EUROPA DE SUD-EST IN A DOUA JUMATATE A SECOLULUI XX

Ţările Europei răsăritene au urmat un traseu deosebit, marcat de prezenţa pe teritoriul lor a trupelor Armatei Sovietice care au contribuit substanţial la impunerea regimurilor democraţiei populare. Uniunea Sovietica a urmărit exportul modelului sovietic în ţările care au intrat în sfera sa de influenţă, utilizând în acest proiect potenţialul forţelor de stânga, în special marionetele sale – partidele comuniste, finanţate substanţial în perioada anterioară prin intermediul Kominternului.
Ţările răsăritene au fost izolate de restul continentului european prin „Cortina de fier”, anunţată de Churchill în 1946, fără a fi consultate în prealabil. Democraţiile occidentale au manifestat faţă de Uniunea Sovietică şi ţările din sfera sa de influenţă o politică de conciliere, similară cu atitudinea din perioada interbelică faţă de Germania. Astfel, popoarele din aceasta zonă au fost obligate să accepte modele de export, iar orice revoltă sau disidenţă era aspru înăbuşită cu ajutorul trupelor Armatei Sovietice (cazul Ungariei) sau ale forţelor Tratatului de la Varşovia ( Primăvara de la Praga).
Regimurile comuniste postbelice. În mai puţin de 5 ani (1945-1949) sistemul comunist înregistrează un avans extraordinar în lume. În 1939, numai URSS-ul şi protectoratul său, Mongolia exterioară, se puteau revendica la ideologia marxistă. Imediat după revoluţia bolşevică din 1917 comuniştii au încercat să pună mâna pe putere în Finlanda, Germania, Ungaria, Slovacia şi Bulgaria, dar încercările lor au eşuat, iar în ţările unde partidele comuniste erau bine implantate – ca în Franţa – speranţa declanşării revoluţiei se diminuase treptat, ca urmare a însăşi politicii Kominternului. Însă după 10 ani de la izbucnirea celui de al doilea război mondial, comuniştii se aflau nu numai în fruntea Uniunii Sovietice şi a Mongoliei (al căror regim fusese consolidat printr-un acord chino-sovietic în 1945), dar şi de la conducerea a opt state din Europa de Est şi Centrală: Albania, Germania de Est, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia; şi în Asia, în fruntea Chinei Populare şi a Republicii Populare Democrate Coreene.
În 10 ani, numărul populaţiei care trăia sub steagul comunist se mărise de 5 ori, de la 170 de milioane în 1939, la mai bine de 845 de milioane în 1949. Din acel moment, cei care se ghidau după ideile lui Marx şi Lenin nu mai reprezentau 8-9% din populaţia mondială ca în 1939 ci 33%. Aceste cifre, oricât de impresionante ar fi, nu exprimă decât o parte din ceea ce a reprezentat expansiunea comunismului în lume. În jurul acestui „nucleu dur”, nu era încă vorba de un bloc, în ţări cu regim liberal sau aflate sub dominaţie colonială, partidele comuniste cunoscuseră, imediat după război, progrese uimitoare atât în Asia (unde Ho Şi Min – fondatorul Partidului comunist indochinez, proclamase încă din august 1945 Republica Democrată Vietnam), cât şi în Europa (unde efectivele partidelor italian şi francez se măriseră în mod considerabil).
Nu este uşor de explicat faptul că o treime din populaţia globului a fost – în mai puţin de 10 ani – regrupată sub regimuri comuniste, căci dacă al doilea război mondial a avut în această problemă un rol preponderent, au intervenit în schimb şi alţi factori. Luarea puterii de către bolşevici în octombrie 1917 şi instalarea durabilă a unui regim comunist au constituit un jalon decisiv, fără de care saltul spectaculos din perioada 1945-1949 n-ar fi fost posibil. Stimulată de exemplul sovietic şi întărită de sechelele primului război mondial, apoi de marea criză economică din anii 30, mişcarea comunistă se dezvoltă de-a lungul întregii perioade interbelice, până la a determina tentative de luare a puterii în mai multe ţări europene, cum ar fi Germania şi Ungaria.
