Global Rabota

miercuri, 1 martie 2017

EVOLUTIA ETNO-DEMOGRAFICA SI SOCIALA A BASARABIEI 1812-1918

Tags

O componentă esenţială a politicilor aplicate de puterile imperiale în zonele cucerite sau anexate a fost cea demografică. Politica populaţionistă trebuia să atingă mai multe obiective: crearea unei populaţii de aceeaşi origine etnică cu naţiunea titulară a imperiului respectiv, pe care să se sprijine puterea politică; preluarea de către reprezentanţii naţiunii dominante a unor segmente importante sau chiar a controlului total asupra economiei provinciei anexate; sporirea numărului de contribuabili; intensificarea exploatării solului şi subsolului ţinutului încorporat; diluarea ponderii şi importanţei populaţiei indigene în viaţa publică etc.
Situaţia demografică la momentul anexării. Încă înainte de 1812, administraţia de ocupaţie rusă a făcut unele aprecieri privind numărul locuitorilor din Principate, inclusiv în zona dintre Prut şi Nistru. Prezentând situaţia anterioară anului 1806, funcţionarii ţarişti arătau că teritoriul era populat insuficient. În perioada războiului ruso-turc (1806-1812) multe sate s-au strămutat peste Prut, Basarabia rămânând „aproape totalmente pustie". La 1810, potrivit unor date incomplete culese de ruşi, între Prut şi Nistru locuiau 327 199 de persoane, din care numai circa 7-8% erau neromâni. Potrivit opiniei lui Zamfir Arbore (Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, pp. 95-96, 99), înainte de anexare, în ţinut locuiau nu mai mult de 25-30 de mii de locuitori de origine neromână.
După încheierea războaielor antinapoleoniene, guvernul rus a organizat, în anii 1816-1817, un recensământ care ne oferă date mai exacte despre numărul locuitorilor şi structura etnică a populaţiei. Recensământul a stabilit numărul total al populaţiei provinciei la cifra de 96 526 familii. Însă nici aceste informaţii nu sunt complete, fiindcă, aşa cum raporta ispravnicul judeţului Orhei, mulţi săteni, „văzând această scriere, înspăimântându-se, au început a fugi de prin sate şi a se dosi". Ţinând cont de fenomenele şi realităţile demografice din acea perioadă, obţinem următoarele date: românii reprezentau peste 76% din totalul populaţiei, în timp ce a doua etnie ca număr, cea ucraineană, constituia 8,7%, iar celelalte şapte naţionalităţi sub 15% (vezi tabelul nr. 1).
Premisele colonizării Basarabiei. Pe parcursul stăpânirii ţariste, populaţia ţinutului a sporit de la circa 493 mii persoane, în 1817, la 2 687 mii, în anul 1915 (vezi tabelul nr. 2). Creşterea s-a datorat nu atât sporului natural, cât mai ales masivelor colonizări efectuate de administraţia ţaristă. Pentru intervalul 1837-1857, statisticile oficiale constatau că, în medie, anual, au fost aduşi în teritoriul pruto-nistrean peste 21 000 de colonişti.
Încă la începutul războiului ruso-turc din 1806-1812, sudul Basarabiei, fiind părăsit de câteva mii de tătari nogai care s-au strămutat în Dobrogea, a devenit un teritoriu propice colonizărilor. în acest scop, în anii 1808-1809, autorităţile ţariste au strămutat restul tătarilor în Crimeea, iar pământurile acestora au intrat în proprietatea statului rus. Pe aceste terenuri, administraţia a decis să colonizeze elemente etnice care să fie recunoscătoare şi fidele regimului. Românii moldoveni nu făceau parte dintre acestea.
