miercuri, 1 martie 2017

EVOLUTIA CULTURII IN BASARABIA IN 1812-1914

Tags

Învăţământul. Până în secolul al XIX-lea, în Principatele Române viaţa culturală s-a desfăşurat în jurul locaşurilor de cult, unde copiii boierilor şi ai ţăranilor înstăriţi învăţau să citească, să scrie şi să socotească, studiau diverse discipline din domeniul religiei, deprindeau regulile comportamentului în societate etc. Multe biserici şi mănăstiri au fost importante centre de promovare a culturii religioase şi laice, sprijinind activitatea unor instituţii de învăţământ elementar. Astfel, la Chişinău, în anul 1800, funcţionau trei şcoli. Alte instituţii de învăţământ existau în târgurile Akkerman, Hotin, Orhei, Chilia, Soroca, dar şi în satele Basarabiei. De pildă, şcoala din comuna Bumbăta era administrată de dascălul Ştefan Istrati, la cea din comuna Işnovăţ (judeţul Orhei) era învăţător preotul Lupu Vartic, iar preotul Dimitrie Sulima a întemeiat o şcoală pentru copii de preoţi la mănăstirea Curchi, judeţul Orhei. De la mijlocul secolului al XVIII- lea s-a remarcat şi grija domniei faţă de promovarea învăţământului public. Potrivit hrisovului lui Grigore Alexandru Ghica de la 1766, din cele 23 de şcoli „domneşti", cinci au fost întemeiate în regiunea dintre Prut şi Nistru, în ţinuturile Greceni, Lăpuşna, Chişinău, Orhei şi Soroca.
Potrivit Regulamentului din 29 februarie 1828, în Basarabia, sistemul de învăţământ urma să fie compus din gimnazii (4 ani de studiu), şcoli judeţene (2 ani de studiu), şcoli parohiale (1 an de studiu). Toate acestea erau subordonate Direcţiei şcolilor poporului din Regiunea Basarabia, încadrată iniţial în Circumscripţia de învăţământ Harkov apoi, din 1830, în Circumscripţia Odesa.
Prima şcoală înfiinţată de autorităţile ţariste, în urma demersurilor mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, a fost Seminarul teologic din Chişinău (31 ianuarie 1813), în care s-a studiat limba română până în anul 1867. Pe lângă Seminar, în noiembrie 1816, a început să funcţioneze o şcoală laică-pension pentru copiii de nobili, având menirea de a pregăti funcţionari de rang inferior şi mediu (închisă în anul 1831). în această instituţie, obiectelor laice li se acorda mai mare importanţă decât celor religioase. În urma reformei din 1823, în cadrul seminarului au fost păstrate doar claselor superioare, ce au fost împărţite în trei secţii: inferioară (de retorică), medie (de filozofie) şi superioară (de teologie). Dacă, în primii ani de existenţă, majoritatea materiilor se predau în limba autohtonilor, din 1823 „ştiinţele filologice, istorice şi matematica" s-au predat în limba rusă, iar „cele filosofice şi teologice" în limba latină. Clasele inferioare au fost separate de seminar, înfiinţându-se o şcoală duhovnicească ţinutală şi una parohială. În 1840, a avut loc o nouă restructurare a instituţiei, care a diversificat puternic programa şcolară în direcţia introducerii unor discipline utilitariste: Ştiinţele naturii şi gospodăria rurală, Medicina, Gospodăria rurală ş. a. În anul 1866 însă, gospodăria, ştiinţele naturii şi medicina au fost excluse din planul de învăţământ, introducându-se pedagogia şi creându-se o şcoală duminicală de copii pentru efectuarea practicii pedagogice de către elevii seminarului. Din 1909, printre disciplinele predate seminariştilor a fost introdusă „combaterea socialismului". Toate obiectele se predau în limba rusă. Până la reorganizarea din 1823, toţi cei 25 de profesori erau veniţi din afara provinciei: 17 din Ucraina, 3 din Grecia, 2 din Rusia, 1 din Galiţia, 1 din Transilvania (românul Ion Butta,) şi unul neprecizat. La fel, cei mai mulţi elevi nu erau basarabeni. Spre exemplu, în 1828, din 54 de şcolari, 45 proveneau din teritoriile de la est de Nistru.
În satele cu populaţie mai numeroasă, în anii '30, au fost organizate nişte şcoli parohiale, menite să satisfacă necesităţile educaţionale ale ţărănimii. Primele instituţii de acest tip funcţionau la Hotin şi Akkerman încă din 1819, la Chişinău din 1822, Bălţi - din 1824, Bender - din 1827. Cea din Hotin a fost reactivată în 1827, după ce fusese închisă în 1823. Însă la baza funcţionării şcolilor parohiale au stat „regulile de instruire elementară a copiilor locuitorilor din eparhia Oloneţk", intrate în vigoare în 1835 şi aplicate în Basarabia din 1837. Regulile respective aveau drept obiectiv calmarea spiritelor în rândul populaţiei locale nemulţumite de modificările făcute în ritualul şi obiceiurile Bisericii Ruse în secolele XVII-XVIII. În consecinţă, şcolile parohiale urmăreau scopul impunerii dogmelor pravoslavnice, instruirea reducându-se la citirea cărţilor bisericeşti, în timp ce scrisul şi aritmetica erau facultative. La 1844, în Basarabia funcţionau 326 de şcoli bisericeşti, cu 5 177 de copii, iar la 1856, numărul lor se redusese până la 159, cu 1 855 de elevi.
Limba română putea să nu fie limbă de predare în localităţile în care învăţătorul nu cunoştea limba autohtonilor. La 1868, K. Janovski, directorul şcolilor din Basarabia, a constatat existenţa a 212 şcoli parohiale rurale, în care studiau 2 515 elevi (2 427 băieţi şi 88 fete). Din acestea, în 164 de şcoli învăţământul se realiza în limbile rusă şi slavonă bisericească, în 28 în limbile română şi rusă şi doar în 20 de instituţii obiectele se predau în limba română. În satele în care existau şcolile respective, inspecţia a descoperit doar 446 persoane în vârstă care ştiau carte, ceea ce constituia un ştiutor de carte la 1 200 de locuitori din mediul rural. În anul şcolar 1903-1904, în eparhia Chişinăului existau 598 de şcoli parohiale, în care studiau 29 065 de băieţi şi fete.
