miercuri, 1 martie 2017

Evolutia economica si politica a tarilor Europei de Vest in perioada postbelica

Tags

Introducere
După cel de-a doilea război mondial continentul european se afla în pragul unui declin. Europa Occidentală a fost deposedată de puterea ei de altă dată şi de influenţa pe care o exercitase anterior asupra întregii lumi. Printre consecinţele imediate ale războiului se înscrie şi divizarea continentului care se afla în pragul unui colaps : pierderile umane, distrugerile materiale, scăderea masivă a producţiei, prăbuşirea financiară, criza morală cauzată de masacrele războiului au zdruncinat din temelii valorile findamentale pe care îşi sprijinea puterea. Începutul războiului rece va genera o prăpastie între cele două Europe. Ţările Europei Occidentale şi-au îndreptat privirea spre statele Unite care le oferea un ajutor economic prin Planul Marshall şi o protecţie militară prin semnarea Pactului Atlanticului. În continuare vom urmări care au fost consecinţele războiului pentru ţîrile Europei occidentale şi evoluţia lor postbelică.
Consecinţele războiului
Continentul european a plătit cel mai mare tribut celui de-al doilea război mondial. Consecinţele au fost tragice în plan uman : peste 35 de miloane de morţi şi dispăruţi, de patru ori mai mult decât în 1914-1918. Ţările Europei de Vest au suferit pierderi relativ mai scăzute decât cele din Est: 600 000 în Franţa, dintre care civili 400 000, 500 000 în Italia, 400 000 în Marea Britanie, câteva zeci de mii Belgia, Olanda, Norvegia. Grecia a fost una dintre ţările cel mai grav afectate de război.
Producţia industrială, precum şi cea agricolă în ţările Europei Occidentale au fost redusă aproape în jumătate. Efectele financiare au fost catastrofale, războiul a costat sute de milioane de dolari. La fel ca şi în anii 1914-1918, a fost necesar să se recurgă la împrumuturi, la creşterea impozitelor. Prăbuşirea economică a dus la scăderea nivelului de trai, dar cu diferenţe foarte mari în diverse zone ale continentului.
Simbolul dezvoltării Europei Occidentale este constituit din trei mari state : Franţa, Republica Federală a Germaniei şi Italia. Într-o primă perioadă, reconstrucţia a fost frânată de dollar gap, deficitul de dolari care erau indispensabili pentru cumpărarea din Statele Unite a materialelor şi materiei prime necesare.
Un rol important în reconstrucţia postbelică a statelor occidentale l-a jucat Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), rezultat al Conferinţei Monetare şi Financiare din iulie 1944 a Naţiunilor Unite, ţinută la Bretton Woods (New Hamshire).
Rolul planului Marshall în reconstrucţia Europei occidentale
O altă măsură, la fel de importantă ca şi constituirea B.I.R.D., pentru dezvoltarea economică a ţărilor ce au suferit în urma războiului a fost Planul Marshall. Planul expus de secretarul de stat la
S.U.A., G.Marshall, urmărea refacerea Germaniei, dar şi a întregii Europe. În conformitate cu acest plan, în zona americană şi engleză de ocupaţie a Germaniei au fost distribuite cantităţi importante de materie primă şi alimente, ajutor financiar; a fost modernizată industria. Propunerea generalului Marshall din 5 iunie 1947 a fost cea care a dus la crearea Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE), prin Convenţia de la Paris din 16 aprilie 1948. Prin Convenţia din 14 decembrie 1960, OECE se va transforma în Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE).
După constituirea R.F.G., primul cancelar, K.Adenauer, a semnat acordul de aderare la Planul Marshall la 15 decembrie 1949. De ajutorul american acordat prin Planul Marshall au beneficiat 16 state europene, suma totală a ajutoarelor ajungând la 17 mlrd. dolari, dintre care 60 % au fost folosiţi de R.F.G., Franţa, Marea Britanie şi Italia. Producţia industrială a ţărilor din OECE, calculată în raport cu indicele 100 în 1938, a fost de 87 % în 1947, 98 % în 1948, 110 în 1949, 122 în 1950, 134 în 1951, repartizată inegal de la o ţară la alta, mai pronunţată în Franţa, Italia şi Germania decât în Marea Britanie. Planul a fost respins de Uniunea Sovietică şi ţările satelite, precum şi de Finlanda.