Procesul de colonizare a Basarabiei, în special a zonelor de sud, a fost iniţiat cu mult timp înainte de încorporarea oficială a provinciei în cadrul imperiului. Amiralul Ciceagov îl informa, în 1812, pe ţarul Alexandru I că predecesorul său, generalul Kutuzov, a creat în Basarabia condiţii favorabile, ajutând coloniştii „să se aşeze ieftin şi potrivit cu deprinderile oamenilor din aceste ţinuturi". Totodată, românii care se refugiaseră peste Prut de frica „robiei moscăleşti", au început treptat să se întoarcă la vetrele lor după ce autorităţile au promis că vor respecta vechile datini şi obiceiuri moldoveneşti. De asemenea, în ţinut au fost atraşi nobili şi ofiţeri ruşi, cărora li s-au acordat moşii întinse. Astfel, contele Bekendorf şi contele Kankrin au primit câte 28 mii desetine* de pământ, contele Nesselrode şi generalul Sabaneev câte 10 mii desetine etc. În total, nobililor ruşi le-au fost repartizate, în ţinuturile Ismail, Bender şi Akkerman, peste 300 mii desetine de pământ. Aceştia au urmărit să aducă pe moşiile lor ţărani din interiorul Rusiei. Terenurile din raiaua Hotinului au fost restituite boierilor moldoveni care au reuşit să prezinte acte de proprietate doveditoare, restul fiind trecute în fondul statului pentru a fi, apoi, repartizate coloniştilor.
Conform decretului imperial din 2 august 1812, Înfiinţarea administraţiei provizorii în oblastia Basarabiei, orice refugiat venit în această provincie care avea o ocupaţie oarecare devenea supus rus. Pentru aceasta era suficient să depună jurământ de fidelitate faţă de ţar. În plus, potrivit articolului 22, „Toţi cetăţenii acestei provincii şi cei care se vor stabili aici de acum încolo sunt scutiţi vreme de trei ani de orice impozit personal şi agricol datorat statului". Totodată, la fel ca şi autohtonii, persoanele „ce se vor stabili aici de acum încolo sunt scutite de serviciul militar". Cum era şi firesc, privilegiile şi lipsa şerbiei au atras în această provincie românească elementele cele mai diverse, în special cele indezirabile: iobagii fugiţi de la stăpânii lor, evadaţii din închisori, dezertorii etc.
Urmărind obiective multiple, autorităţile ruseşti au stimulat aşezarea în Basarabia a coloniştilor (cazacii ruşi dunăreni, bulgarii, găgăuzii, germanii, elveţienii ş. a.) şi imigranţilor (ţăranii ruşi şi ucraineni şi evreii).
Colonizarea ţinutului. Printre primii colonişti s-au numărat cazacii dunăreni, care au fost aşezaţi în Bugeac în anul 1807, din ordinul lui Michelson, comandantul şef al armatei ţariste de la Dunăre. În 1808, au fost urmaţi de peste o mie de familii de bulgari, aşezate în ţinutul Ismail. Persoanele care se stabileau în Basarabia urmau să beneficieze de privilegii mai mari decât locuitorii autohtoni. De pildă, coloniştii germani au primit câte 60 desetine de pământ de familie, bani pentru înfiriparea propriei gospodării, au fost scutiţi definitiv de recrutare şi pentru 10 ani de plata dărilor şi impozitelor. Coloniştii s-au bucurat de libertatea de a construi biserici, de a angaja clerici şi a practica fără îngrădiri propria lor religie. Drept urmare, în anii 1814-1842, au fost înfiinţate 24 de colonii nemţeşti. La 1856, în ţinut locuiau 24.159 de germani. Aceşti colonişti au adus metode şi tehnici agricole moderne, rase superioare de animale, o seriozitate şi o ordine exemplare. Aşezaţi la început în partea de sud a provinciei, germanii se vor răspândi cu timpul şi în regiunile centrale ale Basarabiei.
De aceleaşi privilegii beneficiau bulgarii şi găgăuzii, însă aceştia au fost scutiţi de recrutare doar pentru 50 ani. Lor li s-a garantat libertatea cultului şi a meseriilor. În plus, ei au obţinut dreptul de a produce ţuică fără vreo restricţie. Până la 1827, în Bugeac au fost întemeiate 42 de colonii bulgăreşti şi găgăuze. O creştere semnificativă a numărului acestor etnici s­a produs în urma războiului ruso-turc din 1828-1829 şi a războiului Crimeei (1853-1856). La 1841, în 73 de colonii bulgare şi găgăuze existau peste 64 mii locuitori (inclusiv români). În mâinile bulgarilor şi găgăuzilor din cele trei judeţe din sud, în anul 1853, se aflau 527,6 mii desetine de pământ arabil.
