Global Rabota

miercuri, 1 martie 2017

EVOLUTIA AGRICULTURII IN BASARABIA 1812-1918

Tags

Reglementări fiscale şi juridice. În timpul administraţiei moldoveneşti şi al dominaţiei ţariste, principala ocupaţie a populaţiei basarabene a fost cultivarea cerealelor şi creşterea animalelor. În provincia anexată, ţarismul n-a îndrăznit să introducă iobăgia, urmărind chiar stabilirea raporturilor dintre ţărani şi proprietarii de pământ în anumite limite legislative, pornind de la legile moldoveneşti. Aşezământul de la 1818 stipula că „ţăranii sau sătenii pe temeiul de mai înainte îşi vor păzi dreptăţile a nu atârna persoana lor de la stăpânitorii pământului pe carele se află ei locuind". Tot aici erau trecute obligaţiile sătenilor „ce cuprind: a) plata de fiecare familie în bani câte un galben, iar de la burlac câte jumătate de galben; b) darea dijmei sau a zecea parte din pâine în greutate, aşişderea şi din fânul ce vor face şi vor aduna ei; c) plata goştinei pe oi; d) plata desetinei pe stupi şi râmături; e) plata vădrăritului, dijma sau a zecea parte din vinul ce vor face din vii şi din poamele ce vor strânge din livezi; f) plata pogonăritului pe semănăturile de tutun". în anul 1817, a fost fixată valoarea impozitelor pe care trebuiau să le plătească familiile ţărăneşti şi răzeşeşti: 4,5 parale goştina; 8 parale desetina; 4 parale de vadră, vădrăritul; 1,5 lei de pogon, pogonăritul. Acestea erau mai mici decât în perioada moldovenească.
În aceste condiţii, ţăranii au început să manifeste o anumită încredere în noua stăpânire. În anul 1823 sistemul de impunere a fost revizuit în sensul majorării taxelor. Astfel, dijma, goştina, pogonăritul şi vădrăritul erau înlocuite cu un impozit unic în valoare de 2 ruble şi 10 copeici (aproximativ 4 lei şi 10 parale). O nouă reglementare fiscală s-a produs în 1834, când au fost fixate noi valori ale impozitelor şi taxelor către stat: 10
*
ruble, în asignate , birul de fiecare familie; dările comunală şi publică 4 ruble 65 copeici, în asignate. În total, ţăranul sau răzeşul avea de plătit 4 ruble 90 copeici, în argint. Către 1861, ţăranului i-au fost fixate impozite în valoare de peste 12 ruble în argint, iar răzeşului 16 ruble 30 copeici.
Majorarea impozitelor şi practica eludării prevederilor legale privind obligaţiile ţăranilor au provocat nemulţumirea şi chiar emigrarea sătenilor basarabeni. Din acest motiv, guvernul rusesc a fost nevoit să adopte, în anul 1834, Regulamentul cu privire la ţăranii dependenţi. Potrivit acestui ucaz, proprietarii au fost obligaţi să încheie, benevol, cu ţăranii de pe moşiile lor nişte convenţii agricole; acestea trebuiau să specifice drepturile şi datoriile părţilor semnatare. Totuşi, mulţi moşieri şi arendaşi neglijau prevederile Regulamentului, urmărind sporirea obligaţiilor ţăranilor. Pentru a înlătura deficienţele, în anul 1846 administraţia ţaristă a elaborat legea privind Contractul normal şi a introdus un model de convenţie agricolă. Modelul a fost tipărit în limbile rusă şi română şi difuzat în lumea satelor. Potrivit Contractului normal, ţăranii urmau să primească de la proprietari următoarele loturi: 4 desetine primea ţăranul care nu avea animale de muncă;
5.5     desetine cel care avea o pereche de boi; 8 cel cu două-trei perechi de boi;
13.5  ţăranul cu patru şi mai multe perechi de boi. Raportată la prevederile legii lui Alexandru Moruzi, din anul 1805, situaţia sătenilor va deveni mai precară (vezi tabelul nr. 6). În raport de mărimea lotului a fost stabilit numărul de zile de boieresc. Ţăranii care nu aveau animale trebuiau să lucreze stăpânului 12 zile, iar ceilalţi până la 28 de zile. Normele unei zile de boieresc erau următoarele: aratul a 1 ha de teren cultivat sau 0,7 ha ţelină; seceratul, legatul şi transportarea la locul treieratului a snopilor de pe o suprafaţă de 0,4 ha; cositul, uscatul, greblatul şi adunatul în căpiţe a fânului de pe o suprafaţă de 0,4 ha; prăşitul porumbului de pe o suprafaţă de 0,5 ha. Drept urmare, ţăranul avea de lucrat nu mai puţin de 52 de zile pe an.
