului, organele şi autorităţile acestuia, delimitându-le competenţa. Puterile statului nu au fiinţa decât dacă şi în măsura în care au fost menţionate expres în legea fundamentală. Constituţia este sursa ultimă a oricărei legitimităţi, autorităţi şi competenţe. Din perspectivă juridică, statul este „creat”, „constituit” sau „făcut” prin constituţie.
            Importanţa constituţiilor revoluţionare, precum şi a legilor fundamentale adoptate după modelul lor sau ca o reacţie la acestea (avem în vedere „primul val” de difuzare a constituţiilor[67]) depăşeşte cu mult aspectul pur juridic de reglementare a raporturilor între puterile statului şi de garantare a unor drepturi şi libertăţi ale individului. Inspirată de principiile raţiunii, consacrând drepturi ale naţiunii dar şi ale individului, considerate imprescriptibile, sacre şi datând din epoci imemoriale, „constituţia” devine obiect de înaltă preţuire, dacă nu chiar de veneraţie. Atitudinea faţă de ea este apropiată de cea faţă de textele sacre ale unei religii. Reprezentările iconografice întăresc această idee: Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului apare în numeroasele ediţii din ultimul deceniu al secolului XVIII într-o reprezentare alegorică amintind de cele XII table ale romanilor, dar mai ales de tablele legii din Vechiul Testament. „Religia civilă”[68] a noii ere politice are ca principal text sacru şi, deopotrivă, obiect de cult constituţia. Toate speranţele de progres politic şi social sunt legate de ea, toate nenorocirile, neîmplinirile sau dezamăgirile sunt consecinţa încălcării, ignorării sau pur şi simplu inexistenţei unui asemenea act fundamental.
            Pentru a folosi formularea lui Josef Isensee, constituţia avea rol nu numai de instrument juridic, dar şi de „Biblie politică” sau (măcar) de catehism popular al religiei civile[69].
            Un text ilustrativ pentru ethosul politic al acestei epoci, datând din anul 1913 şi aparţinând avocatului new-yorkez Henry R. Easterbrook, se remarcă prin modul în care devoţiunea politică împrumută formele şi termenii celei religioase:
            “Constituţia noastră măreaţă şi sfântă, luminată şi inviolabilă, îşi întinde puterea binefăcătoare asupra ţării noastre, asupra mărilor, fluviilor şi codrilor săi, asupra fiului fiecărei mame de la noi, precum însăşi mâna întinsă de Dumnezeu însuşi [...] la crearea primului guvernământ constituţional înfiinţat vreodată, poporul Statelor Unite a creat şi un corp judecătoresc [...] poporul a instituit şi o Curte Supremă – puterea cea mai raţională, mai luminată, mai înţeleaptă, mai iubitoare de adevăr şi mai impersonală – puterea cea mai deschisă, mai onestă, mai conştiincioasă şi mai incoruptibilă – o putere care în istoria lumii stă singură şi fără egal [...] O, tu constituţie minunată! Pergament magic! Cuvânt al prefacerii şi devenirii! Creator, învăţător şi păzitor al umanităţii! Columbia, tu ai strâns la pieptul tău nepărtinitor popoarele lumii şi le-ai numit egale [...] Aş lupta pentru fiecare rând din Constituţie, aşa cum aş lupta şi pentru fiecare stea din drapel.”[70]
            După cum am văzut, încă din primele decenii ale secolului XIX, conceptul de constituţie reprezintă o piesă de bază în arsenalul politico-ideologic şi în discursul public al stângii liberale, mai precis al categoriilor sociale legate de profesiile liberale şi de activităţile comerciale sau intelectuale; aceste clase sunt reprezentate cu preponderenţă în adunările legiuitoare şi văd în doctrina suveranităţii naţionale şi în constituţionalism instrumentele cele mai adecvate pentru a-şi afirma şi consolida pe plan politic poziţiile deţinute pe plan economic şi social. Ca clase care se disting (doar) prin „avere şi educaţie”, ele se opun structurilor statului monarhic centralizat, sprijinite de armată, corpul funcţionarilor publici, clerul înalt şi marii proprietari funciari. Treptat, noţiunea de constituţie va fi invocată – ca şi ideea contractului social – de către adepţii unor orientări etatiste sau conservatoare, categorie în care pot fi încadraţi autori foarte diferiţi, precum Hegel, Carl Ludwig von Haller sau Friedrich Julius Stahl[71].
            Pentru Hegel, constituţia nu poate fi opera unui act decizional al unei adunări reprezentative, orânduirea politică a unui popor depinzând de maturitatea conştiinţei de sine: „[c]ăci o constituţie nu este doar ceva făurit: ea iese din munca secolelor, este Ideea şi conştiinţa raţionalului, în măsura în care aceasta s-a dezvoltat într-un popor. Prin urmare, nici o constituţie nu este făcută doar de subiecţi anumiţi. [...] Poporul trebuie să aibă faţă de constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt, altfel ea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nici o semnificaţie şi nici o valoare[72]”.
            În doctrina secolului XIX vor apare apoi distincţiile dintre constituţia în sens material şi constituţia în sens formal precum şi între constituţia „reală” şi cea „formală”. Cea din urmă este inerentă unei poziţii critice faţă de sistemul existent, implicând o negare, dacă nu a valorilor fundamentale ale constituţiei în vigoare, atunci măcar a eficienţei sau seriozităţii aplicării normelor sale. Venind pe o filieră care îi include pe Saint-Simon şi pe Ferdinand Lassalle, această atitudine este caracteristică pentru gândirea socialistă. Engels susţinea în acest sens: „nu mă refer la constituţia engleză aşa cum se prezintă în Comentariile lui Blackstone sau în fanteziile [„Hirngespinste”] lui de Lolme sau în lungul şir de statute constituţionale de la ’Magna Carta’ şi până la Reform Bill, ci aşa cum este ea în realitate”[73]. Relevante erau pentru el raporturile economice, şi în primul rând cele de proprietate.