De la începutul anilor '30, regiunea Dunării a format o unitate administrativă separată, în circumscripţia oraşului Ismail. În fruntea districtelor populate de bulgari şi găgăuzi (Ismail, Prut, Bugeac, Cahul) se afla un prefect, numit şi salarizat de guvernul rus. Pe această cale, autorităţile ţariste urmăreau să-şi asigure un control mai strâns asupra situaţiei de la gurile Dunării. Centrul vieţii economice, culturale şi religioase a zonei bulgăreşti era Bolgradul, iar al coloniilor găgăuze localitatea Comrat. Administraţia locală era în întregime în mâinile coloniştilor. Aceştia şi-au construit şcoli (în 1847 funcţionau 83 de şcoli pentru bulgari), biserici, poduri, şosele etc. Autonomia, de care se bucurau bulgarii şi găgăuzii, a fost păstrată şi în timpul când o parte a Basarabiei de sud a fost realipită Moldovei; ea va fi respectată ulterior şi de guvernele României Mari.
În urma politicii de colonizare, populaţia Bugeacului va creşte de la circa 40 mii de locuitori, în anul 1812, la 297 642, în anul 1859. Sub impactul măsurilor administrative ruseşti, structura etnică a sudului Basarabiei era predominant neromânească. În februarie 1877, prefectul judeţului Ismail raporta primului ministru I. C. Brătianu că în acest judeţ locuiau doar 15% români faţă de 68% ruşi şi bulgari. În judeţul Bolgrad, locuitorii români încă mai erau majoritari, cu 57%, în timp ce bulgarii au atins deja cota de 43%. După reanexarea sudului Basarabiei la Rusia (1878), procesul de modificare a structurii etnice a zonei a continuat. Potrivit datelor ultimului recensământ rusesc din 1897, în Bugeac locuiau 704 436 persoane (români, ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, germani, greci, evrei etc.).
Stimularea imigraţiei din interiorul Rusiei. Pe lângă implantarea unor elemente din afara Imperiului Ţarist, autorităţile au promovat o politică de înlesnire a strămutărilor din guberniile ruseşti. În acest sens, ţăranii statului (etnici ruşi şi ucraineni) vor primi câte 30 desetine de pământ, fiind scutiţi de dări pentru trei ani. În anul 1823, la propunerea guvernatorului Voronţov, în Basarabia au fost strămutaţi, din guberniile centrale ale Rusiei, peste 20 mii de ţărani. Aceştia au întemeiat circa 100 de localităţi, în special în judeţele Akkerman, Bender şi Hotin. Ţăranii statului şi cazacii ruşi aveau organe săteşti specifice (camere, direcţii districtuale ş. a.). În oraşe, la fel ca şi în guberniile centrale ale Rusiei, administraţia era concentrată în duma orăşenească, direcţia orăşenească şi instanţele judecătoreşti ale stărilor sociale.
Autorităţile ţariste au stimulat strămutarea în Basarabia a evreilor din interiorul Rusiei, precum şi din Polonia sau Germania. În noua provincie rusească, ei se aşezau mai ales în târguri (la 1897, oraşele în care comunităţile iudaice aveau o pondere semnificativă erau Orhei - 57,9%, Soroca - 57,2%, Bălţi - 56%, Hotin - 50,1%, Chişinău - 46,3% etc.). Ţarul Nicolae I i-a scutit de impozite pentru doi ani, iar cei veniţi în Basarabia din regiunile limitrofe (guberniile Podolia şi Herson), obţineau asemenea scutire pentru cinci ani. Administraţia rusească a încercat (ca şi împăratul Austriei, Iosif al II-lea, în Bucovina) să facă din evrei şi „lucrători de pământ", înfiinţând 16 colonii agricole evreieşti. În scurt timp s-a constatat că locuitorii acestor colonii practicau comerţul, lăsând munca câmpului pe seama ţăranilor creştini. Cedând în arendă ogoarele altor persoane, evreii făceau negoţ cu vite, piei, lână, tutun ş. a. După un timp oarecare, ei au început să vândă proprietăţile lor moldovenilor, plecând în oraşe pentru a presta activităţi liberale. La 1856, în Basarabia locuiau 78 751 persoane de origine evreiască. Către mijlocul secolului al XIX-lea, comunităţile evreieşti au construit marea sinagogă din Chişinău, o şcoală confesională şi un spital.