Calmul social relativ, colonizarea masivă a provinciei şi afirmarea treptată a relaţiilor de piaţă au înlesnit extinderea suprafeţelor de pământ arabil pentru cultivarea cerealelor, viţei de vie, legumelor etc., precum şi sporirea volumului producţiei. De pildă, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, suprafaţa terenurilor cultivate cu viţă de vie a crescut de peste 2,5 ori, iar producţia de vinuri de peste 3 ori. Recolta globală de cereale s-a mărit de la 700 mii cverte, în anul 1814, la 4,5 milioane cverte în ajunul Războiului Crimeei. Dacă în anii '30 se exportau anual din Basarabia în jur de 300 mii cverte de cereale, în anii '60 volumul se ridică la circa 970 mii cverte. Majoritatea cerealelor livrate pe piaţă provenea din gospodăriile moşierilor şi coloniştilor şi doar cantităţi nesemnificative din gospodăriile ţărăneşti.
Reforma agrară. Înfrângerea suferită de Imperiul Ţarist în Războiului Crimeei a demonstrat încă o dată înapoierea Rusiei faţă de Occident. Noul ţar, Alexandru al II-lea, s-a văzut obligat să iniţieze o politică de reforme menite să înlăture decalajul economic şi social faţă de ţările avansate. Cea mai importantă reformă a fost cea agrară (1861), prin care în Rusia s-a pus capăt iobăgiei, iar ţăranii au fost împroprietăriţi.
Conform noii legi agrare, pământul rămânea în proprietatea moşierului, însă acesta era obligat să ofere ţăranilor loturi, denumite «nadeluri»*. Pentru terenul primit, ţăranul era obligat să lucreze pământul moşierului sau să-i plătească bani. Ţăranul avea dreptul să cumpere pământul pe parcursul a doi ani, devenind astfel proprietar. În perioada în care «nadelul» nu era răscumpărat, ţăranul rămânea dependent de moşier, fiind trecut la categoria „obligat provizoriu" (BpeMeHHO-o6fl3aHHbiM). Modul de răscumpărare era următorul: pentru lotul dat ţăranului, moşierul obţinea un împrumut de la stat pe care săteanul trebuia să-l achite în vistieria statului într- un termen de 49 ani. Când lotul trecea în stăpânirea moştenitorilor, el putea fi parcelat cu condiţia de a nu fi mai mic de 1/4 din întregul teren primit la împroprietărire. Pentru aplicarea reformei au fost constituite Oficii guberniale pentru chestiunile ţărăneşti (Ty6epHCKoe npwcyTCTBMe no KpecTbAHCKMM ge^aM) şi instituţia de arbitri comunali (mmpobom nocpegHMK). Spre deosebire de Rusia, în Basarabia reforma agrară a fost aplicată în câteva etape, între anii 1861-1875 (vezi capitolul Reformele).