            Critica la adresa „constituţiei juridice” va creşte în amploare spre sfârşitul secolului XIX. Limitarea abuzurilor autorităţii şi controlul asupra acesteia prin separaţia puterilor, democraţie parlamentară şi garantarea drepturilor fundamentale (în special a libertaţii de conştiinţă şi de exprimare, a libertăţii de asociere şi a întrunirilor, precum şi a proprietăţii) vor apare ca insuficiente sau chiar irelevante unei noi clase sociale care nu se distinge mai prin „avere şi educaţie” şi a cărei inferioritate economică se converteşte inevitabil în inferioritate politică. Integrarea politică a acestei clase se face doar cu preţul consacrării constituţionale a unor revendicări ale acesteia sau formulate în numele ei. Pe măsură ce partidele socialiste îşi câştigă un loc pe arena confruntărilor politice, constituţia va dobândi o nouă dimensiune: cea de compromis între clase. Politicieni de orientări politice, ideologice şi filosofice diferite găsesc o formulă prin care, păstrând o parte din structurile, instituţiile şi garanţiile constituţiei de sorginte liberală, consacră anumite reguli şi instituţii de inspiraţie socialistă (dreptul la muncă, la grevă, la asigurări sociale, posibilitatea „socializării”, „etatizării” sau a „naţionalizării” anumitor întreprinderi, ramuri de producţie sau categorii de bunuri). Este incert dacă profilul politic al statului va fi liberal (sau „burghez”) sau socialist, însă ambele posibilităţi sunt deschise iar decizia în această privinţă rămâne în suspensie. Un exemplu de compromis politic între tendinţe politice şi ideologice în bună măsură divergente îl reprezintă Constituţia Germaniei din 11 august 1919 („Constituţia de la Weimar)[74].
            Într-o importantă lucrare consacrată teoriei constituţiei[75], Carl Schmitt distinge patru concepte de constituţie.
            Primul dintre acestea este conceptul absolut de constituţie[76]. Constituţia apare ca stare de ansamblu a unităţii şi a ordinii concrete sau ca formă a statului (“formă a formelor”). În această accepţiune, conceptul de constituţie este ancorat în ontologic; statul nu este o constituţie „conform căreia” ia naştere şi funcţionează o voinţă statală ci este o constituţie, o stare existentă. Constituţia mai poate să apară ca principiu al constituirii unităţii politice, o formă specială de dominaţie; în această accepţiune oricare stat are o constituţie. O a treia accepţiune a acestui concept vizează principiul evoluţiei dinamice a unităţii politice, procesul de creare şi apariţie permanent reînnoită a unităţii respective pe baza unei forţe şi energii aflate la baza acesteia sau operând la nivelul acestei baze[77]. Avem până aici variante reformulate ale ideii de constituţie în sens material. În varianta normativă a conceptului absolut de constituţie, aceasta poate însemna o reglementare cu caracter de lege fundamentală, un sistem unitar şi coerent de norme supreme şi ultime (constituţia = normă a normelor).
            Conceptul relativ al constituţiei[78] are în vedere legea constituţională, pe care Schmitt o deosebeşte faţă de constituţie. Cea din urmă este un tot unitar, pe când cea dintâi admite existenţa unei multitudini de acte legislative, definite pe baza unor anumite criterii exterioare, formale. Orice distincţie sub aspect material se pierde în urma disoluţiei constituţiei unitare într-o multitudine de legi constituţionale individuale, formal egale. Acest punct de vedere formal, înglobând criteriile formei scrise al procedurii de adoptare şi al dificultăţii modificării (revizuire), egalizează fără distincţie tot ceea ce stă scris într-o „constituţie”. În opinia autorului german, acest concept este cel mai problematic, oferind cel mai puţin în demersul clarificării conceptuale a constituţiei.
            Conceptul pozitiv de constituţie[79] vizează constituţia ca decizie de ansamblu asupra modului de existenţă şi a formei unităţii politice. Constituţia în sens pozitiv se naşte ca act al puterii constituante, şi nu în urma adoptării unor legi constituţionale sau de revizuire a lor. Ea este legată de anumite decizii fundamentale ale constituantului, a căror esenţă nu este conţinută într-o lege sau într-o normă. Mai degrabă, norma şi legea operează abia după ce unitatea politică a fost creată prin deciziile fundamentale, şi pe baza acestora. Deciziile fundamentale leagă pe legiuitor, chiar şi atunci când adoptă o lege de revizuire a constituţiei cu respectarea procedurilor şi a majorităţilor prevăzute de aceasta. Ulterior, Schmitt va dezvolta o teorie a limitelor imanente ale revizuirii constituţiei[80], care postulează inegalitatea forţei juridice a dispoziţiilor acesteia; cele privitoare la deciziile fundamentale sunt excluse de la modificarea pe cale de revizuire, modificarea lor – care ar implica o înlăturare a constituţiei – fiind posibilă doar pe calea unui act revoluţionar al constituantului, reprezentând aşadar o problemă de ordin politic şi nu normativ.
            În fine, conceptul ideal de constituţie[81] are în vedere un anumit conţinut. Forţele politice implicate în lupta pentru dominaţie în stat formulează anumite revendicări şi nu recunosc drept „constituţie” decât actul care recunoaşte, consacră sau garantează dreptul lor de participare la exercitarea puterii în stat. Burghezia liberală a elaborat un concept ideal al constituţiei pe care l-a opus absolutismului monarhic şi l-a identificat pur şi simplu cu noţiunea de constituţie ca atare. Cea mai elocventă expresie a acestei concepţii o întâlnim în articolul XVI (menţionat mai sus) al Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului, conform căreia o societate lipsită de garanţii ale drepturilor şi în care nu este stabilită separaţia puterilor „nu are constituţie”.