La începutul anilor '20, s-au organizat şcoli primare orăşeneşti, cu precădere lancasteriene. Acestea se întemeiau pe metoda instruirii reciproce, care recomanda ca elevii avansaţi să predea colegilor cunoştinţele lor, rolul învăţătorului reducându-se la supravegherea procesului de învăţare. Prima şcoală lancasteriană din provincie a fost inaugurată la Chişinău, la 7 februarie 1822. Altele au fost înfiinţate ulterior în toate localităţile urbane ale provinciei (1824 - Bălţi şi Ismail, 1827 - Bender şi Hotin, mai târziu - Orhei, Soroca şi Cahul). La 1848, în Basarabia funcţionau 12 şcoli lancasteriene. În aceste instituţii, limba rusă era limbă de instrucţie şi educaţie. În anul 1834, limba română a fost exclusă din rândul obiectelor studiate în şcolile primare orăşeneşti.
Odată cu întemeierea, în anul 1828, a Direcţiei Şcolilor din Regiunea Basarabia, instituţiei respective i-au fost subordonate toate aşezămintele şcolare care până atunci ţinuseră de resortul departamentului cultelor. În acelaşi an, pentru pregătirea unor cadre cu calificare medie pentru industrie, comerţ şi agricultură, s-au înfiinţat şcoli primare judeţene ruseşti la Chişinău, Bălţi, Bender, Cetatea Albă, Ismail, Hotin şi în alte oraşe. Limba română a început să se studieze la şcoala din Chişinău din 1830, ca obiect „suplimentar", la cele din Bălţi şi Hotin, în urma demersurilor boierimii basarabene, abia din anul 1842, iar la cea din Soroca şi mai târziu. Din anul 1830, şcolile basarabene au fost trecute în subordinea circumscripţiei de învăţământ Odesa, instituită în acel an. Aceasta şi-a exercitat autoritatea până în august 1918. În octombrie 1850, la Chişinău a fost înfiinţată Şcoala judeţeană nr. 2, iar în 1851 o altă şcoală judeţeană a fost deschisă la Soroca. În Orhei, şcoala judeţeană a fost întemeiată în anul 1860. În anul 1871, ţarul a aprobat cererea epitropului circumscripţiei de învăţământ
Odesa, susţinută şi de guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei, privind desfiinţarea studiului „limbii moldoveneşti" în şcolile judeţene din Chişinău, Hotin, Orhei, Bălţi şi Soroca. În anul 1872, acestea au fost transformate în şcoli orăşeneşti, cu patru şi şase ani de învăţământ, pentru ca, în 1912, să se reorganizeze în instituţii cu patru clase.
În septembrie 1833, o parte dintre cadrele didactice, împreună cu 28 de elevi, au fost transferaţi de la Şcoala judeţeană Chişinău la nou- înfiinţatul Gimnaziu Regional nr. 1 din Chişinău, punându-se bazele învăţământului secundar basarabean.
Politica ţaristă de stimulare a fenomenului de colonizare a Basarabiei a fost însoţită de măsuri de susţinere a învăţământului pentru grupurile etnice minoritare. Sprijiniţi de administraţia rusească, coloniştii germani şi bulgari au organizat treptat practic în fiecare aşezare şcoli săteşti bisericeşti (devenite ulterior comunalo-bisericeşti). Între 1816 şi 1823 au fost înfiinţate 17 şcoli parohiale în coloniile germane şi bulgare şi în cadrul bisericilor de rit armeano-gregorian (biserică armeană apropiată de ortodoxism). În aceste instituţii, copiii studiau în limba lor maternă (bulgarii, în rusă) aproape toate disciplinele, precum şi religia căreia îi aparţineau. Către 1871, în fiecare din cele 28 de colonii germane existau şcoli primare, iar în aşezarea Sărata funcţiona, din 1844, prima şcoală normală (intitulată Wernerschule) din întreg imperiul. Anumite concesii au fost făcute chiar şi evreilor, care erau discriminaţi în alte părţi ale Rusiei. Astfel, în 1839, în capitala provinciei a fost înfiinţată o şcoală evreiască de băieţi, numărul instituţiilor educaţionale publice şi private crescând spectaculos în deceniile următoare. Spre exemplu, la începutul anilor '60, în Basarabia funcţionau 2 şcoli publice pentru evrei (la Chişinău şi Soroca), 5 şcoli confesionale înfiinţate şi susţinute de comunităţile iudaice, 20 şcoli private de fete şi 14 de băieţi, 293 de hederele (şcoli primare de băieţi pentru însuşirea iudaismului) sponsorizate de melamezi (învăţători de hederele). Instruirea se efectua în limba idiş. în anii '60-'70 ai secolului al XIX-lea, şi aceste şcoli au fost forţate să treacă la predarea tuturor disciplinelor în limba rusă (cu excepţia religiei şi a limbii materne).
Concomitent, s-au pus temeliile instruirii profesionale. În 1835 în capitala ţinutului a început să funcţioneze o şcoală de cancelarişti, iar în 1842 s-a înfiinţat Şcoala de pomicultură, care există şi în zilele noastre. În pofida faptului că aceasta din urmă era considerată o şcoală bine organizată şi dotată, din 1844 până în 1867 ea a avut doar 82 de absolvenţi. Reforma şcolară din anii 1864-1874 nu a privit învăţământul profesional din cauza faptului că se afla încă într-o fază incipientă.
La 12 septembrie 1833, la Chişinău, a fost inaugurat primul gimnaziu de băieţi, numit mai târziu Liceul nr. 1, în care s-a predat şi limba română, începând cu anul 1835. Obiectivul principal al acestei instituţii consta în pregătirea unor cadre „pentru funcţii administrative şi admiteri în universitate". Pe lângă gimnaziu, în decembrie 1835, a fost înfiinţat un pension pentru fiii de nobili, înlocuind astfel pensionul din cadrul Seminarului teologic. În anul 1860, limba română a devenit opţională cu limba greacă, peste trei ani ambele limbi au fost declarate facultative, iar din 1866 predarea limbii române a fost suspendată. Consiliul de Stat a motivat această decizie prin faptul că „elevii cunosc această limbă în mod practic, iar predarea ei alte scopuri nu urmărea".
Liceele pentru băieţi se împărţeau în clasice, cu opt clase, şi reale, cu şapte clase. În anul 1902, liceele clasice au fost transformate în licee moderne (studiul limbilor latină şi greacă începea cu doi ani mai târziu decât în cele clasice).