Ajutorul acordat a contribuit la aşa-numitele «miracole» care s-au înregistrat în ţările occidentale, în primul rând «miracolul german». Rapiditatea revirimentului Germaniei Occidentale a uimit continentul european. Sub conducerea cancelarului creştin-democrat Konard Adenauer (1949-1963) şi a ministrului său al economiei, Ludwig Erhard, începând cu anul 1956 Germania intra în era prosperităţii. Graţie unei creşteri foarte pronunţate şi prelungite (o criză de recensiune afectează economia germană doar în 1966-1967), economia ei, sprijinită pe o monedă puternică, deutsche Mark, şi un puternic curs ascendent al exportului, devine una dintre primele din lume. În următorii douăzeci de ani imaginea unei Germanii în ruine i-a luat locul imaginea unei Germanii dezvoltate şi prospere.
«Miracolul italian» a fost de altă natură. Fără să atingă cotele economiei germane, economia acestei ţări sărace şi lipsite de materii cunoaşte o creştere rapidă şi continuă, care, în aproximativ douăzeci de ani, face din nordul şi centrul ţării - sudul şi insulele rămân în parte izolate de această ascensiune economică - regiuni industriale moderne. În sectoare precum industria de automobile şi electrocasnice Italia îşi asigură poziţii puternice pe plan internaţional.
Franţa a cunoscut un parcurs deosebit, deşi nu se vorbeşte de un «miracol francez», prefrându-se expresia « cei treizeci de ani glorioşi ». Perioada de creştere neîntreruptă şi accentuată a economiei începută în 1945 a durat până în preajma crizei petroliere din 1973 şi a declanşării marii crize mondiale. Această performanţă a fost unică în istoria ţării, fapt ce a contribuit la ocuparea primelor poziţii la nivel european dar şi mondial.
Dintre ţările occidentale Marea Britanie nu a reuşit să se integreze în curentul de dezvoltare europeană. Cifrele înregistrate în urma scăderii exportului demonstrează stagnarea economiei britanice, care pierde teren în raport cu celelalte ţări europene. Însă, exceptând această contraperformanţă, toate ţările Europei Occidentale cunosc o dezvoltare spectaculoasă, păşind în era consumului de masă. Chiar şi Spania, care era socotită la sfârşitul războiului o ţară subdezvoltată, era pe calea de a deveni o ţară indstrială modernă datorită unei creşteri economice dintre cele mai puternice din lume în anii ’60.
Începând din 1974, Europa Occidentală a fost greu încercată de «dezechilibrul» mondial declanşat de prima criză a petrolului, apoi relansată de cea de-a doua, în 1979. Caracteristicile acestei crize au fost neobişnuite, deoarece pe lângă un procentaj sporit al şomajului au fost înregistrate puseuri inflaţioniste dintre cele mai puternice, spre deosebire de criza din 1929, când acest fenomen a fost exact invers. În ceea ce priveşte producţia ea a continuat să crească dar într-un ritm mai lent iar criza apare ca mai degrabă drept o adaptare dificilă la transformările provocate de o creştere foarte indelungată. Începând cu 1983 ţările occidentale ies din această stare de criză deşi consecinţele ei au fost simţite şi în continuare, in special în ţări ca Franţa şi Marea Britanie unde s­au înregistrat un număr mare de şomeri.