            Pendant al concepţiei decizioniste schmittiene[82], teoria „integrării” elaborată de Rudolf Smend pune accentul pe elementul dinamic al formării şi evoluţiei comunităţilor politice. Dacă pentru Schmitt, statul şi constituţia sunt rezultat al unor decizii fundamentale în limitele cărora trebuie să evolueze viaţa politică şi juridică a comunităţii, limite care nu pot fi înlăturate decât printr-un act revoluţionar al puterii constituante, pentru Smend statul este produsul unui continuu proces de integrare politică a societăţii. Dezbaterile politice, discuţiile publice, campaniile electorale, procesul politic în ansamblu, dar şi ceremoniile publice, fie ele politice, culturale, religioase sau sportive au (şi) rolul de a crea un sentiment de apartenenţă la o comunitate, de  a face vizibilă şi perceptibilă existenţa acesteia şi de a reînnoi în permanenţă legăturile politice, culturale sau sociale dintre membrii acesteia. Constituţia „este  ordinea juridică a statului, mai precis a vieţii, în care statul îşi are realitatea vitală (Lebenswirklichkeit), şi anume procesul de integrare. Sensul acestui proces este producerea mereu reînnoită a totalităţii vitale (Lebenstotalität) a statului, iar constituţia reprezintă normarea prin lege a unor aspecte particulare ale acestui proces”[83]. Interpretarea constituţiei – spre deosebire de legarea strictă faţă de text şi de metodologia juridică a interpretării legii – este mai liberă faţă de aceste elemente şi orientată spre succesul efortului de integrare. „Dacă şi cum survine succesul [...] în privinţa integrării pacificatoare depinde de concurenţa tuturor forţelor vitale ale poporului în întregul său. Acest succes impus ca sarcină poate fi realizat pe mai multe căi ale fluxului vieţii politice, nu toate tocmai constituţionale: atunci succesul misiunii integrării impuse prin legitatea axiologică a spiritului şi prin articolele constituţiei ar corespunde mai bine şi spiritului acesteia, în ciuda anumitor derogări [de la litera sa] decât o viaţă constituţională mai fidelă paragrafelor dar lipsită de succes”[84].
            Împreună cu social-democratul Hermann Heller[85], Carl Schmitt şi Rudolf Smend au întocmit, de pe poziţii ideologice şi politice foarte diferite, diagnostic lucid al slăbiciunilor Constituţiei de la Weimar, evidenţiind totodată şi punctele vulnerabile ale sistemului constituţional al democraţiei parlamentare în general[86]. Un element comun al demersurilor critice la adresa constituţionalismului clasic, de sorginte liberală, constă în opunerea „constituţiei sociale” sau „reale” constituţiei „pur juridice” şi „formale” a liberalismului. Statul nu mai poate fi redus la funcţia de a menţine ordinea juridică existentă şi drepturile fundamentale ale indivizilor iar rolul constituţiei nu mai este epuizat prin limitarea, separarea  şi organizarea puterilor statului şi garantarea drepturilor individului în raport cu acesta. Teoria statului şi constituţiei va lua treptat în consideraţie noi funcţii ale acestuia, cu privire la asigurarea condiţiilor tehnice şi organizatorice vitale ale existenţei societăţii (aprovizionarea cu energie, electricitate, gaz), infrastructura, sistemele de asistenţă socială, sanitară şi de învăţământ. Chiar şi funcţii tradiţionale ale statului (precum garantarea păcii şi ordinii interne) reclamă soluţii care nu sunt întotdeauna compatibile cu cele ale doctrinei liberale clasice.
            Prăbuşirea Republicii de la Weimar şi reculul înregistrat de democraţiile parlamentare în deceniul premergător primului război mondial nu pot fi puse, nici măcar în parte, pe seama criticilor uneori virulente adresate sistemului constituţional al epocii. Ororile sistemelor totalitare – în special în Germania, unde stabilirea dominaţiei naţional-socialiste şi reînnoirea „populară” a dreptului au avut loc rapid[87] pe un teren în care anterior funcţionau instituţiile statului de drept – au făcut ca ulterior să fie regretate stările de lucruri până atunci atât de vehement criticate. Sfârşitul regimurilor totalitare a impus revenirea la canoanele clasice ale democraţiei parlamentare şi la „constituţia juridică”, însă cu anumite corecţii în privinţa formalismului acesteia din urmă.
            Constituţia nu apare numai ca fundament al puterii de dominaţie şi a organizării societăţii, ci şi ca ordine juridică vitală şi fundament axiologic la comunităţii politice[88]. Pentru ca legea fundamentală să nu opereze ca un cadru neutru de manifestare şi afirmare a tuturor tendinţelor politice şi ideologice, inclusiv a celor anticonstituţionale, şi pentru ca rolul ei pacificator în privinţa disputelor politice să nu se reducă la cel al unui provizoriu compromis de clasă, este necesar să existe un consens asupra unor valori civice esenţiale referitoare la modul şi forma convieţuirii politice. Aceasta include acordul asupra a ceea ce este sustras dezbaterii politice şi deciziei prin vot. Este vorba în primul rând demnitatea umană şi de conţinutul esenţial al drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Sub aspect tehnic, aceste soluţii pot fi consacrate formal prin textul constituţiei, stabilind caracterul nerevizuibil al anumitor dispoziţii ale acesteia[89]. Un alt corolar al viziunii axiologice asupra constituţiei îl reprezintă fenomenul de constituţionalizare a dreptului. Scara de valori (a cărei configuraţie concretă este însă de multe ori neclară) devine criteriu în funcţie de care sunt judecate şi reevaluate instituţii ale dreptului civil, al familiei, penal sau administrativ.
            Dacă necesitatea existenţei unui consens fundamental asupra unor valori politice esenţiale este evidentă, „importul” axiologiei în domeniul dreptului constituţional nu este lipsit de aspecte discutabile. Valorile – etice, politice, economice, sociale, culturale – sunt percepute şi apreciate diferit de la caz la caz. Fiecare categorie socio-politică şi fiecare epocă îşi are propria grilă şi ierarhie de valori; acestea pot foarte bine să coincidă în multe privinţe, dar mereu vor fi ordini şi priorităţi diferite în apărarea lor. Factorii de decizie (guvernanţi, parlamentari, judecători) sunt şi vor fi tentaţi frecvent să considere propriile lor judecăţi de valoare drept determinări obiective ale sensului textului constituţional. Libertăţile fundamentale clasice riscă în mai măsură să fie afectate atunci când în locul soluţiei liberale clasice de delimitare a sferei libertăţii individuale de competenţa, în principiu limitată, a statului, autorităţile acestuia încep să aprecieze modul de exercitare a unei libertăţi în raport de valorile pe care se cred îndreptăţite sau chiar obligate să le promoveze. Problema rezidă în aceea că nu există un criteriu obiectiv, verificabil raţional, prin care valori diferite şi de multe ori concurente să poată fi comparate şi „cântărite”, stabilindu-se o ordine de prioritate a acestora[90], în funcţie de anumite categorii de situaţii de fapt. După cum subliniază Ernst Wolfgang Böckenförde, la o examinare atentă, „valorile” nu constituie altceva decât desemnarea unui consens postulat sau deja existent. Sub aspect juridic, accepţiunea constituţiei de fundament axiologic şi ordine axiologică nu conferă sperata legitimare fundamentală şi pregăteşte calea mai degrabă intruziunii diverselor reprezentări şi postulate privind consensul şi aplicarea constituţiei. Prin aceasta, conţinutul normativ al legii fundamentale este subordonat curentelor ideologice ale momentului[91].