Învăţământul pentru fete a cunoscut o dezvoltare destul de lentă. Tentativele unor particulari de a întemeia şcoli de fete la Chişinău (în 1821) şi la Ismail (în 1833) nu s-au încununat cu succes. Începuturile au fost puse în anul 1836, prin întemeierea a două pensioane de fete în capitala provinciei. Ulterior, au apărut pensioanele din Bender (1842), Ismail (sfârşitul anilor '40), Akkerman (sfârşitul anilor '50) ş. a. În anul 1870, la Chişinău, a fost inaugurat un pension model pentru fete de nobili. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-au înfiinţat câteva licee de fete, cu şapte clase, susţinute financiar de oraşe sau zemstvele guberniale. Planul de învăţământ era puţin diferit de cel al liceelor de băieţi. De pildă, fetele nu studiau latina, mai puţină matematică, limbile moderne erau facultative, având în plus pedagogia, gospodăria, lucrul manual. Uneori se adăuga clasa a VIII-a, „pedagogică", care avea menirea de a pregăti „învăţătoare casnice". De asemenea, în anul 1864, la Chişinău, a fost înfiinţată şcoala pentru fete din tagma duhovnicească. Aceasta trebuia să urmărească atingerea a trei obiective: „a da adăpost orfanelor de clerici, lipsite de ajutor; a răspândi cultura printre fetele din tagma duhovnicească; şi, în sfârşit, a cultiva vrednice soţii de slujitori ai altarului lui Dumnezeu şi evlavioase mame de familii". În plus, instituţia trebuia să contribuie la rusificarea clericilor basarabeni. Astfel, episcopul Pavel Lebedev scria că în şcoala eparhială de fete va creşte „marea putere morală ce va introduce în familii şi în toată ţara spiritul adevărat rusesc, putere care va pătrunde în toate colţurile Basarabiei, în persoana soţiilor de preoţi, a învăţătoarelor de şcoli primare".
Treptat, în Basarabia a fost creată o reţea şcolară destul de dezvoltată pentru acea vreme (nu punem în discuţie caracterul şi obiectivele instruirii). Astfel, în anul 1850, în provincie funcţionau circa 300 de şcoli de diverse niveluri, publice şi private, în care învăţau aproape 10000 de tineri.
În primul deceniu al secolului al XX-lea, în ţinut funcţionau gimnazii clasice, şcoli reale şi comerciale, instituţii de învăţământ mediu agricol şi de medicină. Astfel, în 1914, în Basarabia, funcţionau 21 licee de băieţi (de stat şi particulare), 20 licee de fete, 16 şcoli medii de băieţi, 2 de fete şi 6 mixte. În total, în preajma Primului război mondial, în Basarabia se numărau 1846 de şcoli de diferite tipuri şi grade, în care învăţau aproximativ 114 mii de elevi. Însă, cu toate succesele dobândite pe tărâmul învăţământului public, procentul de analfabeţi în rândul populaţiei, mai ales a celei rurale, era foarte mare. Potrivit statisticii oficiale, în Basarabia erau doar 15,6% ştiutori de carte, din care 22% bărbaţi şi 8,9% femei. În rândul românilor basarabeni, procentul respectiv era sub media pe gubernie, constituind doar 5,8% (10,5% în rândul bărbaţilor şi 1,7% în cel al femeilor). Pentru comparaţie cu alte etnii, vezi tabelul nr. 14.
Pe lângă alte cauze, un obstacol în calea instruirii copiilor de ţărani români era reprezentat de inexistenţa şcolilor naţionale. Astfel, în 1906, ziarul «Basarabia» constata cu durere că de „40 de ani de când şcolile ruseşti sunt aşezate prin satele noastre; pentru aceste şcoli bieţii ţăranii noştri cheltuiesc părăluţele sale, muncile cu atâta sudori, fără nici un folos; băieţii noştri ieşind din şcoală, peste 3 sau 4 ani de chinuri, pot a scri şi a ceti, dar ce scriu şi ce cetesc, ştie unul Dumnezeu, dar nu ei". Pledând pentru introducerea studiului în limba maternă în Seminarul teologic, unul dintre redactorii publicaţiei, Grigore D. Constantinescu, sublinia că „ar fi o fericire pentru Rusia întreagă dacă s-ar introduce limba română şi în celelalte şcoli, căci atunci ar ieşi din sânul poporului moldovenesc un număr cu mult mai mare de bărbaţi luminaţi folositori şi sieşi şi patriei în care se găsesc! Iar pentru ceilalţi fraţi români de peste Prut şi Dunăre, de peste munţii Carpaţi şi din alte ţări, ar fi cu mult mai mare mângâierea sufletească, ca să poată înţălege în limba lor naţională - limbă curat românească, în care vorbeşte, plânge şi cântă tot poporul românesc!".
Manuale şi materiale didactice. De-a lungul timpului, pentru şcolile basarabene au fost elaborate manuale şi diverse lucrări didactice. Astfel, în anul 1814, la Chişinău, a fost tipărit un abecedar (Bucoavnă), adresat celor care - copii şi adulţi - îşi propuneau să înveţe slovele chirilice pe baza unor texte-rugăciuni. în anul 1819, a apărut o Scurtă rusească gramatică cu tălmăcire în limba moldovenească, destinată în special elevilor Seminarului eparhial. Aceasta cuprindea o anexă Convorbiri şi un glosar român-rus, bine alcătuit, care a precedat seria de publicaţii de acest fel apărută în Principatele Române în perioada Regulamentelor organice.
Ca autor de manuale s-a evidenţiat Ştefan Margela, unul dintre „filologii importanţi din prima jumătate a secolului al XIX-lea" (Paul şi Zamfira Mihail). Reprezentant al iluminismului moldovenesc, Margela şi-a început activitatea în anul 1816 în calitate de custode de legi pe lângă administraţia regională. În anul 1817, el se stabileşte la Petersburg, fiind numit traducător de limbă „moldovenească" la Ministerul Afacerilor Externe. În 1820 începe să lucreze în departamentul învăţământului public; aici Margela a elaborat, în limba română (cu caractere chirilice), un curs al sistemului lancasterian de instrucţie, a alcătuit circa 120 de table pentru citire şi aritmetică, tipărite ulterior la Chişinău, a scris un manual pentru şcolile moldoveneşti. Margela a primit cu mult interes vestea despre răscoala eteriştilor greci împotriva jugului otoman. În anul 1826, la Petersburg, a apărut cartea sa Îndreptăţirea grecilor, editată în folosul văduvelor şi copiilor greci, rămaşi orfani. Margela a scris şi alte lucrări, dar unele dintre ele n-au văzut lumina tiparului din cauza caracterului lor progresist. Cea mai mare popularitate i-a adus-o Gramatica rusească şi românească, în trei volume, apărută la Petersburg în anul 1827. Datorită acestui manual, învăţământul din Basarabia „s-a situat la acelaşi nivel cu cel din Ţările Române" (Paul şi Zamfira Mihail).