În contextul violenţelor, nedreptăţilor, discriminării, corupţiei, terorii şi crizelor ce se intensifică aproape în toată Europa după anii ’30, comunismul apărea multora ca singura ideologie capabilă să se opună fascismului şi nazismului, şi să propună o adevărată schimbare.
Dacă ideologia comunistă avea mulţi adepţi, acest lucru nu se datora numai răsunetului universal al mesajului său, dar şi faptului că imediat după război ea părea să fi fost deplin încarnată într-o ţară, URSS al cărui prestigiu se afla la apogeu. Participarea sa activă la luptele împotriva nazismului, începând cu 1941, i-a schimbat mult imaginea. Pentru majoritatea opiniei occidentale, ea nu mai este ţara bolşevicilor „cu cuţitele-n dinţi”, marile epurări din 1936-1938 sunt ca şi uitate, pactul germano-sovietic din august 1939 la fel, URSS se bucura de două imagini valorizatoare: un stat învingător şi puternic şi o ţară martiră şi vlăguită.
În ciuda atracţiei crescânde pe care o exercita ideologia marxistă asupra anumitor categorii ale populaţiei, instalarea regimurilor comuniste în ţări din Europa şi Asia între 1945-1949 s-a făcut rareori în linişte, potrivit unui proces democratic. Chiar şi în ţări precum Cehoslovacia, unde comuniştii dispuneau de o bază de masă, aceste regimuri s-au impus cu forţa. În alte părţi, precum China, puterea a fost cucerită în urma unui război civil. Cel mai adesea se utilizau presiuni, subterfugii şi intrigi, o strategie inspirate din teoriile şi exemplele bolşevice.
În aria de expansiune unde operează Uniunea Sovietică din 1939 se pot distinge după situaţia geopolitică şi cronologică a cuceririlor două tipuri de zone: teritoriile considerate fundamentale, dobândite foarte devreme şi integrate în Uniune şi o zonă de securitate creată pe măsura oportunităţilor, după diverse formule.
Având în vedere pactele şi acordurile încheiate cu Hitler şi apoi cu Aliaţii, conduc la concluzia că pentru Stalin una din priorităţile politicii externe consta în recuperarea tuturor teritoriilor pierdute de Rusia în războiul contra Japoniei din 1905 şi de URSS în urma tratatului de la Brest-Litovsk din martie 1918. Protocolul secret al pactului germano-sovietic semnat la Moscova la 23 august 1939 şi recunoscut de autorităţile sovietice abia în 1989 plasa Finlanda, Estonia, Letonia, Basarabia, o parte din Polonia în zona de influenţă a Uniunii Sovietice.
Simultan cu puternicul val de expansiune a comunismului controlat în totalitate de Moscova se vor dezlănţui autonom şi alte valuri în Albania şi Iugoslavia, apoi în China.
Odată cu venirea lor la putere, grupările comuniste, urmând exemplul bolşevicilor ruşi de după Octombrie au considerat că cea mai importantă şi cea mai urgentă sarcină a lor este înlocuirea societăţii existente, considerată purtătoarea tuturor relelor provocate de capitalism, cu o societate nouă, înzestrată cu toate virtuţile şi speranţele. Acţiunea conţinea două aspecte distincte: distrugere şi reconstrucţie.
În acest proces de dezagregare a vechii orânduiri s-a urmărit în primul rând distrugerea ţărănimii, era grupul cel mai important din punct de vedere numeric şi cel mai legat de tradiţii. Nu s-au limitat numai la exproprierea latifundiarilor şi la împărţirea proprietăţilor lor. Obiectivul nu era simpla reformă agrară vizând luarea pământurilor de la bogaţi pentru a le împărţi celor săraci, ci se urmărea eliminarea făţişă din noua ordine socială a ţărănimii tradiţionale.