            Examinarea evoluţiei conceptului de constituţie, ca şi a oricărui concept politico-juridic important, evidenţiază modul în care acesta a fost construit, interpretat şi instrumentalizat diferit în funcţie de anumite interese şi revendicări politice precum şi de contextul cultural şi politic al epocii. De multe ori, un anumit concept al constituţiei reprezintă un răspuns faţă dat unei crize politice grave din trecut (de exemplu conceptul constituţiei fundamentat axiologic al comunităţii politice), în măsura în care criza este percepută ca fiind declanşată sau facilitată de slăbiciuni imanente concepţiei politice şi juridice tradiţionale. Reputaţia, gloria sau discreditul noţiunii de constituţie au depins şi depind în mare măsură de poziţia şi rolul statului în societatea umană, mai exact de măsură în care comunitatea politică numită stat reuşeşte să se impună ca sursă legitimă şi supremă a dreptului, ca principal decident în privinţa binelui comun; cu alte cuvinte, soarta constituţiei este legată de statul suveran. Rolul proeminent al constituţiei şi misiunea sa esenţială constă tocmai în a limita, a temera şi controla forţa covârşitoare a „Leviathan-ului”, garantând individului o sferă de libertate din care ingerinţa puterii statale să fie în principiu exclusă. Aşadar, deşi etatismul şi constituţionalismul par, şi sunt, în bună măsură antinomice, relativizarea sau diminuarea rolului statului va duce inevitabil la golirea de conţinut şi la slăbirea rezonanţei noţiunii de constituţie: la urma urmei „îmblânzirea” unei „fiare” aproape inofensive, concurată de actori redutabili precum societăţile transnaţionale, organizaţiile internaţionale şi supranaţionale sau organizaţii neguvernamentale, nici pe departe comparabilă cu teribilul Leviathan, nu este o întreprindere prea temerară şi glorioasă, iar actul prin care are loc această „îmblânzire” nu merită să fie plasat neapărat pe poziţia de principal obiect de adoraţie a religiei civile.
            Deşi rolul constituţiei în conştiinţa politică a comunităţii este mult mai puţin pregnant în prezent faţă de secolul XIX, el este departe de a fi epuizat. Constituirea şi evoluţia comunităţii suprastatale a Uniunii Europene şi, mai ales elaborarea proiectului de Tratat privind Constituţia europeană, reprezintă  factori ce impun reconsiderarea funcţiei politice a constituţiei. O constituţie europeană poate deveni factor de integrare politică a statelor şi popoarelor europene în Uniune[92] şi poate conferi acestei comunităţi gradul necesar de omogenitate în vederea consolidării Uniunii ca actor politic stabil, viabil şi capabil de acţiuni politice coerente şi de amploare.
            În condiţiile absenţei elementelor de omogenitate întâlnite în cazul comunităţilor statale (limbă, cultură, religie, etnie sau  trecut şi experienţe istorice comune) Constituţia Europei poate opera, în principiu, ca factor de integrare politică a statelor şi popoarelor europene. În acest caz ea va împrumuta (sau confisca) în bună măsura ceva din prestigiul şi „aura de respectabilitate” a conceptului liberal clasic de constituţie, cristalizat în secolele XVIII şi XIX, şi aceasta pentru un proiect politic, nu numai total diferit faţă de cel propriu acestui concept – crearea şi dezvoltarea statului modern –, dar care în bună măsură este antinomic faţă de acesta. Această „fraudă semantică” nu trebuie însă să ne îngrijoreze; la rândul său statul modern, pentru a realiza integrarea politică a comunităţilor premoderne a utilizat sistematic mitul naţiunii, pentru a da un conţinut concret şi palpabil ideii de comunitate statală, pe care constituţia avea să o (re)structureze pe baza unor principii raţionale şi abstracte.




[1] Reinhard Kosellek, Le futur passé, Paris, èditions de l’EHESS, 1990, p. 105, apud Olivier Beaud, La notion de constitution chez Montesquieu. Contribution à l’étude des rapports entre constitution et constitutionalisme, în Dietrich Murswieck, Ulrich Sorost und Heinrich A. Wolff, Staat – Souveränität – Verfassung. Festschrift für Helmut Quaritsch zum 70. Geburtstag, Duncker & Humblot, Berlin, 2000, pp. 408-448, la p. 414.
[2] Ibid., p. 109
[3] Ibid., p. 110.
[4] Charles Howard McIllwain, Constitutionalism, Ancient and Modern, revised edition, Cornell University Press, 1947 (prima ediţie: 1940;în continuare: Ch. H. MacIllwain, Constitutionalism); Heinz Mohnhaupt, Verfassung (I), Konstitution, Status, Lex fundamentalis şi Dieter Grimm, Verfassung (II), Konstitution, Grundgesetz, în Otto Brunner, Werner Conze und Reinhard Kosellek, Geschichtliche Grundbegriffe, Klett-Cotta, Stuttgart, Bd. VII, 1992, pp. 831-862 şi respectiv 863-899; Joseph Isensee, Vom Stil der Verfassung, Westdeutscher Verlag, Opladen / Wiesbaden, 1999 (Nordrhein-Westphälische Akademie der Wissenschaften, Geisteswissenschaften, 361) (în continuare: J. Isensee, Vom Stil ...); Josef Isensee, § 13, Staat und Verfassung, în Josef Isensee und Paul Kirchhof, Handbuch des Staatsrechts der Bundesrepublik Deutschland, C.F. Müller, Heidelberg, I. Bd., 1987, pp. 591-661
[5] Heinz Mohnhaupt, Verfassung (I), Konstitution, Status, Lex fundamentalis, în Otto Brunner, Werner Conze und Reinhard Kosellek, Geschichtliche Grundbegriffe, Klett-Cotta, Stuttgart, Bd. VII, 1992, pp. 831-862, la p. 32.