Elaborarea diverselor manuale şi lucrări didactice a continuat şi în deceniile următoare. În anul 1840, la Sankt-Petersburg, Iacob Ghinculov (Hâncu) a editat HavepmaHue npaBun Banaxo-MondaBCKoă ^paMMamuKU (Descrierea regulilor gramaticii valaho-moldoveneşti), în care insista asupra păstrării alfabetului slav şi condamna tentativele de înlocuire a caracterelor slavone cu cele latine. Tot lui i se datorează tipărirea antologiei Culegere de opere şi traduceri, în proză şi versuri, pentru exerciţi în limba valaho- moldavă, aceasta din urmă cuprinzând şi diverse fragmente ce priveau istoria şi cultura neamului românesc.
Printre autorii de manuale s-a numărat şi Ioan Doncev. El a publicat Bucoavna (1861, reeditată în 1863) şi, pe cont propriu, două manuale de limba română: Cursul primitiv de limba română (1865, cu caractere latine) şi o Abeceda rumână (1865, cu caractere latine), pe baza cărora s-au format câteva generaţii de intelectuali basarabeni. În cele două manuale, autorul a încercat să reducă la minimum influenţa limbii slave asupra construcţiilor frazeologice româneşti, a făcut referiri la Alexandru Ioan Cuza şi reformele acestuia, a inclus versuri scrise de Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Gheorghe Tăutu ş.a., fapte pentru care nu a primit avizul ministerului pentru tipărirea lor pe spezele statului, chiar dacă cenzura îşi dăduse avizul favorabil în august 1863. Impactul volumelor întocmite de Ioan Doncev a fost limitat într-un fel de faptul că ele au ieşit de sub tipar în momentul în care limba română era eliminată definitiv din învăţământul public (1867-1871).
În ultima treime a secolului al XIX-lea, caracterizată de o amplă campanie de rusificare a ţinutului, tipărirea unor lucrări didactice în limba română a fost suspendată. Abia la hotarul secolelor XIX-XX, datorită relaxării climatului politic în Rusia şi eforturilor unor oameni de cultură, au apărut câteva manuale şi materiale didactice în limba maternă. Astfel, Gheorghe Codreanu a editat un Abecedar rusesc pentru moldoveni (1897), Abecedar nou pentru a învăţa carte pe moldoveni şi pe ruşi launloc (1904), Pilde şi poveţe. Întâia carte moldovenească de citire tipărită la tipografia lui P. Rezher (1908) ş. a. Pildele şi poveţele lui Gh. Codreanu, care cuprindeau texte semnate de Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, au reafirmat „legătura neîntreruptă spirituală, culturală dintre cele două maluri ale Prutului". La începutul secolului al XX-lea, P. Braga a publicat un abecedar moldovenesc, M. Ciachir a încredinţat tiparului crestomaţia În ajutorul moldovenilor iar A. Boldescul şi M. Ciachir au scos de sub tipar câteva dicţionare moldo-ruse.
Literatura. Anexarea Basarabiei a avut repercusiuni de durată şi asupra literaturii ţinutului. Totuşi, moştenirea istorico-culturală, identitatea lingvistică şi etnică a populaţiei indigene au făcut ca literatura şi cultura românească din acest spaţiu să-şi păstreze tradiţiile încă vreo câteva decenii. Primul sfert al secolului al XIX-lea a consacrat trecerea de la o scriere medievală, dominată de spiritul religios, la o literatură modernă, axată pe concepte laice şi iluministe. Curentele literare care domină în această perioadă au fost clasicismul şi sentimentalismul. Continuă să se dezvolte poezia lirică de dragoste, avându-i ca reprezentanţi pe N. Dimachi şi C. Conachi. Ultimul apelează şi la satiră, scriind câteva piese originale: Comedia banului Constantin Canta, ce-i zic Căbujan şi cavaler Cucoş; Judecata femeilor ş. a. Motive sentimentaliste conţin unele poeme ale lui C. Stamati (Roman din Vrancea, Gafiţa blestemată de părinţi) care, în contrast cu tabloul oraşului cosmopolit şi corupt, elogiază viaţa patriarhală şi „pură" a satului moldovenesc.
La mijlocul anilor '30, în literatura română se afirmă romantismul. Fiind un mijloc de manifestare a conştiinţei naţionale, aflată în plină expansiune în acea perioadă, romantismul a evocat şi glorificat trecutul neamului românesc pentru a demonstra concetăţenilor, dar şi străinilor, legitimitatea unui destin naţional mai fericit. În acest scop scriitori romantici, precum Constantin Stamati, apelează la baladă sau legendă: Eroul Ciubăr-Vodă, Fiica lui Decebal şi Armin Cântăreţul etc.
Din anii '50, în literatură începe să pătrundă realismul. De la mijlocul secolului al XIX-lea, mulţi dintre scriitorii români basarabeni, crescuţi într- un mediu rusofon, au preferat să scrie în limba rusă şi mai puţin în limba lor maternă. Aspectul pozitiv al acestui fenomen consta în faptul că opinia publică din Rusia avea posibilitatea să cunoască creaţiile lor şi, prin intermediul acestora, trecutul, prezentul şi spiritualitatea neamului românesc. În acest sens, s-au remarcat fraţii Alexandru şi Boleslav Hâjdău, Nicolae Gherbanovschi, Constantin Stamati-Ciurea, Alexis Nacco ş. a. Spre exemplu, Alexandru Hâjdău a scris nuvela istorică Duca, a compus versuri patriotice: Codrii Moldovei, Valea Albă, Suceava, Dumbrava etc. Pe de altă parte, scriitorii au contribuit la promovarea creaţiilor valoroase ale literaturii ruse în mediul basarabean. De pildă, Alexis Nacco (1832-1915) a tradus şi publicat în limba română (cu grafie chirilică) opere ale poetului rus Mihail Lermontov, fabule ale scriitorului Ivan Krylov, dar a scris şi câteva poeme şi poezii originale.
În acelaşi timp, s-au afirmat unii oameni de litere care au scris în limba română. De pildă, Gheorghe Păun (1848-1875) a lăsat în manuscris o culegere de poezii (circa 160), majoritatea fiind inspirate din creaţia populară. Alte lucrări ale sale, din păcate, nu s-au păstrat, fiind distruse de părinţii săi.
Contribuţii literare importante sunt legate de activitatea lui Constantin Stamati-Ciurea. Pe lângă operele publicate în Basarabia, printre care menţionăm Istoria unui tânăr, Copiii condamnatului, Parvenitul, În culisele trecutului şi în foaierul prezentului, Moartea lui Lermontov, Insula Sagalin, literatul a tipărit în Bucovina, aflată în cadrul Austro-Ungariei, un şir de lucrări în limba română, ca Opuri dramatice, în două volume, Caleidoscop literar (1883), Răsunete din Basarabia (1898) ş. a. Autorul prezenta diverse aspecte din prezentul şi trecutul provinciei natale.
