Global Rabota

marți, 28 februarie 2017

Drepturile omului consideratii generale

Tags

Naşterea şi evoluţia doctrinelor politice şi juridice axate pe ideea de drepturi ale omului este legată de şcoala dreptului natural. Apărută ca o critică teologică sau filozofică a dreptului, această concepţie a însoţit în permanenţă evoluţia doctrinelor juridice. Prezentarea ei fie şi sumară depăşeşte cu mult limitele expunerii noastre. Ne mulţumim să precizăm că în societatea tehnologică modernă, dreptul trebuie să satisfacă anumite exigenţe ţinând de predictibilitate, ordine, precizie şi certitudine a reglementării; după cum în cazul unui mers al trenurilor important este nu atât conţinutul material al deciziilor normative cuprinse în el (deşi pentru mulţi, de exemplu, este preferabil ca Rapidul Iaşi-Bucureşti să plece mai degrabă la orele 6.00 decât la 4.00, iar cursa să dureze 5 ore şi nu 7), cât mai ales fiabilitatea (plecările şi sosirile să corespundă orelor indicate în program), la fel, în cazul complexelor raporturi economice, financiare şi comerciale ale societăţii contemporane este de preferat ca normele juridice să fie cunoscute tuturor, clare şi stabile, iar consecinţele concrete ale intrării într-un raport juridic precum şi cele ale survenirii unor evenimente neprevăzute la acea dată să fie inteligibile şi cât de cât predictibile în acel moment.
Dreptul natural oferă soluţii corecte şi rezonabile în privinţa unei puteri politice opresive, mai exact el justifică dreptul la rezistenţă şi oferă argumente celor care resping aplicarea unor dispoziţii evident injuste ale dreptului pozitiv. În situaţii limită, refuzul aplicării normei juridice valabile se va face recurgând la dreptul natural. A stabili când anume survin asemenea situaţii limită este o problemă considerată a fi cu totul în afara domeniului juridic; judecătorul sau funcţionarul care condamnă astfel autoritatea statală pe care o reprezintă încheie un pariu politic în care îşi riscă, în cazul cel mai fericit, cariera. O asemenea atitudine este posibilă doar după prăbuşirea unui regim (considerat) opresiv, în privinţa reglementărilor formal încă în vigoare, şi aceasta doar în mod provizoriu, până la adoptarea de către noua putere a unor legi abrogatoare. Pentru situaţiile normale, în cazul unei ordini juridice funcţionale şi mai ales în cazul unui stat de drept, soluţiile iusnaturaliste sunt total nepractice. Odată cu marile opere de codificare ale modernităţii[1] (sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX), pozitivismul juridic a făcut progrese majore şi continue, impunându-se fără drept de apel. Mecanismul statal (Leviathan-ul lui Hobbes) se bazează mai mult pe aplicarea uniformă şi exactă a legilor pozitive şi mai puţin pe consideraţiile moral-filozofice sau religioase ale magistraţilor ori funcţionarilor săi.
Spre deosebire de situaţia din epocile premoderne, individul uman apare vulnerabil sub două aspecte. În primul rând, el se confruntă cu un adversar irezistibil, statul modern, care copleşeşte prin redutabilul său aparat de putere orice rezistenţă a vreunei comunităţi sociale recalcitrante. În al doilea rând, el nu mai dispune de argumentele doctrinare, mai ales pe plan juridic, care i-ar legitima eventuala rezistenţă; ordinea politico-juridică a suveranităţii priveşte orice nesupunere drept act de rebeliune sau chiar trădare, transformând o dispută politică într-o represiune penală.
Din aceste motive, dreptul natural nu mai putea oferi o protecţie eficientă a individului contra statului. Ideea garantării unei anumite sfere rezervate libertăţii individuale din care să fie exclusă orice ingerinţă din partea autorităţii statului trebuia consacrată în dreptul pozitiv. Era necesară proclamarea în mod solemn a limitelor inerente ale oricărei puteri statale, a căror încălcare echivalează cu abandonul oricărei pretenţii de legitimitate. Asemenea limite şi asemenea garanţii înscrise în acte cu valoare simbolică şi proclamate solemn în momente de criză politică (Declaraţia americană de independenţă sau declaraţiile americane şi franceze ale drepturilor omului).