Aşezarea ucrainenilor în Basarabia a fost stimulată de înlesnirile acordate imigranţilor. Însă, ţăranii din Galiţia şi Podolia, ca urmare a persecuţiilor religioase şi a iobăgiei, se aşezau în satele moldoveneşti, în special în cele din ţinutul Hotinului, încă de la începutul secolului al XVIII- lea. Mai târziu, ucrainenii au venit ca lucrători agricoli, meseriaşi, funcţionari, militari, preoţi. Primul recensământ rusesc (1817) consemna că în ţinutul Hotin românii alcătuiau populaţia majoritară absolută, însă imigrările vor schimba treptat structura etnică în detrimentul autohtonilor. În deceniile din preajma Primului război mondial, Banca ţărănească (o instituţie menită să sprijine dezvoltarea capitalistă a agriculturii) a încercat să colonizeze cu ucraineni teritoriul de-a lungul Prutului. În judeţele Akkerman şi Hotin, ei au ajuns, în cele din urmă, să formeze o masă însemnată (23% în Akkerman şi 53% în Hotin, în 1897) şi să contribuie la asimilarea elementului românesc.
Consecinţele politicii etno-demografice. Prin densitatea populaţiei, Basarabia se deosebea pozitiv de multe alte regiuni ale imperiului. În anul 1863, în Rusia europeană, la o verstă pătrată revenea în medie 14 locuitori, în timp ce în Basarabia 33, iar în 1897 - 22 şi, respectiv, 48 de persoane. Sporul demografic a avut implicaţii pozitive în dezvoltarea economiei provinciei, atât prin creşterea numărului de lucrători agricoli şi industriali, a meseriaşilor, negustorilor, funcţionarilor, intelectualilor etc., cât şi prin sporirea numărului total de contribuabili.
Ca urmare a politicii etno-demografice, promovată cu asiduitate de autorităţile ţariste, Basarabia îşi schimbă structura naţională (vezi tabelul nr. 1). Dacă la 1817, românii constituiau peste 76% din totalul populaţiei, iar neromânii circa 23%, ultimul recensământ ţarist înregistra scăderea ponderii românilor sub 48%, aceştia transformându-se din majoritate absolută în majoritate relativă. Însă datele statistice, obţinute de către funcţionarii ruşi în epoca unui absolutism cunoscut prin politica sa de rusificare şi oprimare a naţionalităţilor, nu pot fi privite ca veridice în totalitate. Astfel, în anul 1912, Nicolae Laşcov, în lucrarea aniversară, intitulată O sută de ani de la trecerea Basarabiei către Rusia, 1812-1912, constata: „Poporul cel mai vechi în Basarabia sunt moldovenii, după datele oficiale 48 la sută, în realitate moldovenii formează 70 la sută din toată populaţia". Presupunând că un anumit număr de români ştiutori ai limbii ruse au fost trecuţi la rubrica „ruşi", istoricul Alexandru V. Boldur a realizat nişte calcule estimative, arătând că moldovenii ar fi putut reprezenta circa 52% din totalul locuitorilor ţinutului. Recent, în baza unei analize critice a datelor recensământului de la 1897, cercetătorul Louis Roman[1] a ajuns la concluzia că, de facto, românii constituiau 55,1%, ucrainenii 18,04%, evreii 12,45%, ruşii 6,72%, bulgarii şi găgăuzii 4,68%, alţii 3% din totalul populaţiei.
Mult mai defavorabilă pentru românii basarabeni a devenit situaţia în mediul urban. Politica de colonizare a ţinutului, privilegiile acordate unor etnii care se aşezau în târgurile şi oraşele basarabene, rusificarea administraţiei şi a vieţii publice au făcut ca, la 1897, populaţia orăşenească să fie constituită din 37,2% evrei, 24,4% ruşi, 15,8% ucraineni şi doar 14,2% moldoveni.