Încă din 1933, în textul intitulat „Cum se determină apartenenţa de clasă la ţară”, Mao Ze Dong, apoi vietnamezii Truong Chinch şi Vo Nguyen Giap în 1936, au stabilit o clasificare în patru grupe: proprietarii funciari rentieri, ţăranii bogaţi care exploatează direct o parte a pământurilor lor, ţăranii mijlocaşi ce muncesc întreaga lor proprietate şi ţăranii săraci cu sau fără pământ. Numai cei din primul şi o parte din al doilea grup erau asemănaţi cu chiaburii ruşi. Ei puteau fi găsiţi în toate ţările: în România 215 proprietari deţineau domenii mai mari de 1000 ha, 40% din proprietatea funciară maghiară era în mâinile a 0,2% din proprietari; în RDG 50% din proprietatea funciară era în mâinile a 1,5% din proprietari. Peste tot s-a asistat la un amestec nedrept între diferitele categorii, cadrele de partid au arestat ţărani mijlocaşi, care au fost supuşi unor „mitinguri de acuzare publică” şi unor „tribunale militare”.
Naţionalizările masive nu vizau numai lichidarea marilor capitalişti, ci a tuturor categoriilor burgheze, inclusiv mica burghezie meşteşugărească, comerciantă. Între „duşmanii de clasă” au fost încadraţi şi intelectualii: ziarişti, scriitori, profesori, care în vechea orânduire exercitau o putere spirituală şi morală. Expuşi la presiuni puternice, ei nu mai aveau decât două posibilităţi: de a se supune, punându-se pe deplin în slujba noii orânduiri, sau de a dispărea într-o tăcere totală. În China, o campanie lungă de „reformă a gândirii” încearcă din 1951 până în 1955 să facă ordine în rândul profesorilor de la universităţi, colegii, şcoli, acţiune vizând în general pe toţi intelectualii care nu renunţau suficient de repede la confucianism şi la valorile occidentale.
Atacarea structurii însăşi a societăţii s-a dovedit a fi mai dificilă decât înlăturarea „duşmanilor de clasă”. Singura parte uşoară a operaţiei consta în neutralizarea organizaţiilor publice (partide, sindicate, gilde, confrerii, fraternităţi, asociaţii profesionale, culturale, regionaliste, sportive). Pentru dizolvarea lor era suficient ca noii stăpâni să pretexteze imperativele epurării, necesităţile naţionalizărilor sau, pur şi simplu, ordinea publică. În câteva săptămâni localurile au fost ocupate, averile confiscate, iar conducătorii recalcitranţi arestaţi. Milioane de cehi, unguri, polonezi s-au trezit deodată lipsiţi de o structură relaţională veche, bogată şi diversificată. Din 16747 de asociaţii, cluburi şi cercuri existente în Ungaria înainte de război aveau să mai rămână 225.
Urmărind dezintegrarea structurilor de bază ale societăţii civile, trei elemente majore ale structurilor sociale tradiţionale au constituit obiectul unor acţiuni prioritare: familia, religia şi culturile naţionale.
Nu se viza distrugerea familiei, ci edificarea unei „familii sovietice” prin interdicţia avortului şi îngreunarea procedurii de divorţ, se susţinea deplina egalitate între bărbat şi femeie, socializarea activităţilor casnice, lăsarea educaţiei copiilor în grija societăţii. Puterea capului de familie a căzut fiind înlocuită cu cea a partidului, care intervine tot mai mult în rezolvarea problemelor personale şi familiale, fixează criterii politice de apartenenţă la clasă pentru alegerea soţilor, se impune ca mijlocitor în cazul neînţelegerilor conjugale.
Pentru conducătorii comunişti din anii ’50 orice refacere completă a societăţii impunea eradicarea religiei şi distrugerea Bisericilor, puteri veritabile în societate, solid structurate de la bază la vârf, dispunând de resurse economice proprii, bucurându-se de un mare prestigiu în rândul populaţiilor atât prin mesajul lor universal, cât şi prin morală, exercitând o influenţă majoră prin şcolile, publicaţiile şi asociaţiile lor, putând deveni locul firesc de refugiu al unei eventuale opoziţii.