Garantarea unui spaţiu al libertăţii, inaccesibil puterii discreţionare a conducătorilor politice nu este o inovaţie sau o creaţie a secolului XVIII. Autorii declaraţiilor de drepturi invocau vechi precedente şi vedeau abuzul guvernanţilor în „ignoranţa, uitarea şi nesocotirea drepturilor omului”, în încălcarea unor principii de mult timp consacrate. Noutatea nu constă în aceea că puterea autorităţii politice este limitată (ea fusese aşa dintotdeauna), ci în primul rând în faptul că entitatea căreia i se limita puterea era statul modern, redutabila creaţie juridico-politică şi organizatorică a ultimelor secole, dotată cu atribuţii şi prerogative fără precedent, precum şi în faptul că limitarea opera nu în favoarea nu a stărilor, provinciilor, comunelor sau lorzilor ci a individului, în calitate de cetăţean  sau pur şi simplu ca om. Suveranitatea şi drepturile omului sunt noţiuni antinomice: din perspectiva uneia, autoritatea politică este abilitată să adopte unilateral orice decizie considerată justă şi utilă pentru binele comun, din punct de vedere al drepturilor, nici unei autorităţi nu îi este permis să comită vreo ingerinţă în sfera libertăţii individuale decât în anumite condiţii şi forme prestabilite.
Fundamentarea dogmatică a drepturilor omului depinde de poziţia doctrinară a fiecărui autor. Pentru un iusnaturalist, drepturile omului sunt creaţii ale dreptului natural, limite de ordin raţional, moral sau teologic ale puterii statului şi inteligibile numai din perspectiva acestei şcoli juridice. Pentru un pozitivist, drepturile omului există ca drepturi fundamentale, consacrate în reglementări pozitive: în primul rând în constituţie, apoi în legi şi în tratate internaţionale. Forţa juridică superioară a normelor în această materie este consecinţa forţei juridice superioare a textului constituţional şi eventual unei dispoziţii exprese în acelaşi text care interzice revizuirile care au ca rezultat suprimarea acestor drepturi. Pentru un instituţionalist, avem de-a face cu instituţii juridice, puţin afectate de voluntarismul normativ al generaţiilor succesive de legiuitori iar pentru un adept al jurisprudenţei intereselor este vorba de decizii axiologice ale constituantului şi ale legiuitorului, care, în anumite circumstanţe concrete, dă prioritate anumitor interese sociale, politice, economice sau culturale în dauna altora. Indiscutabil este faptul că drepturile omului constituie o componentă indispensabilă a ordinii juridice şi politice a statului modern, implicând obligaţii precise în privinţa autorităţilor, drepturi subiective în favoarea indivizilor, şi aceasta indiferent de orice apartenenţă naţională ori socială, de vârstă, sex, rasă sau culoare, de opţiuni politice, religioase, filozofice sau morale.