În perioada postbelică în economia statelor occidentale s-a manifestat un curent legat de implicarea statului în procesul de dirijare a ei. Experienţa interbelică, în deosebi criza economică mondială (1929), a demonstrat necesitatea unui control al economiei, dar nu după modelul sovietic, care a dus la lichidarea democraţiei şi instaurarea unui regim totalitar. Guvernele occidentale au acceptat alte principii ale reglementării de către stat a economiei, stabilizarea relaţiilor sociale în economie, conform teoriei elaborate de economistul englez, J.M.Keynes. În anii ‘50-‘60 în statele occidentale au fost înregistrate rezultate importante în domeniul social, creându-se o societate a bunăstării generale. Asigurările sociale oferite de stat au contribuit la creşterea nivelului de trai a tuturor categoriilor de populaţie. Desigur, dezvoltarea economică, în pofida măsurilor luate de către guvernele statelor occidentale, n-a fost scutită şi de situaţii de criză. În 1974 s-a declanşat o criză economică care a cuprins Europa Occidentală, SUA, Japonia, alte ţări, dar ea a fost depăşită prin măsurile eficace ale guvernanţilor. Consecinţele n-au fost la fel de dezastruoase ca cele din perioada interbelică. După o perioadă de invigorare şi dezvoltare în anii 1980-1982 economia occidentală a cunoscut o nouă situaţie de criză, depăşită prin aplicarea noilor realizări tehnico-ştiinţifice.
Demararea procesului integrării europene
Un fenomen nou pentru statele occidentale a fost intergrarea economică. Dar, înainte de a se ajunge la cooperarea economică, unele state europene au decis să se unească pe plan militar în cadrul Uniunii Europei Occidentale (UEO), creată prin tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, şi în cadrul NATO. Pe de altă parte, Statele Unite şi-au manifestat dorinţa ca ajutorul Marshall să fie distribuit în cadrul unei cooperări europene, din care s-a născut OECE. De altfel, după cel de-al doilea război mondial, ideea unităţii europene a fost relansată de Winston Churchill, într-un discurs ţinut la Zurich (Elveţia), în 1946, a vorbit despre “Statele Unite ale Europei”. În mai 1948, s-a desfăşurat la Haga un Congres al Europei, care a avut ca rezultat crearea Consiliului Europei, compus din două organisme, un Comitet al Miniştrilor şi o Adunare Consultativă Europeană cu sediul la Strasbourg, care reunea reprezentanţii celor 17 membri ai OECE. Activitatea acestui Consiliu s-a limitat însă la discursuri interesante deoarece Marea Britanie se opunea categoric renunţării la suveranitatea naţional, spre deosebire de Franţa care avea în acel moment o altă atitudine.
În aceste condiţii, Jean Monnet, unul dintre promotorii ideii construcţiei europene, după acest debut dezamăgitor, va propune un alt proiect care viza colaborarea în sectoare bine delimitatea. Declaraţia din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman stă la baza actului de naştere a Comunităţilor Europene. Declaraţia era de fapt un plan pus la punct împreună cu Jean Monnet. Diplomaţia franceză se confrunta în acel moment cu o dilemă serioasă: ori trebuia să cedeze în faţa presiunii americane şi accepta renaşterea puterii germane, în ciuda opoziţiei opiniei publice franceze, ori îşi menţinea o poziţie rigidă ce ar fi dus în impas relaţiile cu Bonnul. Acestor dificultăţi politice li s-au alăturat o serie de blocaje de natură economică. Industria oţelului era ameninţată de o criză de supraproducţie iar economiile vest-europene, aflate în plină fază de reconstrucţie, nu-şi puteau permite să ignore un sector de bază a industriei. In aceste condiţii, era necesar găsirea unor soluţii, care au fost propuse de Jean Monnet. El considera că era iluzoriu să se încerce crearea dintr-o dată a unui edificiu instituţional supranaţional complet fără a întâmpina o rezistenţă puternică din partea statelor. În opinia lui, pentru a reuşi trebuia ca obiectivele să fie limitate la domenii precise.