La hotarul celor două secole s-au afirmat scriitorii de orientare poporanistă (narodnicistă). În urma persecuţiilor autorităţilor ţariste, mulţi intelectuali basarabeni (C. Dobrogeanu-Gherea, N. Zubcu-Codreanu, V. Crăsescu, Z. Arbore-Ralli ş. a.) au fost nevoiţi să se refugieze în România. La Iaşi sau în alte localităţi din ţară, ei au organizat ori colaborat la diverse publicaţii periodice (revista «Contemporanul», Iaşi 1881-1891; săptămânalul «Munca», Bucureşti 1890-1894; ziarul «Corespondenţa română», Bucureşti 1893-1894; ziarul «Apărarea naţională», Bucureşti, 1900-1903; revista «Curentul nou», Galaţi 1905-1906 etc.). Metoda realismului a fost folosită de Victor Crăsescu pentru a prezenta nevoile şi starea precară a ţăranilor sau pescarilor basarabeni (Fost-a el de vină?; Hoţul de cai; Furtuna). În povestirea Extazuri sau în nuvela Spirca, scriitorul s-a adresat problemei „oamenilor noi", meniţi să schimbe în bine societatea. Acelaşi scop pare să-l urmărească şi Z. Arbore-Ralli, care şi-a publicat memoriile sub titlul Temniţă şi exil şi În exil.
Olga Nacco, soţia lui Alexis Nacco, a fost o scriitoare destul de talentată, care s-a bucurat de succes în Basarabia. Nuvelele şi schiţele sale au pus în centrul atenţiei tradiţiile românilor basarabeni, evenimentele politice, diverse aspecte sociale, atitudinea nobilimii faţă de reformarea societăţii basarabene etc. Mai multe lucrări ale sale au fost publicate în anul 1901, în culegerea Schiţe şi povestiri basarabene.
Unul dintre cei mai prolifici prozatori de la începutul secolului al XX-lea a fost Leon Donici (1887-1926), care a publicat mai multe lucrări valoroase: În căutarea veşnicului adevăr, Mon plaisir, Noul seminar, Copilăria, Floare amară, Călătoria de la Petrograd la Chişinău, Recviem, Antihrist etc.
La începutul secolului al XX-lea, în plan cultural se afirmă în special poeţii care reacţionau mult mai rapid la evenimentele politico-sociale din ţinut şi la nevoile naţional-culturale ale populaţiei. Astfel, Tudose Roman (Soarta ţăranului; Cântecele plugarului; Viaţa ţăranului; Dragostea moldoveanului; Daţi-ne lumină; Către libertate ş. a.), Vasile Oatul (Cine- cine; Cântecul lucrătorului), Vladimir Fialcovschi (Anul nou; Tânguitul ţăranului), Gheorghe Tudor (Făclia ţării; Fragmentul; La luptă), Alexe Mateevici (Eu cânt; Cântecul zorilor; Ţăranii; Baştina) şi alţii au pus în lumină situaţia nefericită a săteanului, au reflectat aspiraţiile românilor basarabeni, au exprimat, cu ajutorul versului, protestul acestei categorii împotriva exploatării sociale şi naţionale. Poezia Limba noastră (1917), scrisă de Alexe Mateevici, a devenit un adevărat imn al românilor basarabeni, o expresie a demnităţii naţionale şi a dorinţei de emancipare de sub stăpânirea străină.
Tipografii şi biblioteci. Atât materialele didactice, cât şi operele scriitorilor basarabeni aveau nevoie de un suport tehnico-material adecvat. În acest sens, pe lângă tipografia eparhială, înfiinţată în anul 1814, la Chişinău a fost întemeiată, în anul 1818, şi o tipografie regională de stat. Din 1843 a început să funcţioneze tipografia particulară a lui Akim Popov, în care se tipăreau şi cărţi în limba moldovenească, semnate de Ion Sârbu, Constantin Stamati-Ciurea, Vladimir Pobyvaneţ ş. a. Încă o tipografie privată a fost înfiinţată în capitala provinciei în anul 1858 de secretarul gubernial Deziderie, iar în anul următor, Konceakovski a întemeiat cea de-a treia tipografie particulară din Chişinău.
Creşterea numărului de tipărituri, extinderea reţelei şcolare şi constituirea unui strat de intelectuali au condiţionat apariţia câtorva instituţii specializate în păstrarea şi facilitarea accesului la cuvântul scris. În anul 1831, la Chişinău, a fost inaugurată Biblioteca Publică Orăşenească, avându-l ca tutore pe Petru Manega. Către sfârşitul secolului, aceasta avea în jur de 15 mii de volume, marea majoritate fiind în limba rusă. Cei care doreau să citească sau să consulte cărţi şi periodice în limba română erau nevoiţi să apeleze la serviciile bibliotecii Seminarului eparhial.
Presa. În anii '30 au fost întreprinse mai multe tentative de a se imprima un organ de presă local, dar atare iniţiative au fost blocate atât de împotrivirea autorităţilor locale, cât şi de pătrunderea în provincie a publicaţiilor periodice centrale sau odesite (buletine oficiale, publicaţii de profil în domeniul agriculturii, silviculturii, sănătăţii publice, comerţului etc.). La 1845 şi 1847, câţiva boieri basarabeni au încercat să editeze, la Chişinău, ziarul «Românul», făcând, în acest scop, demersuri pe lângă guvernului ţarist. Autorităţile, însă, au refuzat să elibereze autorizaţia necesară. Primul număr al unei publicaţii locale «KMWMHeBCKMe o6.nacTHbie BegpMOCTM» (Buletinul regional al Chişinăului) a apărut la 17 iulie 1854. Gazeta era tipărită în limba rusă şi avea două rubrici: oficială şi neoficială. Ultima publica deseori şi materiale cu caracter literar şi istoric. În anii 1866-1868, partea neoficială a fost coordonată de Gheorghe Gore, care a promovat valorile literaturii române din Basarabia şi România, urmărind susţinerea identităţii naţionale. Spre exemplu, în articolul Despre cântecele moldoveneşti (tipărit la 21 iulie 1867, în limba rusă), publicistul menţiona: „Românul din Moldova nu ştie că peste toate hotarele patriei lui, peste Carpaţi şi departe în inima Ungariei, peste Dunăre şi tocmai în inima Macedoniei, peste râurile Molniţa şi Prut locuiesc români ca şi el, care se îmbracă la fel ca el, vorbesc şi aceeaşi limbă, au aceeaşi lege ca şi el, acelaşi trecut glorios, plin de suferinţe amare în acelaşi timp, într-un cuvânt că aceştia îi sunt fraţi de acelaşi nume şi sânge ... Aşa, de pildă, ei sunt peste patru milioane în Moldova şi Muntenia, două sute de mii în Bucovina, peste trei milioane în Transilvania (Ardeal), Banat şi Ungaria, şapte sute de mii în Basarabia şi peste o sută de mii pe malul drept al Dunării".