Des invocată ca arhetip al constituţiilor moderne, Magna Carta din 12 iunie1215 constituie un acord (stabilimentum) între rege şi nobilime, având drept obiectiv garantarea şi apărarea unor drepturi şi interese foarte concrete; [2]  condiţionarea arestării, întemniţării, exproprierii sau exilării oricărui „om liber” (freeman) nu trebuie privită ca anticipând declaraţiile de drepturi; „om liber” era în limbajul juridic al epocii nobilul, baronul. Este greşit să situăm acest act la punctul iniţial al unui proces evolutiv de limitare treptată a puterii monarhului; dimpotrivă, puterea regală a crescut în secolele care au urmat, iar reculul din 1215 a reprezentat un episod mai degrabă izolat. El va fi însă invocat în secolul XVII ca precedent în lupta contra absolutismului Stuarţilor, fiind citat expres în Petition of Right (1628). Acest din urmă act, împreună cu Habeas Corpus Act (1679) şi Bill of Rights (1689) au ca efect limitarea sau înlăturarea anumitor prerogative regale (suspendarea legilor, acordarea de dispense de executare a legilor, perceperea de impozite fără consimţământul Parlamentului) şi garantează supuşilor britanici un anumit număr de drepturi (respectarea procedurilor stabilite de lege în materie penală, libertatea alegerilor pentru Parlament şi a dezbaterilor parlamentare, dreptul de petiţionare, dreptul protestanţilor de a purta arme, interdicţia cauţiunilor şi amenzilor excesive precum şi a pedepselor crude şi neobişnuite etc.). Aceste garanţii nu erau privite ca drepturi umane universale – ceea ce de altfel este evident chiar din formularea textului – ci ca privilegii revenind supuşilor britanici ca „locuitori ai ţării”. Pornind de la realităţile politice şi juridice ale Angliei sfârşitului de secol XVII, John Locke postulează existenţa unor limite puse deţinătorilor puterii legislative, atât de „încrederea investită în ei de către societate”, cât şi „de legea lui Dumnezeu şi legea naturală”[3]. În primul rând, legislativul „trebuie să cârmuiască prin intermediul unor legi stabile şi promulgate, care să nu varieze în cazuri particulare, ci să existe o singură regulă generală, atât pentru bogaţi, cât şi pentru săraci”. Aceste legi „trebuie întocmite numai în scopul ultim al binelui oamenilor”, iar în al treilea rând se interzice punerea de „taxe pe proprietatea oamenilor fără consimţământul acestora, dat de ei înşişi sau de reprezentanţii lor”. În fine, legislativul „nu trebuie şi nici nu poate să transfere altcuiva puterea de  a face legi sau să o mute în alt loc decât în acela în care au aşezat-o oamenii”[4].
Pentru Blackstone, aceste drepturi  constituiau fie un „reziduu ale libertăţii naturale”, care nu a trebuit sacrificat, conform legilor societăţii, în favoarea binelui public, fie privilegii civile, pe care societatea s-a angajat să la ofere în locul libertăţii naturale.[5] „Libertatea politică sau civilă, care este cea a unui membru al societăţii nu este altceva decât libertatea naturală, limitată de legile umane în măsură (şi doar în această măsură) necesară şi potrivită pentru avantajul general al publicului. Prin urmare putem conchide că legea care interzice unui om să prejudicieze semenii săi, deşi îi restrânge acestuia libertatea naturală, sporeşte libertatea civilă a omenirii; însă orice restrângere arbitrară şi fără cauză a voinţei unui subiect, fie că este dispusă de un monarh, de nobilime sau de o adunare populară, reprezintă un anumit grad de tiranie.  [...] Însă [...] acea constituţie sau acel cadru de guvernământ (frame of government), acel sistem de legi este proiectat doar pentru a menţine libertatea civilă care lasă individul să fie pe deplin stăpân pe conduita sa, cu excepţia acelor chestiuni în care binele public cere o anumită dirijare sau restrângere”[6].