“Planul Schuman” a fost practice rodul unui complot. Propunerea lui Jean Monnet şi a colaboratorilor săi a fost redactată în ultimele zile ale lunii aprilie 1950, într-o discreţie totală, pentru a păstra avantajul surprizei. Robert Schuman şi-a însuşit propunerea, în calitate de ministru de externe; astfel iniţiativa a intrat în câmpul responsabilităţii politice. Propunerea se referea la plasarea întregii producţii de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei sub responsabilitatea unei autorităţi comune, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene.
Planul a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de către şase state fondatoare
-      Franţa, R.F.Germană, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg a Tratatului prin care se constituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului(CECO), care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952. În viziunea fondatorilor săîi, ieşirea economiei europene din situaţia de criză nu se putea realiza decât printr-o organizaţie supranaţională, aptă să creeze şi o modalitate de a integra potenţialul economic al statelor.
Un alt proiect propus de Franţa a avut o soartă mai puţin fericită : este vorba de Comunitatea Europeană de Apărare (CEA), care urma să permită participarea trupelor germane la apărarea Europei în cadrul unei armate europene. Avantajul sperat era realizarea reînarmării Germaniei, ideea sprijinită de Statele Unite; se dorea, astfel, crearea unei noi instituţii europene care trebuia să tempereze spiritele care planau în jurul unei imagini negative a forţei militare germane. La Paris, la
26 mai 1952, a fost semnat un Tratat de către cei şase parteneri, care nu va fi ratificat de Adunarea Naţională Franceză din cauza opoziţiei hotărâte a comuniştilor şi gaulliştilor. După mai multe dispute politice de o violenţă extremă, Tratatul a fost respins fără dezbateri la 30 august 1954. În continuare a fost găsită o altă soluţie, crearea unei armate germane în cadrul Uniunii Europei Occidentale, o alianţă militară încheiată pe o perioadă de cincizeci de ani între cei şase membri ai CECO şi Regatul Unit.
Primele succese ale CECO precum şi avantajele pe care le-ar fi presupus continuarea operei de unificare europeană au determinat miniştrii de externe ai celor şase ţări fondatoare să opteze pentru pentru continuarea procesului în domeniul economic. Conferinţa de la Messina, din 1955, a încredinţat unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe, Paul Henry Spaak, sarcina studierii posibilitşţii unei intergrări progresive în acest domeniu. Raportul prezentat de acesta în 1956 a servit drept bază de negociere a Tratatului Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi a Tratatului Comunitatăţii Economice Europeane (Piaţa Comună). Tratatele au fost semnate la Roma la 25 martie 1957 şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Scopul noii organizaţii era crearea unei pieţe comune pentru armonizarea politicilor economice şi eliminarea obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor şi a capitalurilor acestor state. După mai multe dezbateri interne, Marea Britanie a cerut în 1961 să fie admisă ca membru, la fel şi Danemarca, Irlanda, Norvegia, dar au fost respinse prin veto-ul preşedintelui francez, generalul de Gaulle. Un deceniu mai târziu, la 1 ianuarie 1973, Europa celor şase va deveni Europa celor nouă prin admiterea Marii Britanii, Danemarcii şi Irlandei în această organizaţie, electoratul norvegian respingând propunerea de aderare. Aceste acorduri internaţionale, la care au aderat pe parcurs şi alte state, au avut un impact deosebit pentru dezvoltarea economică a statelor membre, fiind lichidate barierile vamale şi creându-se o importantă piaţă de desfacere. În 1981 devine Europa celor zece, prin aderarea Greciei, şi în 1986, Europa celor douăsprezece, după aderarea Spaniei şi Portugaliei. Începând cu 1979, Parlamentul european este ales prin sufragiu universal.
Incetineala cu care se realizează construcţia europeană se explică prin foarte puternica impregnare naţională a unor popoare, cărora le este dificil să se dezică de unele elemente ale suveranităţii statele în favoarea unei autorităţi politice comunitare. Astfel, ele sunt reticiente atunci când se pune problema transformări comunităţii economice într-o comunitatea politică. În pofida acestor piedici, instituţiile europene au reuşit să ocupe un loc important în viaţa Europei, fapt demonstrat prin Actul unic european, urmat de alte decizii importante adoptate la Maastricht în 1992, un alt pas considerabil în construcţia europeană.