În perioada anterioară cuceririi puterii, marea majoritate a responsabililor comunişti din anii ’40 s-au arătat prudenţi, evitând ciocnirea frontală cu Bisericile. Controlul Bisericilor ortodoxe (în Bulgaria, România, Iugoslavia) s-a făcut fără prea mari dificultăţi, având în vedere legăturile cu patriarhatul Moscovei, deja foarte supus statului sovietic. Comportamentul mult mai agresiv al comuniştilor faţă de Biserica catolică se explică prin structura centralizată a acesteia, puternica ei subordonare faţă de Roma şi solidaritatea dintre diferitele comunităţi din întreaga lume. Această sufocare a bisericilor a îmbrăcat diferite forme: comuniştii au încercat să taie resursele materiale ale adversarului prin reforma agrară, s-a încercat reducerea rolului social al Bisericilor prin adoptarea de noi legislaţii precizând laicizarea stării civile, a căsătoriilor, prin secularizarea instituţiilor şcolare (important măr al discordiei între comunişti şi creştini) şi a spitalelor. Sub diferite pretexte presa creştină încetează să mai apară (lipsa hârtiei, cenzura).
Pentru regimurile ultracentralizatoare şi uniformizate naţionalităţile se dovedeau a fi suprastructuri supărătoare. S-au aplicat măsuri de deportare a unor sate întregi în condiţii de distrugere fizică, au avut loc operaţii de deculturalizare şi distrugere a identităţii naţionale. Măsurile vizau minorităţi cum ar fi: ungurii din România, popoarele Asiei Centrale – uiguri, kazahi, kirghizi, tibetani, mongoli, dar şi naţiunile satelit Uniunii Sovietice au suferit presiuni puternice pentru slăbirea identităţii naţionale. Nimic nu a fost omis pentru a distruge culturile popoarelor dependente. Istoria a fost rescrisă, au dispărut producţiile literare, au fost trecute sub tăcere mişcări de eliberare. Ofensiva se desfăşura pe toate fronturile: literatură, istorie, arte, cinema şi mai ales limba. Rusa se învăţa peste tot, ca primă limbă străină obligatorie.
Pentru a duce la bun sfârşit acţiunea de dezagregare a societăţii civile puterea comunistă nu a ezitat să utilizeze teroarea, un aparat represiv de anvergură şi poliţia politică.
Promovarea societăţii oficiale comuniste. Moartea omului vechi era doar unul din aspectele proiectului măreţ al liderilor comunişti, al doilea aspect era naşterea omului nou şi pentru acest fapt era necesară mobilizarea mai multor energii şi mijloace.
Creierul acestei operaţiuni ambiţioase era departamentul de propagandă care la ordinul Comitetului Central trebuia să se ocupe de controlul propagării ideilor oficiale în întregul corp social – şcoli, administraţii, întreprinderi, mass-media. Această reţea de propagandişti era repartizată în funcţie de diferitele tipuri de acţiuni. Unii membri – numiţi „agitatori” – operau la locul de muncă căutând să „lămurească” şi să dinamizeze personalul, alţii – aşa-zişii „informatori politici” sau „conferenţiari” ofereau sugestii privind punerea la punct a unor probleme sensibile. Acestui nucleu de specialişti i se adaugă ziariştii, presa comunistă, ca şi radioul şi televiziunea mai târziu, nucleul având ca obiect nu atât prezentarea de ştiri, cât şi convingerea opiniei publice să adere la ideile şi programul partidului. Odată cu venirea comuniştilor la putere în toate ţările se produce o transformare considerabilă a conţinutului şi prezentării presei, care urmează exemplul sovietic. Beneficiind de tiraje excepţionale, citite şi comentate analfabeţilor, aceste ziare se disting prin abundenţa textelor politice şi articolelor despre economie şi proces tehnologic. În coloane mari ele dădeau glas răspicat ambiţiilor mari ale regimurilor şi sloganurilor campaniilor de masă. În acelaşi timp sunt folosite şi alte forme de propagandă. În întreprinderi, şcoli, pe străzi şi în locurile publice – banderole, panouri, afişe reamintesc ideile forţă ale partidului şi măgulesc pe cei mai zeloşi indivizi punându-le numele şi fotografiile la „panoul de onoare”. Datorită acestei organizări dense şi diversificate influenţa asupra întregii populaţii este foarte puternică.