[6] Aristotel, Politica, IV, 1 (1289a 13-20), vezi ediţia bilingvă, tradusă şi comentată de Alexandru Baumgarten, Editura IRI, Bucureşti, 2001, p. 209.
[7] H. Mohnhaupt, op. cit., loc. cit., p. 834.
[8] Cicero avea în vedere, urmând în această privinţă concepţia lui Polybios (Istorii, VI, 4-10, vezi ediţia tradusă şi adnotată de Virgil C. Popescu (Editura Ştiinţifică, Bucureşti), în vol. I, 1966, pp. 463-470), “constituţia” mixtă, rezultat al îmbinării unor elemente ale monarhiei (reprezentată în Roma de consuli), aristocraţiei (a cărei funcţie o exercita Senatul), precum şi ale democraţiei (reprezentată de adunările poporului)._
[9] Cicéron, De la République, I, 45, traduction française par J.V. Le Clerc, Paris, Librairie Hachette, 1873, p. 80.
[10] Ibid., II, 21: „prin aceste detalii, spune Lelius, se recunoaşte mai bine adevărul celor afirmate de Cato: constituţia noastră nu este opera unei singure epoci şi a unui singur om” (p. 105 a ediţiei citate).
[11] H. Mohnhaupt, op. cit., loc. cit., p. 835, citându-l pe Wilfried Nippel, Mischverfassungstheorie und Verfassungsrealität in Antike und früher Neuzeit, Klett-Cotta, Stuttgart, 1980, p. 11.
[12] De exemplu, în Lex de imperio Vespasiani (Textes de droit romain, publiés et annotés par Paul Frédéric Girard, Paris, Arthur Rousseau, 1895, pp. 81-82), datând din anul 69 sau 70, se menţionează acta gesta decreta imperata ab imperatore Caesare Vespasiano Aug(usto), iar în edictul pretorului, codificat de Salvius Iulianus în timpul domniei lui Hadrian (117-138), apare expresia edicta decreta principum (P.F. Girard, op. cit., pp. 117-142, la p. 119).
[13] Vezi Jörs, Constitutiones principum, în Georg Wissowa (Hrsg.), Pauly’s Real-Encyclopaedie der classischen Altertumswissenschaft, neue Bearbeitung, siebenter Halbband (IV1), Stuttgart, J.B. Metzlersche Buchhandlung, 1900, col. 1106-1110, la col. 1108.
[14] Gaius, Institutiones, I, 5 (P.F. Girard, op. cit.,p. 180). Pasajul este citat de Jörs, loc. cit., col. 1109. Versiunea română: “Constituţia imperială este ceea ce hotărăşte împăratul prin decret, edict sau epistolă; şi niciodată n-a fost pus la îndoială că aceasta nu ar avea putere de lege, devreme ce împăratul însuşi primeşte această putere prin lege” (Gaius, Instituţiunile, traducere, studiu introductive, note şi adnotări de Aurel N. Popescu, Editura Academiei Republcii Socialiste România, Bucureşti, 1982, p. 66).
[15] Digestae, 1, 4, 1: “Quodcumque igitur imperator per epistulam et subscriptionem statuit, vel cognoscens decrevit vel de plano interlocutus est vel edicto praecepit, legem esse constat. Haec sunt quas vulgo constitutiones appellamus”, apud H. Mohnhaupt, op. cit, loc. cit., p. 836.
[16] H. Mohnhaupt, op. cit, loc. cit., pp. 837 şi urm.
[17] Thomas Smith, în lucrarea sa De Republica Anglorum, 1583, menţionează în Cartea a II-a, cap. VIII „the Emperors lawes and constitutions (called civil lawes)”pentru versiunea electronică a textului, vezi: <<http://www.constitution.org/eng/repang.htm>>
[18] Jean Bodin, Les six livres de la République, 6 vol., Fayard, 1986 (versiunea engleză prescurtată, cuprinzând pasajele esenţiale din lucrare este accesibilă la www.constitution.org).
[19] Vezi Jean Bodin, op. cit., I, 8 şi IV, 1.
[20] Ernst Wolfgang Böckenförde, Geschichtliche Entwicklung und Bedeutungswandel der Verfassung, în idem, Staat, Verfassung, Demokratie. Studien zur Verfassungstheorie und zum Verfassungsrecht, Suhrkamp, Frankfurt am Main, ediţia a 2-a, 1992, pp. 29-52, la pp. 29-32 (în continuare: E. W. Böckenförde, Geschichtliche Entwicklung ...).
[21] H. Mohnhaupt, op. cit., loc. cit., pp. 846-847.
[22] În original: “Since therefore the Power Legally placed in both Houses is more sufficient to prevent and restrain the power of Tyranny, and without the power which is now asked from Us We shall not be able to discharge that Trust which is the end of Monarchy, since this would be a totall Subversion of the Fundamentall Laws, and that excellent Constitution of this Kingdom, which hath made this Nation so many yeers both Famous and Happy to a great degree of Envie”. Textul documentului (“The King’s Answer to the Nineteen Propositions”) este accesibil în format electronic la <<http://www.nipissingu.ca/department/history/MUHLBERGER/2155/KINGSANS.HTM>>.
[23] Textul rezoluţiei este citat de William Blackstone (Commentaries on the Laws of England (1765), I, 3 (=vol. I, p. 204)): “that king James the second, having endeavoured to subvert the constitution of the kingdom, by breaking the original contract between king and people; and, by the advice of jesuits and other wicked persons, having violated the fundamental laws…” (versiunea electronică a textului acestei capitale lucrări este accesibilă la http://www.yale.edu/lawweb/avalon/blackstone).