De asemenea, anumite mutaţii au survenit în structura confesională a Basarabiei. La sfârşitul secolului al XIX-lea, 84,36% dintre basarabeni erau ortodocşi, 11,65% erau mozaici, 2,88% protestanţi, 0,95% catolici, 0,13% reprezentanţi ai altor culte creştine, 0,03% musulmani.
Evoluţia structurii sociale. Modificări la fel de semnificative s-au produs în structura socială a provinciei. Astfel, la sfârşitul deceniului cinci al secolului al XIX-lea, autorităţile ţariste au desfiinţat categoria micii nobilimi, care era alcătuită din boiernaşi, mazili şi ruptaşi. Aceştia au fost integraţi în structurile sociale ruseşti ca nobili pe viaţă (boiernaşii) şi ţărani liberi (mazilii şi ruptaşii).
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, populaţia Basarabiei se împărţea în câteva categorii sociale mai mari sau mai mici: 1) nobilimea; 2) clerul; 3) meşteşugarii; 4) răzeşimea; 5) ţărănimea, stratificată în: a) mici proprietari funciari; b) ţărani ai statului; c) ţărani dependenţi (boiereşti ori mănăstireşti) şi d) robi (ţiganii).
În Evul Mediu, stratul superior al societăţii era constituit din boieri care preferau să locuiască în oraşe sau târguri, încredinţând moşiile unor arendaşi sau administratori. La 1812, nobilimea în zona dintre Prut şi Nistru era redusă numeric; multe familii s-au retras peste Prut în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812. Potrivit unui tabel întocmit cu ocazia alegerilor pentru adunarea regională a nobililor, din 1818, în provincie locuiau 145 de nobili. Dintre aceştia, majoritatea au fost înnobilaţi anterior anului 1806 şi doar 18 persoane au dobândit calitatea respectivă după anexare. După alte date, către 1821, în Basarabia existau 275 familii de nobili, din care 247 româneşti şi 28 de alte origini etnice. În anul 1828, autorităţile ţariste, garantând vechile „privilegii a Moldaviei", au acordat boierilor basarabeni drepturile nobilimii ruse.
Pentru a atrage boierimea românească de partea noii stăpâniri, autorităţile ţariste au acordat importante suprafeţe funciare în Basarabia şi Transnistria unor nobili moldoveni care au trecut în serviciul administrativ sau militar rusesc. De remarcat este faptul că nobilii basarabeni autohtoni erau proprietari ai unor terenuri întinse şi până la anexarea ţinutului la Rusia, administraţia ţaristă răsplătind fidelitatea unora dintre aceştia prin completarea posesiunilor lor cu terenuri rămase libere în urma plecării turcilor şi a strămutării tătarilor. Spre exemplu, boierul Cantacuzino a primit peste 10 700 desetine de pământ, boierului Sturdza i s-au repartizat 12 300 desetine, Balş a obţinut 18 700 desetine, iar Catargi 24 000 desetine de teren agricol. Drept urmare, boierul Ioan Balş, de pildă, avea, în diverse zone ale provinciei, în jur de 160 000 desetine de pământ.
La 1912, din totalul de 468 de nobili, 137 erau de origine veche moldovenească, 133 de persoane erau nobili veniţi din diverse părţi ale Rusiei şi din străinătate, iar 198 erau basarabeni (români, ruşi etc.) care au dobândit calitatea de nobil prin îndeplinirea funcţiilor de stat[2]. Deci, către sfârşitul dominaţiei ruseşti, cei mai mulţi nobili (69%) obţinuseră titlul de la autorităţile ţariste, devenind, alături de unii reprezentanţi ai vechilor familii de boieri moldoveni, destul de loiali acestei stăpâniri.
Clerul basarabean va alcătui o categorie socială privilegiată, fiind scutit de orice dări către stat, de impozit pe vie, oi şi albine. Comuna sau moşierul erau obligaţi să dea gratuit parohului seminţe şi pământ pentru arătură, teren pentru fânaţ etc. Numărul reprezentanţilor clerului a variat de la un an la altul. De pildă, în 1822, în eparhia Basarabiei (din care a făcut parte, până la 1838, şi zona dintre Nistru şi Bug) funcţionau 31 protopopi şi 1 604 preoţi; în anul 1851, 41 protopopi şi 1 009 preoţi; în 1858, 24 protopopi şi 879 preoţi.