În anii 1858-1865, la propunerea unor intelectuali români din ţinut, autorităţile au dezbătut chestiunea editării, pe contul administraţiei ruseşti, a unei reviste bilingve româno-rusă cu titlul «Steluţa Prutului» pentru Basarabia, Moldova şi Muntenia. Deoarece proiectul n-a fost agreat de administraţie, în anul 1864 Ion Dabija a rugat să i se permită să tipărească, pe spese proprii, o revistă sub titlul «Basarabia» sau «Glasul Românilor Basarabeni», idee agreată de Ministerul de Externe ţarist. Totuşi, nici această propunere n-a primit avizul favorabil al guvernatorului.
În paralel, autorităţile ţariste au luat măsuri de împiedicare a pătrunderii publicaţiilor periodice din Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. De pildă, Platon Antonovici, guvernatorul Basarabiei (1863-1867), în memoriul confidenţial din 8 octombrie 1864 adresat contelui Kotzebue /Coţebu/, guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, raporta că publicaţiile româneşti sunt proscrise în Basarabia, iar numărul tipăriturilor care reuşeau să pătrundă în ţinut este extrem de redus. Ulterior, în anul 1868, guvernatorul general a permis basarabenilor să se aboneze la publicaţiile de peste Prut, însă acestea urmau să fie remise abonaţilor numai „cu permisiunea cenzurii, care este răspunzătoare de prevenirea pătrunderii ziarelor cu orientare duşmănoasă faţă de noi".
În anul 1867 a început să apară publicaţia bisericească «KMWMHeBCKMe enapxMa.nbHbie BegpMOCTM» (Buletinul Eparhiei Chişinău). Deoarece „nu toţi clericii pricepeau limba rusă", aceasta a apărut şi în traducere românească, până în anul 1871, când episcopul Pavel Lebedev a dispus tipărirea ei exclusiv în limba rusă.
Până la sfârşitul secolului al XIX-lea în ţinut au predominat publicaţiile periodice oficiale şi cele liberale particulare. Trebuie să subliniem faptul că, în pofida presiunii enorme de deznaţionalizare şi a predominării elitelor ruseşti sau rusificate în viaţa publică a Basarabiei, prima publicaţie particulară românească a apărut înaintea uneia similare ruseşti. Astfel, în anul 1884, la Chişinău, a fost tipărit primul ziar moldovenesc intitulat «Mesagerul Basarabiei», sub direcţia lui Riabcic şi Drumaşcu. Fiindcă publicaţia a avut o viaţă scurtă, nu s-a păstrat nici un exemplar din această primă „realizare de publicistică românească în Basarabia" (Al. V. Boldur).
Totuşi, în spaţiul basarabean, primele periodice particulare au fost tipărite cu un deceniu mai devreme, la Bolgrad, aflat atunci în componenţa României. Astfel, în anii 1872-1873, în acest oraş au apărut ziarele «Ialpug» şi «Ecoul Bolgradului».
Primul ziar particular rusesc a fost «5eccapa6cKMM BecTHMK» (Curierul Basarabiei), care a apărut între anii 1889 şi 1898. În perioada 1897-1905, Pavel Cruşevan a editat ziarul de dreapta «5eccapa6e^> (Basarabeanul), cu accente antisemite distincte. Acesta a înfiinţat şi gazeta reacţionară «flpyr» (Amicul), care a apărut în perioada aprilie 1905 - iunie 1909.
Prin acelaşi spirit conservator şi rusificator s-a caracterizat şi presa clericală din ţinut, reprezentată prin «KMWMHeBCKMe enapxua^bHbe BegpMOCTM» (Buletinul Eparhiei Chişinău). Tentativele revistei «Luminătorul» (1908-1944, cu întreruperi) de a promova un curent spiritual cu caracter naţional au fost suprimate în scurt timp de autorităţile bisericeşti.
În total, în perioada 1854-1899, în Basarabia au apărut 28 de periodice (9 ziare, 2 reviste, 14 buletine departamentale şi 3 calendare).
La începutul secolului al XX-lea au apărut gazete de orientare liberală: «5eccapa6cKaa WM3Hb» (Viaţa Basarabiei), editată cu intermitenţe între 1903-1918, şi <^xo 5eccapa6MM» (Ecoul Basarabiei), tipărită în anii 1906­1910. în timpul primei revoluţii ruse şi în perioada următoare au fost tipărite gazete şi reviste în limba română cu caractere chirilice şi chiar latine («Basarabia», «Moldovanul», «Viaţa Basarabiei», «Glasul Basarabiei», «Cuvânt Moldovenesc»). Acestea au promovat, într-o măsură mai mare sau mai mică, idealurile naţionale, popularizând, deopotrivă, creaţia folclorică, operele scriitorilor clasici ori ale literaţilor contemporani.
Relativa liberalizare (cu excepţia anilor 1907-1910, când în Rusia s-a instaurat reacţiunea) a vieţii politice şi creşterea numărului de intelectuali, dar şi de cititori, în cele două decenii premergătoare războiului mondial, s-au materializat în creşterea numărului de publicaţii. Astfel, între anii 1900­1917, în Basarabia au apărut circa 250 de periodice, din care 10 ziare, 4 reviste şi 2 calendare au fost tipărite în limba română (cu caractere chirilice).
Totuşi, aceste realizări importante nu erau încă în stare să modifice caracterul vieţii culturale, marcată puternic de pecetea rusificării. De pildă, Gheorghe Ghibănescu constata, în august 1912, că în capitala guberniei „elementul românesc e în mare minoritate, umbrit, sfios şi ascuns. Totul ce se arată la Chişinău e străin şi înstrăinat". Autorităţile ţariste au reuşit să-i imprime caracterul unui „centru puternic de rusificare prin şcolile, bisericile şi presa sa. De aici (...) se radiază acel aer de rusism până în cele mai îndepărtate sate ale noastre".