[24] The Charge against the King (January 20, 1648/1649), în The Constitutional Documents of the Puritan Revolution (1622-1660), selected end edited by Samuel Rawson Gardiner, 3rd edition, revised, Clarendon Press, Oxford, 1906, pp. 371 şi urm.; (lucrarea este accesibilă în format electronic la   http://www.constitution.org/eng/conpur.htm).
[25] Ibid., p. 372. Textul original: “a wicked design to erect and uphold in himself an unlimited and tyrannical power to rule according to his will, and to overthrow the rights and liberties of the people, yea, to take away and make void the foundations thereof, and of all redress and remedy of misgovernment, which by the fundamental constitutions of this kingdom were reserved on the people's behalf in the right and power of frequent and successive Parliaments, or national meetings in Council”.
[26] Vezi S.R. Gardiner, op. cit., pp. 405-417. Vezi D. Grimm, Verfassung (II), loc. cit., p. 865.
[27] Textul este reprodus în Francis Newton Thorpe (editor), The Federal and State Constitutions Colonial Charters, and Other Organic Laws of the States, Territories, and Colonies Now or Heretofore Forming the United States of America, Government Printing Office, Washington, 1909 şi este accesibil în format electronic la <<http://www.yale.edu/lawweb/avalon/states/nc05.htm >>.
[28] Citat în Gerald Stourzh, Staatsformenlehre und Fundamentalgesetze in England und Nordamerika im 17. und 18. Jahrhundert. Zur Genese des modernen Verfassungsbegriffs, în Rudolf Vierhaus (Hrsg.), Herrschaftsverträge, Wahlkapitulationen, Fundamentalgesetze, Göttingen, Vandenhoek & Ruprecht, 1977, pp. 294-327, la pp. 317-318. Pasajul relevant din preambul: „Good Government then, is a Constitution of Just laws set together for the well ordering of men in society, to prevent all Corruption or Justly to Correct it, wher it is most evident”.
[29] G. Stourzh, op. cit., loc. cit., la p. 318.
[30] În original: „those rights and privileges which I call English, and which are proper birthright of Englishmen, and may be reduced to those three: (I.) An ownership, and undisturbed possesion: that what they have is rightly theirs, and nobody’s else; (II.) A voting of every law that is made, wereby that ownership or property may be maintained; (III.) An influence upon, and a real share in that judiciary power taht must apply every such law; which is the ancient, necessary, and laudable use of juries: it is not found among the Britons, to be sure practised by the Saxons, and continued through the Normans to this very day”. Pasajul provine din capitolul „Of English Rights” al lucrării England’s Present Interest Considered; l-am preluat după G. Stourzh, op. cit., loc. cit., la pp. 322-323.
[31] O. Beaud, op. cit. (infra, nota 1), pp. 409 şi urm., 445 şi urm.
[32] Montesquieu, Despre spiritul legilor, traducere şi note de Armand Roşu şi studiu introductiv de Dan Bădărău, Editura Ştiinţifică, 3 vol., 1964-1970. Vezi şi H. Mohnhaupt, op. cit., loc. cit., pp. 845-846 şi, mai ales O. Beaud, op. cit (infra,  nota 1).
[33] Vezi în special XXXI, 2 (“Cum a fost reformat guvernământul civil”), în vol. III, pp. 200-203 din ediţia citată. Aici „constituţia” desemnează actele normative („edicte”) adoptate de regi.
[34] Ibid., XX, 4. Pasajul este citat de H. Mohnhaupt (op. cit., loc. cit., p. 845). În versiunea românească, “constitution” este redat prin organizare (vol. II, p. 11 a ediţiei citate).
[35] Ibid., I, 3 (“Despre legile pozitive”). Textul original, citat de H. Mohnhaupt (op. cit., loc. cit., p. 845) cuprinde pasajul: “se rapporter au degree de liberté que la constitutuion peut souffrir”. În versiunea română (ediţia citată, vol. I, p. 17) cuvântul “constitution” este tradus prin “orânduire”: “Ele [=legile civile] trebuie să fie potrivite cu condiţiile fizice ale ţării; cu clima – rece, caldă sau temperată – cu calitatea solului, cu aşezarea, cu întinderea sa; cu felul de viaţă al popoarelor, –  plugari, vânători sau păstori; ele trebuie să fie potrivite cu gradul de libertate pe care orânduirea statului o poate îngădui [s.n., M.B], cu religia locuitorilor, cu înclinările, cu bogăţiile, cu numărul, cu negoţul, cu moravurile, cu deprinderile lor”.
[36] Montesqueiu, op. cit., XI, 4 (apud O. Beaud, op. cit., loc. cit.,  p. 442); în versiunea românească, din nou, cuvântul “constituţie” este tradus prin “orânduire”: “Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrântă prin putere. Orânduirea de stat poate fi de aşa natură, încât nimeni să nu fie constrâns să facă lucrurile la care legea nu-l obligă şi să nu le facă pe cele pe care legea i le îngăduie (ediţia citată, vol. I, p. 194).
[37] Montesquieu, op. cit., V, 7 şi V, 9 (ediţia română: vol. I, pp. 65-68 şi respectiv pp. 74; în traducere apare “sforţare” sau “a aduce atingere principiului guvernământului”).
[38] O. Beaud, op. cit., loc. cit.,  p. 436.
[39] Ibid., loc. cit., p. 437.
[40] Ibid., loc. cit., p. 448.
[41] În original: „Le règle fondamental qui détermine la manière dont l’autorité publique doit être exercée, est qui forme la constitution de l’état. En elle se voit la forme sous la quelle la nation agit en qualité de corps politique, comment et par qui le peuple doit être gouverné, quells sont les droits et les devoirs de ceux qui gouvernent. Cette constitution n’est dans le fond autre chose que l’établissement de l’ordre dans lequel une nation se propose de travailler en commun à obtenir les avantages en vue desquels la societé politiques s’est établie”. Emmerich de Vattel, Le droit des gens ou principes de la loi naturelle, appliqués à la conduite et aux affaires des nations et des souverains, nouvelle édition augmentée, revue et corrigée, avec quelques notes de l’auteur et des citations, Paris, Janet et Cotelle éditeurs, 1820 (prima ediţie: 1758), § 27, vol. I, p. 31.