Consecinţele reformei. Pentru o anumită perioadă, împroprietărirea ţăranilor moldoveni, deşi mai mică decât împroprietărirea coloniştilor bulgari ori germani, a satisfăcut mulţimea şi a dat posibilitate şi românilor să-şi întemeieze gospodării solide. Cu timpul, prin divizarea proprietăţilor, situaţia s-a înrăutăţit. În ultimul deceniu al stăpânirii ruseşti, în Basarabia erau peste 100 mii ţărani care deţineau cel mult 1 ha de pământ. Altele 200 mii de familii aveau în medie
3,5     ha şi numai 150 mii săteni stăpâneau peste 8 ha de pământ. La mijlocul primului deceniu al secolului XX, în medie, unei familii de ţărani autohtoni îi reveneau 4 desetine, de răzeşi 5,3, de ţărani ai statului 9,6, iar foştilor colonişti 16,3 desetine. Măsurile luate în preajma războiului mondial privind împroprietărirea sătenilor prin intermediul Băncii Ţărăneşti, n-au schimbat în bine starea ţăranilor indigeni, ele aplicându-se mai cu seamă pentru noi colonizări cu ruşi şi ucraineni.
În urma aplicării reformei agrare s-a modificat raportul între proprietatea mare şi cea mică, aceasta din urmă ridicându-se de la circa 32% (1861) la 45,5% (1910), din totalul proprietăţilor. Pe judeţe, media era destul de diferită: de la 22%, în judeţul Hotin, până la 73,2%, în Cetatea Albă. Din întreaga suprafaţă însămânţată, proprietatea ţărănească constituia 55,4% şi producea 47,3% din recolta totală. Marii proprietari deţineau circa 45% din terenurile însămânţate şi recoltau aproape 53% din producţia agricolă totală. După suprafeţele arabile, culturile deţineau următoarea pondere: porumbul 30,4%, orzul 23%, grâul de toamnă 18,2% şi cel de vară 15,5%, secara 8,8%, ovăzul 3,2%, iar cartoful doar 0,6%. Ţăranii cultivau, de regulă, pentru consum propriu, porumb, secară, orz şi, într-o măsură neînsemnată, grâu. În nordul provinciei, terenurile cu porumb deţineau o pondere de circa 60% din toate suprafeţele însămânţate.
Pe de altă parte, în rândul sătenilor avea loc un important şi îngrijorător proces de pauperizare. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Basarabia se situa pe primul loc în Rusia după numărul de ţărani fără de pământ (23% din totalul gospodăriilor ţărăneşti). Situaţia era şi mai gravă în judeţele în care românii reprezentau majoritatea covârşitoare a populaţiei: Bălţi (34,1%), Soroca (39,5%), Hotin (43,2%) etc.
Evoluţia economiei rurale la hotarul secolelor XIX-XX. Absenţa iobăgiei şi reforma agrară au stimulat includerea agriculturii Basarabiei în sistemul relaţiilor de piaţă. Deja la 1868, 14% din moşieri foloseau munca salariată a ţăranilor. În anul 1906, ţăranilor li s-a permis ieşirea cu proprietatea lor din obştea sătească (în care erau cuprinşi, în general, ruşii şi ucrainenii) fapt ce va stimula pătrunderea relaţiilor capitaliste în agricultură. În urma stratificării sociale, multe gospodării ţărăneşti s-au transformat în ferme agricole. Volumul producţiei cerealiere de la începutul secolului al XX-lea era de aproape cinci ori mai mare decât cel din anii '70 şi constituia 940 mii tone, iar în anii favorabili chiar 1,5 milioane tone. În anul 1898, din întreaga suprafaţă a Basarabiei (4,1 milioane de desetine), partea cultivată era de 1,92 milioane desetine, din care culturile cerealiere ocupau 1,8 milioane, viile 70.000, legumele 30.000, livezile 20.000 de desetine.