Teatrul. De-a lungul întregului secol al XIX-lea în Basarabia nu a existat o trupă teatrală permanentă. În principalele localităţi ale provinciei s-au desfăşurat variate reprezentaţii ale unor formaţii din afara ţinutului, în special din Rusia şi Principatele Române (ulterior România). De pildă, în anii '20-'30 ai veacului respectiv, diverse spectacole au fost prezentate de trupele ruseşti conduse de I. Henzel, D. Mace, F. Babanin, Erohin ş. a. În deceniile următoare, în capitala Basarabiei au evoluat formaţiile artistice ale lui P. Gagarin, A. Sokolov, F. Burliţki, I. Sobolev.
În a doua jumătate a anilor '60, la Chişinău, s-a aflat un timp trupa lui N. Novikov, cu un repertoriu rusesc. În 1869, una dintre actriţele acestei trupe, Stepanova, a montat în scenă chiar o piesă a lui Vasile Alecsandri.
Evenimente de o deosebită importanţă pentru populaţia indigenă au fost turneele trupelor teatrale din România. Pe scenele provinciei, în special la Chişinău, au evoluat actorul de comedie Teodor Teodorini (1857­1858), echipele teatrale conduse de Maria Vasilescu (1865), Neculai Luchian (1867-1868), Petre Alexandrescu (1886, 1889, 1898), fraţii Ion şi Alexandru Vlădicescu (1888), Arion Bobescu (1889) ş. a.
Dacă trupele teatrale ruseşti nu întâlneau dificultăţi în desfăşurarea spectacolelor, cele româneşti aveau dreptul să evolueze doar în capitala ţinutului, iar autorităţile locale trebuiau să urmărească cu stricteţe ca piesele montate să nu alimenteze separatismul românilor basarabeni. La 2 iunie 1865, împăratul Alexandru al II-lea a emis un ordin prin care trecea în competenţa exclusivă a guvernatorului general de la Odesa prerogativa luării deciziilor privitoare la oportunitatea stagiunilor trupelor teatrale din România. Totuşi, din cauza faptului că instrucţiunile privind desfăşurarea spectacolelor în limba română purtau un caracter confidenţial, la mijlocul anilor '80 autorităţile din provincie, constatând că mai multe trupe teatrale româneşti au fost acceptate pe scenele Chişinăului, au permis colectivelor respective să evolueze şi în reşedinţele de judeţ ale guberniei. Astfel, Petre Alexandrescu a efectuat turneul din 1898 în oraşele Bălţi, Soroca şi Hotin. A mai fost în turneu la Chişinău în februarie-martie 1901.
Odată cu dezvoltarea capitalismului şi afirmarea unor categorii sociale specifice, a crescut interesul basarabenilor pentru implicarea în mişcarea culturală. Astfel, la începutul anilor '50, la Chişinău, din iniţiativa lui Mihail Ziloti şi Ioan Pruncu, s-a constituit o formaţie teatrală care şi-a propus să pună în scenă operele literaţilor români, inclusiv ale basarabenilor Constantin Stamati-Ciurea, Ion Gherbanovschi ş. a. În anul 1853, acest teatru a fuzionat cu trupa lui A. Sokolov.
La începutul anului 1860, elevii gimnaziului din Chişinău au organizat un cerc teatral de amatori, care a montat mai multe piese ale unor prozatori ruşi, români şi străini. Ulterior, în anul 1884, la Chişinău, a fost înfiinţată Societatea amatorilor de artă dramatică.
Inaugurarea solemnă, în decembrie 1900, a clădirii teatrului, ce a căpătat denumirea de „Auditoriul «Puşkin»", a devenit un eveniment important în viaţa culturală a ţinutului. În stagiunile din preajma primei revoluţii ruse, pe scena lui au evoluat artiştii antreprenorilor V. Forcatti, H. Petrosean, P. Muromţev etc. În perioada primei revoluţii ruse şi în anii care i-au urmat s-a întărit considerabil tendinţa de democratizare a teatrului. Ea s-a manifestat în apariţia, şi în Basarabia, a mai multor cercuri de artişti amatori (unul era organizat de Gheorghe Madan), ce puneau în scenă piese de actualitate ale dramaturgilor ruşi şi străini. Amatorii au montat diverse creaţii ale lui V. Alecsandri, C. Negruzzi şi ale altor scriitori români.
Muzica înregistrează o trecere calitativă de la arta lăutarilor, a diletanţilor, la una profesionistă. În anul 1835, la Chişinău, reprezentanţii acestei profesii încearcă să constituie propria lor breaslă. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Basarabia au avut loc concertele lui Schuman, Liszt, cu implicaţii importante în dezvoltarea elitei culturale locale. După 1850, provincia a găzduit concertele celebrilor violonişti G. Veniavschi şi P. Sarasate, ale corului lui Gavriil Muzicescu, spectacolele muzicale prezentate de trupele operei italiene, operetei franceze sau române etc. În lumea rurală, dar şi în oraşele Basarabiei, de mare popularitate continua să se bucure muzica lăutarilor. În anul 1880, la Chişinău, s-a constituit Societatea amatorilor de muzică «Armonia», care, în anul 1899, a fost transformată într-o filială a Societăţii muzicale ruse.
Un rol important în promovarea culturii l-a jucat, după 1900, corul condus de Mihail Berezovschi. Pe diverse scene ale lumii au evoluat solistele de operă Maria Cibotari, Anastasia Dicescu, Lidia Lipcovschi, Eugenia Lucezarski, originare din Basarabia.
În diverse localităţi ale provinciei au fost organizate seri muzicale, în cadrul cărora cântecul moldovenesc era extrem de apreciat de publicul dornic să cunoască valorile culturale naţionale. Totodată, pe scenele marilor oraşe au fost prezenţi compozitorii ruşi Serghei Rahmaninov, Andrei Skreabin, solistul Feodor Şaleapin, care au contribuit substanţial la promovarea muzicii clasice.
În pragul noului veac s-a afirmat învăţământul muzical. Astfel, în anul 1900, V. Gutor a înfiinţat o şcoală muzicală particulară. În acelaşi an, pe lângă Filiala basarabeană a Societăţii muzicale ruse, a fost organizată Şcoala de muzică din Chişinău - una dintre primele în Rusia. În aceste instituţii de învăţământ au studiat muzica viitorii compozitori Ştefan Neaga, Eugeniu Coca, S. Zlatov, P. Şerban ş. a.
Pictura basarabeană a fost puternic influenţată de şcoala rusă şi cea ucraineană datorită faptului că artiştii plastici din ţinut îşi făceau studiile de specialitate la academiile şi şcolile de artă din Sankt Petersburg, Moscova şi Kiev. În anul 1888, la Chişinău, sub conducerea lui N. Zubkov, a fost


înfiinţată Şcoală de arte. Printre autorii unor tablouri reuşite, cu imagini privind natura şi peisajul Basarabiei, s-au remarcat V. Okuşko, V. Blinov ş. a.