[42] Vezi H. Mohnhaupt, op. cit., loc. cit., p. 859.
[43] Emmerich de Vattel, op. cit., § 1, p. 42 a ediţiei citate („Il est donc manifeste que la Nation est en plein droit de former elle-même sa constitution, de la maintenir, de la perfectioner, et de règler à sa volonté tout ce qui concerne le gouvernement, sans que personne puisse, avec justice, l’en empêcher. Le gouvernement n’est établi que pour la Nation.” ).
[44] Vezi H. Mohnhaupt, op. cit., loc. cit., p. 859.
[45] În formularea lui Charles Howard McIllwain, “înainte de sfârşitul secolului XVIII, constituţionalismul consta într-un set de principii încorporate în instituţiile unei naţiuni, nefiind nici exterioare faţă de ele şi nici anterioare acestora. Un stat constituţional era unul care a menţinut  moştenirea instituţiilor libere. Precedentul constituia esenţa vieţii acestor instituiţii şi era drept necontestat. Tocmai păstrarea ‚vechilor’ libertăţi era obiectivul pentru care credeau liberalii că luptă, şi nicidecum crearea a priori a unora noi” Ch. H. McIllwain, Constitutionalism…, Cap. I.).

[46] Ibid., pp. 861-862.
[47] Friedrich Carl von Savigny, Vom Beruf unserer Zeit für Gesetzgebung und Rechtswissenschaft, Freiburg i. Br., Akademische Verlagsbuchhandlung von J.C.B. Mohr, 1892 (reimpresiune a ediţiei a 3-a din 1840).
[48] Ibid., p. 3.
[49] D. Grimm, Verfassung (II), loc. cit., p. 863.
[50] Hasso Hofmann, Zur Idee des Staatsgrundgesetzes, în idem, Recht – Politik – Verfassung. Sudien zur Geschichte der politischen Philosophie, Alfred Metzner Verlag, Frankfurt am Main, 1986, pp. 261-295, la pp. 280 şi urm.
[51] Ibid., pp. 280-281. Autorul menţionează în continuare, pentru ilustrarea tezei contrare, o lucrare aparţinând lui Richard Schmidt (unul din importanţii teoreticieni ai statului de la confluenţa secolelor XIX şi XX) şi anume, Die Vorgeschichte der geschriebenen Verfassungen (1916), a cărei teză fundamentală vizează rolul decisiv al gândirii politice europene din Evul Mediu (Bartolus de Saxoferrato, Thoma d’Aquino, Marsilius de Padova) în genealogia ideii moderne de constituţie. Deşi lucrarea are conotaţii polemice, prin teza sa centrală care tinde la reducerea sau eliminarea ascendentului politico-moral al statelor occidentale (în acel moment, în război cu Germania) în domeniul teoriei politice democratice, importanţa sa în clarificarea fundalului istorico-spiritual al noţiunii de constituţie rămâne semnificativă.
[52] Emmerich de Vattel, op. cit., § 46, la p. 56 a ediţiei citate.
[53] Alexis de Tocqueville, Vechiul regim şi revoluţia, traducere din limba franceză de Cristian Preda şi Constantin Davidescu, Editura Nemira, 2000, în privinţa raporturilor dintre instituţiile de drept privat  şi libertăţile politice, vezi în  special pp. 35 şi urm., precum şi pp. 46 şi urm.
[54] Ideea a fost formulată în cursul dezbaterilor privitoare la Codul civil german (“Bürgerliches Gesetzbuch”, adoptat în 1896, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900); textul dezbaterilor a fost editat de B. Mugdan: Die gesamten Materialien zum BGB, 1899, fiind citat de H. Hofmann, op. cit., loc. cit., la p. 283. Deşi trebuie avute în vedere circumstanţele politico-juridice  în care această afirmaţie a fost făcută (Constituţia federală bismarckiană din 1871 nu cuprindea un catalog al drepturilor omului, iar principiul suveranităţii poporului – precum şi corolarul acestuia, controlul parlamentar asupra executivului – nu erau recunoscute), teza lui Sohm este în mare măsură adevărată în privinţa tuturor sistemelor politice şi constituţionale.
[55] H. Hofmann, op. cit., loc. cit., pp. 284-286.
[56] John Locke, The Second Treatise on Civil Government (1690), § 87. Ediţia română: Al doilea tratat despre cârmuire / Scrisoare despre toleranţă, traducere de Silviu Ciulea, Editura Nemira, 1999, la p. 104. Este de remarcat accepţiunea largă a noţiunii de “proprietate” la Locke, corespunzând concepţiei medievale a proprietăţii ca drept-receptacul pentru o întreagă categorie de drepturi şi libertăţi pe care în epoca modernă le desemnăm ca drepturi fundamentale.
[57] Pentru o prezentare succintă a evoluţiei pe plan teoretic şi practic a noţiunii de separaţie a puterilor, vezi W.B. Gwyn, The Meaning of the Separation of Powers. An Analysis of the Doctrine from Its Origin to the Adoption of the United States Constitution, Tulane University, New Orleans, 1965, precum şi M.J.C. Vile, Constitution and the Separation of Powers, Second Edition, Liberty Fund, Indianapolis, 1998 (prima ediţie: 1967); în privinţa reprezentării, vezi Carl Schmitt, Verfassungslehre, ediţia a 5-a, Duncker & Humblot, 1965 (prima ediţie: 1928), la pp. 204 şi urm., Gerhard Leibholz, Das Wesen der Repräsentation und der Gestaltwandel der Demokratie im zwanzigsten Jahrhundert, 3. erweiterte Ausgabe, Walter de Gruyter, Berlin, 1966 (prima ediţie: 1929), precum şi Bernard Manin, The Principles of Representative Government, Cambridge Universuty Press, 1997 .
[58] H. Hofmann, op. cit., loc. cit., la p. 286.
[59] Ibid., loc. cit., la pp. 287 şi urm.
[60] Ibid., loc. cit., pp. 290-291.
[61] Preluate după G. Stourzh, op. cit., loc. cit., la pp. 294 şi urm.
[62] H. Hofmann, op. cit., loc. cit., la p. 279.