Un impact negativ asupra economiei agrare a Basarabiei l-au avut prevederile acordului comercial din anul 1904, încheiat între Rusia şi Germania. Potrivit acestuia, au fost stabilite taxe vamale foarte mari pentru grâul, secara, făina, uleiul vegetal, exportate din Rusia în Germania, şi taxe scăzute pentru tărâţe, macuh, orz. Adaptându-se cerinţelor pieţei internaţionale, moşierii şi ţăranii au început să reducă suprafeţele însămânţate cu cereale alimentare rentabile (grâu, secară) şi să le mărească pe cele cu orz. Între anii 1905-1914, în Basarabia, suprafaţa cultivată cu grâu de toamnă s-a redus cu 13%, cea ocupată de secara de toamnă cu 24%, în schimb cea cu orz a crescut cu 65%, constituind, în 1913, 730 mii desetine, faţă de 438 mii, în anul 1905. Chiar şi în aceste condiţii vitrege, hărnicia locuitorilor şi bogăţia pământului asigurau Basarabiei o producţie care depăşea nevoile proprii de consum: 138% grâu, 160% secară, 278% orz şi 100% ovăz. Astfel, ocupând doar 0,21% din întreg teritoriului Imperiului Ţarist, Basarabia producea 3% din producţia cerealieră a Rusiei.
Către începutul secolului al XX-lea, economia rurală a devenit una destul de diversificată. O dezvoltare importantă a cunoscut pomicultura, atât din cauza pieţei imense pe care o reprezenta Rusia, cât şi a interzicerii fabricării particulare de rachiu. Dacă la 1819, livezile ocupau 5.500 de desetine, iar în 1851 suprafeţele alocate economiei pomicole erau de 8.650 desetine, la începutul secolului al XX-lea existau circa 26 mii desetine cu livezi, având peste 30 milioane de pomi: meri, peri, pruni, vişini, cireşi, gutui, nuci, caişi etc. Prin cantitatea fructelor uscate, Basarabia se situa printre cele mai productive regiuni ale Rusiei. Fructele proaspete şi cele uscate erau exportate la Odesa, Moscova, Petersburg, Kiev, Varşovia, ţinuturile baltice.
Viticultura era una din ramurile cele mai importante ale economiei rurale basarabene, realizând peste jumătate din întreaga producţie a Imperiului Ţarist. În anul 1870, suprafaţa viilor era de 28 mii de desetine, în 1883 de 55 mii, iar în 1900 de 80 mii de desetine, din care 70 de mii aparţineau ţăranilor. Principalul masiv al viilor era situat în două judeţe centrale, Chişinău şi Orhei, celelalte regiuni viticole aflându-se în partea de sud, în vecinătatea Nistrului şi într-o bună parte din judeţul Akkerman. Dacă în 1870 provincia fabrica 3,5 milioane vedre de vin, în anii 1900-1904 producţia vinicolă a constituit în medie 7 milioane vedre pe an. În Rusia,


Basarabia se situa pe primul loc în ceea ce priveşte suprafaţa viilor, culesul strugurilor şi producţia de vinuri (practic jumătate din întreaga producţie rusească). Viticultura şi vinificaţia au devenit ramuri de căpetenie ale economiei ţinutului, ajungând, prin rentabilitate, a doua ramură a agriculturii, spre sfârşitul secolului al XIX-lea. De la începutul secolului al XX-lea, din cauza filoxerei şi a concurenţei viticultorilor din Caucaz şi Crimeea, suprafaţa viilor a început să se reducă.
Un loc aparte în ocupaţiile populaţiei rurale a revenit culturilor tehnice
-      tutunului şi sericiculturii. în regiunea cursului de mijloc al Nistrului (judeţele Soroca, Orhei şi Chişinău) din anii '30 a început specializarea în domeniul cultivării industriale a tutunului. În anii '60 suprafaţa totală a plantaţiilor de tutun a atins 10 mii de desetine, iar recolta 0,5 milioane de puduri. La începutul secolului al XX-lea, în cadrul imperiului, Basarabia ocupa al patrulea loc prin suprafaţa cultivată şi al cincilea prin volumul producţiei. Tutunul era expediat la Petersburg, Moscova, Odesa, Kiev, Harkov, consumându-se şi în provincie. Totuşi, suprafeţele ocupate cu tutun erau într-o scădere continuă, reducându-se la circa 3 mii desetine, în anul 1909. Creşterea viermilor de mătase avea perspective mari datorită faptului că toată zona dintre Prut şi Nistru este prielnică cultivării plantaţiilor de duzi. La începutul secolului al XX-lea, numai în judeţele din sudul provinciei existau 92 plantaţii cu peste 31 mii de duzi, de la care s-au obţinut 109 mii puduri de gogoşi de mătase.