Un efort uriaş s-a depus în rândul copiilor şi tineretului, pentru inocularea valorilor comuniste, eliminarea „ideilor burgheze” şi difuzarea limbajului folosit de stăpânii puterii, şcoala se impunea ca un loc privilegiat. Toate regimurile comuniste au făcut din şcolarizare o prioritate. Învăţământul marxist-leninist devine obligatoriu. La terminarea şcolii, tinerii trec printr-un alt tipar ideologic deosebit de eficace: serviciul militar obligatoriu şi lung 2-3 ani în funcţie de armă în URSS; 2-5 ani în China; 4-5 ani în Coreea. Cu această ocazie tinerii recruţi îşi consolidau formarea politică, ceea ce de foarte multe ori le permitea ca la reîntoarcere să devină cadre în satul lor.
Odată intrat în viaţa activă individul nu vede diminuându-se efortul de socializare şi politizare. Încă de la sosirea la locul de muncă el este asaltat de mesaje sau informaţii transmise de megafoane, afişe sau de ziarul partidului – citit cu voce tare şi comentat. În fiecare săptămână este invitat să participe la multiple reuniuni în cadrul întreprinderii, la nivel de cartier sau de stradă (în China aceste şedinţe de informare sunt obligatorii cel puţin pentru un membru al familiei). Pentru a dovedi coeziunea şi forţe societăţii se organizează  cu regularitate mitinguri şi manifestaţii.
Structura vechii societăţi fiind în principiu distrusă era necesară propunerea de noi cadre sociale sau, în lipsă, impunerea unei concepţii de structuri imposibil de zdrobit. Astfel, familia se menţine, dar numai drept cadru pentru transmiterea noilor valori, ocupând un loc redus în viaţa indivizilor. Codul etic care se încearcă a fi impus tinde să devalorizeze timpul consacrat familiei, considerat o diversiune dăunătoare obiectivului major al construcţiei socialismului. Pe de altă parte se urmăreşte ca influenţa părinţilor asupra copiilor să fie contrabalansată de influenţa educatorilor şi conducătorilor organizaţiilor de tineret. Fiecare din membrii familiei sunt supuşi unei constante supravegheri din partea responsabililor de imobil, de stradă, de cartier.
În materie de organizaţii sociale efortul de creaţie este general şi uriaş, se stabileşte o reţea densă care o reproduce cu exactitate pe cea sovietică – de la naştere până la moartea sa individul nu există decât prin intermediul grupului, nimeni nu poate scăpa de înrolarea în una sau mai multe organizaţii de masă: sindicate, asociaţii profesionale, uniuni de femei, de tineri, societăţi culturale, cluburi sportive, nici un spaţiu din vidul lăsat în urmă de dezintegrarea societăţii civile nu este lăsat neocupat. Există astfel organizaţii de tineret: octombreii (şoimii) – pentru 7-9 ani; pionerii – pentru 10-14 ani; tineretul comunist sau muncitor – Komsomol în URSS pentru 15-25 ani. Create în toate ţările ele contribuie decisiv la modelarea elevilor şi adolescenţilor oferindu-le o adevărată mistică a comunismului.
Adunând şi el milioane de indivizi – sindicalismul se prezintă în sistemul comunist ca o administraţie imensă care în principiu veghează la respectarea legislaţiei muncii şi la apărarea muncitorilor. De fapt sindicatul nu era altceva decât un auxiliar docil al partidului, singura sa misiune fiind aceea de a-i susţine politica. Sindicatele – declară Kim Ir Sen în iunie 1964, constituie înainte de toate o şcoală pentru educaţia comunistă a clasei muncitoare. Ele nu sunt un serviciu administrativ ci o organizaţie de lucrători ce adună numeroşi muncitori şi slujbaşi, o „curea de transmisie” care uneşte partidul cu clasa muncitoare.