Studiu de caz- Situaţia Franţei după cel de-al doilea război mondial.
Perioada 1945-1947 este cea a reconstrucţiei Franţei. Guvernul de Gaulle, inspirându-se din programul elaborat de Consiliul Naţional al Rezistenţei din martie 1944, a pus bazele redresării. A fost lansat un program de naţionalizări, fără precedent în ţările occidentale, cu scopul de a permite statului de a se ocupa de reconstrucţie. Acest program viza domenii ca cel a energiei, industriei de automobile, aeronautica, acordarea creditelor şi companiile de asigurări. Cel însărcinat să se ocupe de un Comisariat al Planului a fost Jean Monnet. A fost elaborat şi un important program social: revenirea la libertatea sindicală, crearea unor comitete de întreprinderi (februarie 1945), înfiinţarea asigurărilor sociale (octombrie 1945).
La 21 octombrie 1945, are loc un referendum şi alegeri pentru Adunarea Constituantă. Pentru prima oară la alegeri participă şi femeile. Şef al guvernului a fost ales generalul Charles de Gaulle, dar el demisionează la 20 ianuarie 1946, în semn de protest că nu a fost consultat în privinţa Constituţiei şi miniştrii săi au fost obstrucţionaţi. Noua Constituţie a fost acceptată prin referendumul din 13 octombrie 1946, fapt ce consemnează instituirea a celei de-a IV-a Republici.
Au fost organizate alegeri pentru Adunarea Naţională la 10 noiembrie 1946. Rezultatele consemnau preponderenţa “tripartidismului”: comuniştii, reprezentanţii Mişcării Republicane Populare şi socialiştii. Socialistul Vincent Auriol, devine primul preşedinte al celei de-a IV-a Republici în ianuarie 1947, iar Paul Ramadier este ales preşedinte al Consiliului de Miniştri.
Guvernul se confruntă cu o nouă opoziţie politică în aprilie 1947 - este vorba de Adunarea Poporului Francez, grupare politică înfiinţată de generalul de Gaulle cu scopul de a combate “regimul partidelor”. Partidele aflate la putere, alcătuiesc între cele două forţe: comuniştii şi gaulliştii, majoritatea celei de-a treia forţe, care va dura până în 1951. Urmează o perioadă a instabilităţii guvernamentale (10 guverne între anii 1948-1952), dar portofoliile cele mai importante revin de fiecare dată aceloraşi persoane, fapt ce permite continuarea procesului de redresare economică precum şi cel de construcţie europeană. Franţa cunoaşte o perioadă de puternică dezvoltare, care mai târziu va fi numită “cei treizeci de ani glorioşi” ai economiei franceze.
Disputa legată de ratificarea tratatului prin care se crează Comunitatea Europeană de Apărare (C.E.D.) divizează Adunarea Naţională din 1952 până în 1954. La 18 iunie 1954, Adunarea Naţională îl învesteşte pe radicalul Pierre Mendes France cu scopul de a rezolva problema Indochinei. El se angajează să negocieze pacea în interval de o lună: acordurile semnate la Geneva, la 21 iulie 1954, ilustrează reuşita sa.
Începând din iarna 1954-1955, viaţa politică franceză este măcinată de problema algeriană. Alegerile din 2 ianuarie 1955 sunt marcate de victoria relativă a Frontului republican, socialistul Guy Molet devinind Preşedinte al Consiliului de Miniştri. Bilanţul celui mai îndelungat guvern din timpul celei de-a IV-a Republici (februarie 1956 - mai 1957) îl constituie: trei săptămâni de concediu plătit, Fondul naţional de solidaritate, independenţa Tunisiei şi Marocului (martie şi mai 1956), lege-cadru asupra Africii negre (iunie 1956); semnarea tratatelor de la Roma prin care s-a infiinţat Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi Euratom (martie 1957).