Meşteşugarii - ca o categorie socială distinctă - s-au afirmat încă în perioada administraţiei moldoveneşti (secolele XVII-XVIII), când numărul lor a sporit continuu, ei devenind tot mai legaţi de piaţă. Meşteşugarii rurali reprezentau, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în jur de 40% din totalul meseriaşilor basarabeni. În pofida dominaţiei relaţiilor feudale, sub stăpânirea ţaristă numărul meşteşugarilor în mediul urban a crescut, în intervalul 1828-1852, de 3,6 ori (vezi tabelul nr. 4). Sporirea numerică a acestei categorii sociale în târguri şi oraşe s-a datorat fenomenului de abandonare de către ţărani şi meseriaşi a satelor, precum şi imigrării din afara provinciei. În oraşe, au fost organizate bresle, al căror număr a crescut continuu datorită diversificării meseriilor. Dacă, la 1813, în Chişinău, erau şase bresle, în anul 1861 numărul lor se ridică la peste 40.
Un grup aparte al populaţiei rurale îl alcătuiau răzeşii, care trăiau pe pământuri proprii, mai ales în judeţele Chişinău, Orhei, Soroca, Bălţi, Bender şi Hotin (în anii '50 ai secolului al XIX-lea, ei constituiau peste 12% din toată populaţia rurală a Basarabiei). Administraţia ţaristă înregistra, la 1817, 148 de sate răzeşeşti, cu circa 10 000 familii (aproximativ 50 000 persoane). În posesia lor se aflau 152 mii desetine de pământ. Proprietăţile răzeşilor s-au aflat sub o presiune dublă: sub cea a statului, cu impozitele şi dările sale, şi sub cea a moşierilor sau mănăstirilor, dornici să-şi extindă posesiunile. La mijlocul secolului, în 155 de localităţi răzeşeşti locuiau 43 968 răzeşi, care deţineau 132 449 desetine de pământ. Autorităţile nu erau interesate în luarea unor măsuri eficiente contra deposedării răzeşilor de către moşieri sau diverse instituţii. De pildă, în anii 1832-1861, Judecătoria Regiunii a respins 25 din cele 26 de apeluri înaintate în instanţă de către reprezentanţii răzeşilor. Către 1861, 34,3% din răzeşii Basarabiei îşi pierduseră proprietăţile, trecând în categoria ţăranilor. Dacă, iniţial, unei familii de răzeşi îi revenea în medie 3,8 desetine de pământ, la 1861 doar 2,1 desetine.
Ţărănimea nu era omogenă sub aspect social. Cea mai numeroasă categorie era constituită din ţăranii liberi, care, de regulă, arendau terenuri de la marii proprietari. Ei trebuiau să plătească impozite statului şi desetina moşierului. Ţăranii clăcaşi trăiau pe pământurile moşierilor şi mănăstirilor. La mijlocul anilor '30, această categorie număra 476,5 mii de persoane, iar la începutul deceniului şase circa 600 mii. Pe pământurile statului trăiau ţăranii statului şi coloniştii. La mijlocul anilor '30, aceste categorii numărau circa 140 mii persoane, iar peste două decenii deja 204 mii. Ca grup social, ţăranii statului (circa 10% din totalul populaţiei, la începutul anilor '60) au apărut după anexare, atât prin stimularea imigrărilor din afara Basarabiei, cât şi a strămutării unei părţi a ţăranilor moldoveni din judeţele din nord şi centru în sudul provinciei. Locuitorii de pe proprietăţile statului beneficiau de o mai mare libertate economică şi socială decât ţăranii aşezaţi pe pământurile moşierilor. Dacă la 1812, în Basarabia numărul ţăranilor statului era infim, la 1856 în această categorie se încadrau 74 267 persoane. Suprafaţa de pământ repartizată ţăranilor statului se cifra, în anul 1846, la 356 806 desetine.