Generale şi de masă sunt şi organizaţiile de femei, scopul lor iniţial este accelerarea emancipării femeii atât în celula familială cât şi în viaţa publică şi profesională, ca de altfel şi intensificarea formării lor ideologice şi a angajării lor politice. Efortul de încadrare este sistematic şi deosebit de rapid mai ales în ţările asiatice, unde condiţia feminină tradiţională se afla la antipozii modelului comunist.
Prezentarea deosebit de pozitivă a regimului comunist ascundea grave disfuncţionalităţi. Noua societate era o societate ierarhizată şi inegalitară, în care coexista un grup de privilegiaţi cu o masă de defavorizaţi. Încă de la început conducătorii partidului, ai armatei, ai diverselor structuri birocratice şi ai organizaţiilor sociale se bucură de condiţii de viaţă net superioare celor în care trăieşte restul societăţii. Avantajele sunt multiple: atribuiri de apartamente – un privilegiu în perioada de penurie a locuinţelor; magazine speciale; facilităţi pentru călătorii şi mai ales salarii mult mai mari – în China funcţionarii erau împărţiţi pe categorii, iar remuneraţia varia de la simplu la dublu, în Cehoslovacia, unii şefi de întreprinderi câştigau la sfârşitul anilor ’40 de 16 ori mai mult decât majoritatea muncitorilor, în URSS până la Hruşciov, funcţionarilor partidului li se dădeau prime care măreau de cinci până la 10 ori salariul normal.
Alt defect major al acestei societăţi este instabilitatea, controlată îndeaproape de o mână de conducători, ea este supusă îndeosebi la vârf unor „vânători de vrăjitoare” şi „epurări” care o dezarticulează şi o fac nesigură.
Ţinând cont de „memoria” infailibilă a birourilor şi a poliţiei, fiecăruia i se putea imputa într-o zi sau alta chestii mai vechi. Astfel în anii de după cel de-al doilea război mondial, în Europa de Est, sau după războiul civil în China, partidul lansează brusc anchete împotriva membrilor sau funcţionarilor guvernamentali, care au avut în trecut relaţii cu ţările occidentale. Aceste acuzaţii câteodată fondate, dar de cele mai multe ori nu, duc la epurări masive în toate partidele est-europene cu excepţia Bulgariei şi Poloniei, antrenează o micşorare sensibilă a efectivelor. După o asemenea campanie de verificări efectivele Partidului Comunist Român ajung de la 1 milion în 1948 la 600.000 în 1954; Partidul Comunist Cehoslovac ajunge de la 2.500.000 la 1.500.000, în timp ce Partidul Comunist Maghiar şi Partidul Comunist Est-German se reduc cu aproape o treime, în China campania declanşată în 1954-1955 pentru depistarea contrarevoluţionarilor ascunşi este nemiloasă, mai ales pentru cadrele de partid. Elitele sunt ţinta privilegiată a acestor vaste „vânători de vrăjitoare”. Potrivit tacticii staliniste este vorba de o rotaţie periodică a cadrelor. Pentru putere, procedeul are dublul avantaj de a evita consolidarea periculoasă determinată de longevitatea unor funcţii şi de a promova în mod regulat noi elite. Procesele spectacol desfăşurate atunci de noile democraţii populare servesc pentru a aminti tuturor, în special elitelor, că poziţiile lor pot fi repuse în discuţie oricând şi oricum va dori partidul. Dacă primul val de procese 1947-1948 îi vizează pe adversarii comuniştilor, al doilea 1948-1949 este destinat epurării partidelor de conducătorii naţionali care nu datorau totul Uniunii Sovietice şi care nu păreau decişi să se lase cu totul în grija ei, sunt astfel îndepărtaţi în urma unor mărturisiri smulse cu forţa – ministrul de justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu în România; fostul secretar general al partidului comunist clandestin Traicio Kostov în Bulgaria, acuzat în special de „sectarism stângist” şi „apreciere