[63] Textul acestei constituţii este accesibil în format electronic la <<http://www.nhinet.org/ccs/docs/ma-1780.htm>>.
[64] În original: “Toute societé dans laquelle la garantie des droits n’est pas assurée, ni la separation des pouvoirs déterminée, n’a point de Constitution”; vezi Les Constitutions de la France depuis 1789, Présentation de Jacques Godechot, Garnier-Flammarion, Paris, 1970, pp. 33-35.
[65] Vezi E. W. Böckenförde, Geschichtliche Entwicklung ..., loc. cit., pp. 33-36, 36-41 şi respectiv 42-44.
[66] Pentru o prezentare pe larg a acestei probleme, vezi Carl Schmitt, Verfassungsehre, ediţia a 4-a, Duncker & Humblot, Berlin (prima ediţie: 1928), §§ 6-8, la pp. 44-87 (lucrare citată în continuare: C. Schmitt, VL).
[67] Vezi Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ediţia a 5-a, Editura Cugetarea, Iaşi, 1999, pp. 251 şi urm.
[68] Prima referire la religia civilă o găsim la în Jean Jacques Rousseau, Contractul social (1762), IV, 8; traducere în româneşte de H.H. Stahl, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957,  la pp. 283-284.
[69] J. Isensee, Vom Stil ..., pp. 57 şi urm.
[70] Henry R. Easterbrook, citat de J. Isensee, Vom Stil..., la p. 59.
[71] Vezi, pentru o prezentare rezumativă, D. Grimm, Verfassung II, loc. cit., pp. 881 şi urm., 884 şi urm.
[72] Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Principiile filozofiei dreptului sau elemente de drept natural şi de ştiinţă a statului, traducere de Virgil Bogdan şi Constantin Floru, Editura IRI, Bucureşti, 1996, p. 273 (Adaus la § 274).
[73] Friedrich Engels, Situaţia Angliei. II Constituţia engleză, în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. I, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1957, pp. 620-646, la p. 623.
[74] Ernst Wolfgang Böckenförde, Geschichtliche Entwicklung..., loc. cit., la p. 46.
[75] Carl Schmitt, Verfassungsehre, ediţia a 4-a, Duncker & Humblot, Berlin 1965 (prima ediţie: 1928).
[76] Ibid., pp. 3-11.
[77] Acestei a treia accepţiuni a conceptului absolut al constituţiei privit din perspectivă ontologică, Schmitt îi subsumează teoria lui Rudolf Smend care priveşte statul şi constituţia  din perspectiva „integrării“ politice a societăţii.
[78] C. Schmitt, VL, pp. 11-20.
[79] Ibid., pp. 20-36.
[80] Vezi în acest sens, C. Schmitt, Legalität und Legitimität, München und Leipzig, Duncker & Humblot, 1932.
[81] C. Schmitt, VL, pp. 36-41.
[82] Concepţia politică şi constituţională a lui Carl Schmitt a fost desemnată drept decizionistă. Este de remarcat că în propria sa taxonomie, gândirea juridică se împarte în trei categorii: normativism, decizionism şi instituţionalism. Cea din urmă orientare – ilustrată de opera marelui jurist francez Maurice Hauriou – este cea spre care înclină în cele din urmă Schmitt. Vezi C. Schmitt, Die drei Arten des rechtswissenschaftlichen Denkens, Hamburg, Hanseatische Verlagsanstalt, 1934.
[83] Rudolf Smend, Verfassung und Verfassungsrecht, Duncker & Humblot, München und Leipzig, 1928, lucrare reprodusă în idem, Staatsrechtliche Abhandlungen und andere Aufsätze, Duncker & Humblot, Berlin, 1968, pp. 119-276, la p. 189.
[84] Ibid., loc. cit., p. 190. Pentru o prezentare lapidară a concepţiei lui Smend în contextual istoriei conceptului de constituţie, vezi D. Grimm, Verfassung (II), loc. cit., p. 894. În privinţa problematicii generale a interpretării constituţiei, vezi Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache şi Gheorghe Iancu, Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
[85] Vezi Hermann Heller, Die Souveränität. Ein Beitrag zur Theorie des Staats- und Völkerrechts, Berlin und Leipzig, Walter de Gruyter, 1927, precum şi idem, Staatslehre, Leiden, A.W. Sijthoff, 1934 (lucrare apărută în exil).
[86] Examinarea acestui aspect ar depăşi cu mult limitele studiului nostru. Menţionăm însă că aceste slăbiciuni includ accentul pus pe proceduri şi majorităţi, în dauna elementelor de conţinut, precum şi neutralitatea axiologică, chiar şi faţă de duşmanii manifeşti ai sistemului constituţional
[87] Vezi în acest sens lucrarea tradusă de noi Bernd Rüthers, Dreptul degenerat, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, Iaşi, 2006.
[88] E.W.Böckenförde, op. cit., loc. cit., pp. 47 şi urm.
[89] Este vorba, în cazul Germaniei, de dispoziţiile art. 79, alin. III din Legea Fundamentală. Pentru ţara noastră, dispoziţii similare întâlnim în art. 152 al Constituţiei revizuite (identic cu art. 148 în vechea redactare). Vezi Elena Simina Tănăsescu, Comentariu la art. 152, în Constantinescu, Mihai / Antonie Iorgovan / Ioan Muraru / Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii – , Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
[90] Vezi Carl Schmitt, Die Tyranei der Werte, în Säkularisation und Utopie, Ebracher Studien, Ernst Forsthoff zum 65. Geburtstag, Kohlhammer Verlag, Stuttgart / Berlin / Köln / Mainz, 1967, pp. 57 şi urm.
[91] E.W.Böckenförde, op. cit., loc. cit., la p. 51.
[92] Vezi în acest sens Dieter Grimm, Integration by Constitution, în “I-CON: International Journal for Constitutional Law”, vol. 3, Nr. 2 & 3 (2005), pp. 193-208. Admiţând – pe baza exemplelor Constituţiei americane din 1789 şi a Legii Fundamentale a Germaniei din 1949 – posibilitatea unui rol al constituţiei ca factor de integrare a comunităţii politice, autorul se arată însă sceptic în privinţa unui asemenea rol al Tratatului privind Constituţia pentru Europa.

Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)