Pe domeniile statului au existat condiţii prielnice pentru constituirea burgheziei rurale: pământ suficient, impozite relativ mici, administrare autonomă a gospodăriei, apropiere geografică de porturi şi căi de comunicaţii etc. Nu este surprinzător faptul că, în anul 1847, la expoziţia agricolă din Chişinău, din cei 200 de participanţi, 187 erau ţărani ai statului, proprietari ai unor gospodării destul de mari, care foloseau unelte de muncă perfecţionate, tehnici agricole avansate şi seminţe de înaltă calitate.
Ţiganii basarabeni erau împărţiţi în două grupe: ţigani ai coroanei, aflaţi în proprietatea administraţiei provinciei, şi ţigani aflaţi în proprietatea boierilor ori a mănăstirilor. Conform Aşezământului de constituire a oblastii Basarabia, din 1818, primii plăteau o dare către stat (dajdia), iar ceilalţi executau diverse munci şi obligaţii doar pentru proprietarii lor. Din 1848, şi aceştia din urmă au fost supuşi impozitării: 95 copeici în argint plăteau ţiganii de pe lângă curte şi 30 copeici în argint cei care lucrau pământul.
Ca urmare a politicii demo-sociale a administraţiei ţariste, la începutul deceniului şapte, nobilimea (1,2% din totalul populaţiei provinciei) stăpânea 64,7% din totalul suprafeţei funciare, clerul (2,1%) era proprietarul a peste 6,9% de terenuri, răzeşii (12,3%) stăpâneau doar 5,3% din suprafeţele agricole ale regiunii, coloniştii (12,7%) deţineau aproape 12% din suprafaţa agricolă, iar ţăranii statului (9,7%) se aflau în posesia a 8,1% din pământul Basarabiei.
Către începutul secolului al XX-lea, în urma stabilizării procesului de redistribuire a proprietăţilor particulare, în judeţele din nord predomina marea proprietate, iar în cele din sud, supuse colonizărilor, cea ţărănească (vezi tabelul nr. 5). Din punct de vedere a suprafeţelor de teren aflate în posesia diverselor categorii de mici proprietari, cei mai îndestulaţi cu pământ erau foştii colonişti. Astfel, la o familie de colonişti revenea în medie 15,4 desetine, ţăranii împroprietăriţi pe pământurile statului aveau 6,75 desetine, răzeşii 5,05 desetine, iar ţăranii împroprietăriţi pe moşii boiereşti 4,13 desetine.
Structura populaţiei după ocupaţii. La 1897, din cei 1 935 412 locuitori ai ţinutului, 293 332 erau aşezaţi în localităţi urbane, iar 1 642 080 în cele rurale. Cea mai mare parte a populaţiei (75,7%) practica cultivarea cerealelor şi creşterea animalelor. Industria şi meseriile ofereau un loc de muncă pentru 7% din locuitorii Basarabiei, iar comerţul pentru 6,3%. În domeniul prestării serviciilor activau 4,4% basarabeni, în timp ce transporturile ofereau un loc de muncă doar pentru 1,1% din locuitorii provinciei. La manufacturile basarabene, 25% dintre lucrători erau veniţi din alte zone ale Imperiului Ţarist, iar la întreprinderile industriale această categorie de salariaţi depăşea 50%, fenomen ce a avut implicaţii majore în viaţa social-politică a ţinutului.
Astfel, putem constata că, după un secol de dominaţie rusească, Basarabia şi-a modificat semnificativ imaginea etnică şi, într-o anumită măsură, conţinutul structurii sociale. În pofida faptului că administraţia ţaristă n-a fost în stare să creeze un suport etno-social durabil pentru stăpânirea rusească, românii basarabeni au avut de depăşit, pe calea emancipării naţionale, serioase obstacole create în urma aplicării măsurilor sociale şi demografice guvernamentale.






[1]  Louis Roman, Populaţia Basarabiei în secolul al XIX-lea. Structura naţională, „Tribuna", Săptămânal de cultură, 1993, nr. 12, p. 8-9.
[2]  Potrivit cercetărilor realizate de Gheorghe Bezviconi (Boierimea dintre Prut şi Nistru, vol. II, Bucureşti, 1943), la sfârşitul stăpânirii ţariste, din 467 de familii, 162 erau româneşti şi 305 străine.

loading...