Apicultura era destul de slab dezvoltată în raport cu capacităţile florale reale ale regiunii. În 1900, în Basarabia erau peste 3 mii de prisăci cu 43 mii de stupi. De la acestea s-au obţinut 7 mii puduri de miere şi 4 mii puduri de ceară.
La începutul secolului al XIX-lea creşterea animalelor rămânea ocupaţia principală a sătenilor. Numărul animalelor a crescut treptat. Astfel, dacă la începutul anilor '40, în provincie au fost înregistrate 385 mii de vite cornute mari, 80 mii de cai, 897 mii de oi şi 46 mii de porci, la mijlocul anilor '50, erau deja 510 mii de vite cornute mari, 100 mii de cai, 1.660 mii de oi şi 203 mii de porci. În anul 1905, în Basarabia existau 583 mii de vite cornute mari, 377 mii de cai, 1.454 mii de oi şi 303 mii de porci. Odată cu extinderea suprafeţelor agricole şi limitarea posibilităţilor de export, această ramură a economiei a cunoscut un declin relativ (vezi
tabelul nr. 7).
În mare parte, creşterea animalelor se practica de către marii proprietari atât pentru necesităţile proprii, cât şi pentru export. Unii aveau câte 3-7 mii de desetine de ogoare, 15-25 mii de oi, de la 100 la 600 capete de vite de muncă. În anul 1904, în ţinut erau peste 50 de herghelii, unde se creşteau cai de rasă, trăpaşi pentru armata rusă şi pentru vânzare în străinătate. Creşterea cailor era bine dezvoltată în judeţul Cetatea Albă (în special în rândul coloniştilor germani), cea a porcilor în judeţele Bălţi şi Soroca, a oilor cu lână simplă în judeţul Ismail, a oilor ţigăi numai în judeţul Bender (Tighina).
Tentative de modernizare a relaţiilor agricole. După revoluţia rusă din 1905-1907, guvernul ţarist s-a decis să aplice nişte măsuri, menite să detensioneze relaţiile sociale şi să lichideze rămăşiţele feudale în economia Rusiei. Primul-ministru Petru Stolypin a propus, în acest sens, un şir de reforme (decretul din 9 noiembrie 1906 şi legea din 14 iunie 1910) cu scopul de a dezintegra obştea ţărănească, devenită un obstacol în calea practicării unei agriculturi capitaliste. În Basarabia, pământul se afla în cea mai mare parte (72%) în proprietate individuală, în timp ce obştea reunea doar 28% din pământurile aflate în folosinţa ţăranilor. Sătenii au obţinut dreptul de a ieşi din obşte cu partea de pământ care le-a revenit în urma împroprietăririi din anii '60-'70, transformându-şi gospodăria în una capitalistă. Astfel, s-au format numeroase „otrube" (parcele) şi „hutore" (cătune) - gospodării ţărăneşti independente. Între 1907-1913 un număr de 11 810 de gospodării ţărăneşti din Basarabia au ieşit din obşte, căpătând în proprietate privată 130 mii desetine de pământ. Între anii 1907-1916, şi pe pământurile Băncii ţărăneşti şi ale statului s-au format mai multe „hutore" şi „otrube", cu un fond funciar total de 63,2 mii desetine. Suprafaţa totală a pământurilor folosite în parcele a ajuns la 193,2 mii de desetine.