Preşedintele Coty îl invită la 29 mai 1958 pe de Gaulle să ocupe funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar la 1 iunie acesta este investit de Adunarea naţională, care-i acordă puteri depline timp de şase luni şi-l însărcinează cu pregătirea unei noi Constituţii. Cea de-a IV-a Republică, instaurată în 1946, nu a rezistat problemelor ridicate de decolonizare, totuşi, ea a reuşit să modernizeze profund structurile sociale ale Franţei şi să gestioneze o dezvoltare economică fără precedent.
Noul proiect constituţional, inspirat de ideile generalului de Gaulle, este aprobat la referendumul din 28 septembrie 1958, intrând în vigoare la 4 octombrie 1958, fiind primul act juridic al Republicii a V-a. Constituţia a limitat drepturile parlamentului dar a extins şi drepturile puterii executive, în special cele ale preşedintelui. De Gaulle va concentra în mâinile sale atât politica internă, cât şi politica externă.
În domeniul extern, el a recunoscut dreptul algerienilor la independenţă, Alegria declarându-se stat independent în martie. După alegerea sa a doua oară, în 1965, de Gaulle a pus problema ieşirii Franţei din organizaţia militară a blocului NATO, luând această decizie în februarie 1966. În concepţia lui de Gaulle, Europa nu se limita numai la partea vestică, ci se întindea “de la Atlantic până la Urali”, pledând astfel pentru revizuirea atitudinii faţă de U.R.S.S. şi alte state socialiste. În privinţa Comunităţii Economice Europene, de Gaulle s-a opus extinderii şi admiterii Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei şi Norvegiei. În aprilie 1969, de Gaulle şi-a dat demisia. S-a stins din viaţă la 9 noiembrie 1970, la vârsta de 80 de ani.
Alegerile prezidenţiale din iunie 1969 au fost câştigate de fostul priemier, Georges Pompidou, care a afirmat că va promova o politică de edificare a unei societăţi moderne. În domeniul extern a urmat în linii mari cursul elaborat de de Gaulle. În relaţiile cu S.U.A. a promovat o politică de apropiere şi îmbunătăţire a relaţiilor, dar a refuzat de a intra în NATO.
După decesul subit a lui Pompidou în aprilie 1974, noul preşedinte a devenit Valery Giscard d ’Estaing. Programul lui prevedea reforme sociale în spiritul liberalismului. În domeniul extern s-a menţinut pe poziţiile lui de Gaulle, promovând o politică de sine stătătoare. Şi-a asumat rolul de apărător al intereselor europene, Valery Giscard d’Estaing, renovând ideile “europenismului” şi a “corectând” politica de integrare a Franţei în Comunitatea Europeană.
Alegerile prezidenţiale din primăvara anului 1981 au fost câştigate de liderul Partidului Socialist Francez, Francois Mitterand, care a reuşit să fie ales în calitate de preşedinte si, la următorul scrutin, din mai
1988.   Alegerile pentru Adunarea Naţională din 1986 au fost câştigate de forţele de dreapta - Adunarea pentru Republică, condusă de Jacques Chirac şi Uniunea Franceză pentru Democraţie, liderul căreia era Valery Giscard d’Estaing. Noul guvern a fost format de Jacques Chirac. Francois Mitterand dizolvă în 1988 Adunarea Naţională şi convoacă alegeri, soldate cu victoria socialiştilor. Aceştia şi-au propus un program guvernamental menit să amelioreze situaţia financiară, dar rezultatele au fost modeste.
Pe plan european, Franţa a dat dovadă de mai multă iniţiativă. În 1990 Mitterand s-a pronunţat pentru crearea unei Confederaţii a tuturor statelor europene. În ianuarie 1992, Franţa a propus partenerilor din C.E.E. elaborarea unui program comun al doctrinei europene nucleare. Preşedintele francez s-a pronunţat pentru ratificarea Tratatului de la Maastricht, referendumul fiind organizat în Franţa la 20 septembrie 1992.


loading...