insuficientă a rolului istoric al Uniunii Sovietice”, Raik – fost ministru de interne ungar; vice-ministrul cehoslovac al afacerilor externe Clementis; ministrul de interne albanez Koçi Xoxe. Al treilea val de procese 1951-1953 îi priveşte pe comuniştii moscoviţi, stalinişti fideli – Ana Pauker şi Vasile Luca în România, Slánský în Cehoslovacia. Câteva luni mai târziu – februarie 1954 în China doi conducători cu responsabilităţi foarte înalte, Gao Gang şi Rao Shushi cad sub acuzaţia de individualism şi activităţi fracţionare în interiorul partidului pentru primul şi „deviere de dreapta” pentru al doilea, în realitate principala lor vină pare să fi fost punerea în pericol a poziţiei lor de lider a marilor demnitari ai regimului Liu Shaoqi şi Zhou Enlai. Simultan în alte partide asiatice epurări gigantice sunt lansate la cel mai jos nivel al ierarhiei. În Vietnam, reforma agrară este pretextul unei refaceri de celule care a atins în perioada 1953-1954 86% din efectivele militanţilor rurali. Aceste epurări masive efectuate chiar în sânul partidului dovedesc distanţa enormă existentă între ambiţia promotorilor unei noi societăţi, drepte şi solidare şi realitate.
Decepţia faţă de regimurile comuniste este generală, impunerea cu brutalitate a noilor structuri, a noilor moduri de viaţă şi chiar a unei gândiri noi a fost dezastruoasă pentru imaginea lor. În câţiva ani capitalul lor de încredere s-a redus considerabil. La sate, amărăciunea şi nemulţumirea au atins paroxismul, cu greu acceptată în principiu, reforma agrară, în special colectivizarea a cauzat un adevărat traumatism, cu atât mai mult cu cât se manifestă şi se acumulează foarte repede efectele sale negative, ţăranul simte că este exploatat şi împovărat de stat, sarcinile fiscale, inclusiv taxele locale şi contribuţiile „voluntare” sunt evaluate la 50% din venitul brut, în schimb, statul comunist se dovedeşte a fi rău platnic, cumpărând produsele agricole la preţuri foarte mici şi întârziind să-şi achite datoriile. Are loc o stagnare a producţiilor agricole care îngreunează condiţiile de viaţă ale întregii populaţii, îndeosebi a populaţiei urbane, penuria bunurilor de consum, mai ales a produselor alimentare rămâne una din problemele cotidiene majore ale orăşenilor, care acceptă cu greu privaţiunile, cu atât mai mult cu cât preţurile urcă vertiginos atât pe piaţa oficială, cât şi pe piaţa paralelă. Din 1947 până în primăvara lui 1953 preţurile cresc în Cehoslovacia de la 600 la 800% pe piaţa oficială şi de la 3.500 la 6.000% pe piaţa paralelă, deşi salariile înregistrează o creştere de numai 800%. Muncitorii din Ungaria trebuie să aloce aproape 75% din salariu cumpărării de alimente de primă necesitate, faţă de 30% în 1938. Dacă chiriile nu prea mari nu afectează veniturile, în schimb locuinţele rare, neîncăpătoare şi modeste constituie un alt aspect negativ al condiţiilor de viaţă. Îngrămădirea familiilor în două sau trei camere contribuie la micşorarea spaţiului vital privat, accentuându-se tensiunile intra- şi inter- familiale. Locuind în condiţii grele, plătit prost şi alimentat necorespunzător, orăşeanul nu mai suportă taxele fiscale mari, pe care de multe ori nu poate să le achite.
Deşi această situaţie la fel de generală pe cât de profundă nu se traduce, în majoritatea cazurilor, printr-o respingere globală a sistemului comunist, ea exprimă foarte clar ostilitatea unei mari părţi a societăţii faţă de proiectul colectivist. Dacă pe de o parte expresia acestei ostilităţi rămâne adeseori difuză, punctuală, categorială, este fără îndoială cauza sfâşierii şi atomizării corpului social de către noile puteri.



Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)