Mulţi ţărani nevoiaşi, care au primit pământ în proprietate privată, au fost nevoiţi curând să-l înstrăineze. Vânzarea pământului de către sărăcii satelor a devenit un fenomen de masă, principalii cumpărători fiind chiaburii şi ţăranii mai înstăriţi. Din 1905 până în 1917, în şapte judeţe ale guberniei, numărul proprietarilor funciari s-a mărit de 4 ori, iar suprafaţa pământului lor a crescut de 2,2 ori. 596 de chiaburi aveau de la 30 la 50 de desetine, 530 de la 50 la 100, iar 272 peste 100 de desetine. Pe această cale, unii chiaburi s-au transformat în mari moşieri. Pe de altă parte, s-a mărit sensibil numărul gospodăriilor cu puţin pământ. De pildă, dacă în judeţul Bender, în anul 1905, erau 4 437 de gospodării ţărăneşti cu loturi de până la 5 desetine, la 1917 numărul lor a crescut la 21.605, adică s-a majorat de 4,8 ori.
O componentă a legislaţiei agrare stolypiniste a fost politica de colonizare. Insuficienţa acută de pământ şi nivelul de trai scăzut i-au constrâns pe mulţi ţărani basarabeni să părăsească meleagurile natale şi să se mute în regiunile răsăritene ale Imperiului. Acest fenomen a cunoscut o amploare deosebită din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Într-o corespondenţă primită din Basarabia în iulie 1880, ziarul bucureştean «Telegraful»       consemna: „Starea         economică a ţăranului             basarabean                 e aşa
de ticăloasă,      încât emigraţiunea   poporului agricol, care       s-a început        de la
1864, se accentuează din an în an. Limba română se vorbeşte printre munţii Caucazului, în guvernământul Samara, pe câmpiile sudului Siberiei; pretutindeni bietul român îşi caută un refugiu contra cotropitorului său". Potrivit informaţiilor aceluiaşi ziar, în 1885, „au emigrat numai din judeţul Orhei 173 familii de plugari compuse din 215 bărbaţi, 92 copii şi 153 femei şi fete". În total, în anii 1906-1914, în Siberia şi Kazahstan s-au strămutat circa 60 mii de basarabeni; în aceeaşi perioadă, din diverse zone ale Rusiei, s-au întors doar 20,7 mii de oameni.
Pe de         altă parte, autorităţile ţariste au urmărit substituirea
elementului       românesc cu cel         slav. Spre exemplu,            în martie           1883,
corespondentul basarabean al «Telegrafului» informa că „ţărănimea din Hotin, dezesperată a mai putea găsi dreptate, se ridică la primăvară cu sate întregi pentru a emigra în Caucaz. Guvernul nu să opune la această emigrare, având de gând cum se vorbeşte aici de a înlocui pe români cu populaţie rutenească care părăseşte Ucraina". În septembrie 1888, la Bender sosiseră peste 1700 de familii din guberniile Saratov şi Nijnii- Novgorod, având ca destinaţie judeţul Ismail. La întrebarea unui român basarabean: „De ce nu emigraţi dincolo de Volga sau la Caucaz?", ţăranii ruşi au dat următorul răspuns: „Pentru că nu ne mai liberează paşapoarte pentru aceste locuri şi suntem îndreptaţi din contră spre Basarabia şi Marea Neagră". Astfel, fenomenul de rusificare a ţinutului s-a realizat nu numai prin administraţie, şcoală şi biserică, ci şi printr-o politică demografică bine dirijată.

Concluzionând, putem remarca faptul că evoluţia paşnică a societăţii şi afirmarea relaţiilor capitaliste în economia provinciei ar fi putut transforma Basarabia în una din cele mai dezvoltate regiuni agricole ale Imperiului Ţarist; însă infantilismul relaţiilor burgheze, lipsa de capital şi de utilaj agricol modern au împiedicat ridicarea agriculturii la nivelul ţărilor europene dezvoltate, iar Primul război mondial a provocat pagube enorme economiei provinciei şi potenţialului ei uman.

loading...