În anul 1903, pe lângă Şcoala de arte s-a constituit Societatea amatorilor de artă, prima organizaţie care îi reunea pe artiştii plastici din Basarabia. Până la izbucnirea Primului război mondial, societatea a reuşit să organizeze 17 expoziţii, la care au participat pictori locali şi din Rusia. În această perioadă s-a afirmat ca un talentat artist plastic (pictor şi sculptor) Alexandru Plămădeală.
Anumite progrese au înregistrat şi ştiinţele. Urmărind, pe de o parte, cunoaşterea trecutului acestei zone şi, pe de alta, justificarea anexiunii prin argumente istorice, în al doilea pătrar al secolului al XIX-lea au fost publicate mai multe studii elaborate de diverşi autori ruşi (Ivan Liprandi, Aleksandr Veltman ş.a.). Dorind să separe trecutul Basarabiei de cel al principatelor române, cercetătorii ruşi au pus accentul pe reflectarea evoluţiei zonei pruto-nistrene prin prisma istoriei slavilor şi, din acest motiv, practic toate lucrările apărute în perioada respectivă poartă acest caracter.
În anul 1839, cu scopul cercetării şi ocrotirii monumentelor materiale din sudul Rusiei, inclusiv din Basarabia, a fost creată Societatea de Istorie şi Antichităţi din Odesa. Drept urmare, în anul 1844, N. Nadejdin a efectuat săpături arheologice în apropierea satului Peresecina, judeţul Orhei, studiind şirul de tumuli din Valea Răutului; N. Murzakevici a făcut cercetări lângă satul Cartal, pe locul unei foste aşezări romane, unde a găsit plăci cu texte în limba latină şi imagini în relief cu scene de vânătoare. Contribuţii preţioase în domeniul cunoaşterii trecutului ţinutului au fost aduse şi de Constantin Stamati, membru al aceleiaşi societăţi ştiinţifice. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, săpături arheologice au fost efectuate de către Ion Suruceanu, întemeietorul primului muzeu de arheologie şi antichităţi din Basarabia (1880). În anii 1873-1876 a ieşit de sub tipar Istoria Basarabiei din cele mai vechi timpuri, elaborată de Alexis Nacco. Informaţii valoroase au apărut în paginile „Buletinului Comitetului regional de statistică din Basarabia", precum şi în lucrările semnate de A. Zaşciuk (Regiunea Basarabia. Materiale pentru geografia şi statistica Rusiei; Etnografia regiunii Basarabia; Etnografia regiunii Basarabia).
În domeniul ştiinţelor naturii, trebuie menţionată activitatea lui Alexandru Hâjdău, care s-a ocupat de problemele agriculturii ţinutului şi de
cercetarea florei locale (el a fost interesat, de asemenea, de istorie, filosofie, teoria literaturii etc.). Acest om de ştiinţă basarabean s-a aflat printre membrii fondatori ai Academiei Române. În domeniul studierii naturii Basarabiei trebuie menţionate şi contribuţiile lui A. Grosul, cunoscut pedolog şi agronom. Metodele şi mijloacele de combatere a dăunătorilor, precum şi a consecinţelor secetei au fost investigate de M. Krasilşcik (Lăcusta în Delta Dunării; Raport privind lupta împotriva filoxerei), A. Poghibko şi M. Nerucev. În 1878, P. Soroca a editat lucrarea Geografia guberniei Basarabia (în limba rusă), iar I. Sinţov a publicat, în 1873, rezultatele cercetărilor sale geologice (Schiţe asupra geologiei provinciei Basarabia), precum şi o hartă geologică a ţinutului (1883). Noi date privind geologia istorică şi structura geologică a zonei pruto-nistrene au fost prezentate de Theodor Porucic în volumul Geologia Basarabiei (1916).
Câţiva oameni de ştiinţă originari din Basarabia au devenit savanţi de talie mondială. Astfel, A. Hâjdău, Şt. Conata, I. Străjescu şi I. Suruceanu au fost aleşi membri ai Academiei Române, A. Kociubinski a devenit membru al Academiei de Ştiinţe şi Artă din Praga, Nicolae Donici a fost ales membru al Societăţii Astronomice Franceze, iar A. Denghink şi K. Ianovski ai Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg. A. I. Jacimirskij s-a făcut cunoscut prin publicarea unor lucrări valoroase despre evoluţia scrisului slavon în Moldova şi Valahia, despre folclorul moldovenesc, despre relaţiile literare slavo-române. Un ilustru slavist a fost şi P. A. Sârcu, docent al Universităţii din Petersburg.
Din a doua jumătate a secolului încep să apară instituţii specializate pe diverse direcţii ale ştiinţei. La Chişinău, în anul 1886, pe lângă liceul real, a fost creat un centru meteorologic, iar la 1890 a fost întemeiat Muzeul zoologic, agricol şi al meşteşugurilor din Basarabia. Contribuţii importante în valorificarea tezaurului de documente al Basarabiei a avut Comisia Gubernială Ştiinţifică a Arhivelor din Basarabia (1898). A fost singura instituţie din provincie care a întreţinut legături strânse cu Academia Română. În anul 1904, la Chişinău, s-a constituit Societatea de istorie, arheologie şi istorie bisericească din Basarabia, precum şi Societatea naturaliştilor şi amatorilor de ştiinţe ale naturii din Basarabia (cu secţii de fizică, matematică, antropologie, agronomie, geografie şi etnografie). Din iniţiativa lui I. M. Krasilşcik începe să funcţioneze, în anul 1910, în capitala ţinutului, un centru bioentomologic.
În concluzie, putem afirma că, dacă în prima jumătate a secolului al XIX-lea cultura s-a dezvoltat pe bazele tradiţiilor spirituale moldoveneşti, din a doua jumătate a secolului ea s-a aflat sub o influenţă puternică şi a culturii ruseşti, conducând la o apropiere sau chiar o contopire deplină cu aceasta în cazul unor oameni de cultură basarabeni. Totodată, presiunea unei culturi străine, emanciparea firească datorată extinderii procesului educaţional, impactul ideatic al noilor doctrine politice (naţionalismul, liberalismul, socialismul, marxismul, anarhismul, narodnicismul etc.) au determinat constituirea unui strat de intelectuali care, începând cu ultimele decenii ale secolului, promovează idealurile naţionale, urmărind „restabilirea" în drepturi a populaţiei autohtone.



loading...