Aceste concepţii au fost asimilate şi de locuitorii coloniilor engleze din America de Nord. Astfel, în Declaraţia de drepturi a Statului Virginia din 12 iunie 1776 („Virginia Bill of Rights”) se proclama că „[t]oţi oamenii sunt, prin natura lor, în egală măsură liberi şi independenţi, având drepturi înnăscute (inerente), de care, atunci când se constituie în societate, ei nu pot să se priveze prin nici un fel de contract sau să lipsească posteritatea lor, cum ar fi de pildă dreptul de a se bucura de viaţă şi libertatea de a dobândi şi de a păstra prin toate mijloacele proprietatea, de a urmări şi de a obţine libertatea şi fericirea”[7]. Într-o formulare mai ritoasă, aceste idei se regăsesc în Declaraţia de Independenţă  (4 iulie 1776): „Noi considerăm ca fiind evidente prin ele însele aceste adevăruri, că toţi oamenii sunt creaţi egali şi că ei au fost înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile: că printre acestea sunt Viaţa, Libertatea şi Căutarea Fericirii; Că pentru a asigura aceste drepturi, guvernele au fost instituite printre oameni (să conducă oamenii), dobândindu-şi puterile lor legitime din consimţământul guvernaţilor;  Că ori de câte ori o Formă de Guvernământ devine contrară acestor scopuri, este Dreptul Poporului să o modifice sau să o abolească şi să instituie un nou guvern, care să-şi întemeieze bazele pe asemenea principii şi să-şi organizeze forţele într-o asemenea formă încât el (poporul) să aibă sentimentul că are şansele de a-şi realiza Siguranţa şi Fericirea.”[8]
Aceeaşi notă de solemnitate, accentuată de intenţia deliberată de a inaugura o nouă eră în raporturile dintre stat şi cetăţean transpare şi în preambulul Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului (26 august 1789): „Reprezentanţii poporului francez, constituiţi în Adunare Naţională, considerând că ignoranţa, uitarea sau nesocotirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale relelor publice şi ale corupţiei guvernelor, au hotărât să expună într-o declaraţie solemnă drepturile naturale inalienabile şi sacre ale omului, astfel ca această declaraţie, fiind mereu în faţa tuturor membrilor societăţii, să le amintească fără încetare drepturile şi îndatoririle lor, pentru ca actele puterii legislative şi cele ale puterii executive să poată fi oricând confruntate, cu scopul ca fiecare instituţie politică să fie cu atât mai respectată, în aşa fel încât reclamaţiile cetăţenilor, bazate în viitor pe principii simple şi incontestabile, să tindă întotdeauna la menţinerea constituţiei şi a fericirii tuturor.”[9]
Cele 17 articole ale Declaraţiei consacră o listă de drepturi „naturale, inalienabile şi sacre” (libertatea, proprietatea, siguranţa, rezistenţa împotriva asupririi, interdicţia arestării sau acuzării în afara formelor procedurale ale legii, legalitatea pedepsei, libertatea de opinie şi religioasă, egalitatea în drepturi, precum şi în privinţa admiterii în funcţii şi demnităţi publice dar şi a contribuţiilor fiscale, nu însă şi dreptul de asociere[10]) dar şi o serie de principii ale organizării politice (fixarea scopurilor statului, separaţia puterilor, legătura indisolubilă între separaţia puterilor şi garanţia drepturilor, pe de o parte, şi constituţie, pe de altă parte).
În urmă cu mai bine de un secol a fost declanşată polemică, devenită între timp istorică, privitoare la originile doctrinare ale Declaraţiei franceze şi legăturile acesteia cu declaraţiile americane, îndeosebi cu cea a statului Virginia. Iniţiatorul, Georg Jellinek, a susţinut într-un argumentat studiu publicat în 1895[11], că Declaraţia franceză datorează mai puţin gândirii lui Rousseau[12] decât se credea înainte, fiind inspirată în foarte mare măsură de declaraţiile de drepturi americane. Declaraţia, ca de altfel concepţia de ansamblu a drepturilor omului, şi-ar avea sorgintea, afirma autorul austro-german,[13] în tradiţia vechilor libertaţi germanice, fiind în plus puternic marcate de amprenta gândirii teologice şi politice protestante. Drepturile omului s-au născut în prelungirea dreptului la libertatea conştiinţei, apărut în urma confruntărilor care au însoţit Reforma.  Concluziile sale nu puteau decât să irite opinia publică şi lumea academică franceză, încă dominate de resentimente în urma înfrângerii din 1870, atât prin accentul pus pe „originea germanică” a unei instituţii politico-juridice de importanţă centrală în conştiinţa publică franceză, cât şi prin sublinierea rolului gândirii protestante într-o ţară predominant catolică. Replica franceză a venit în 1902 din partea lui Émile Boutmy.[14] El insistă asupra diferenţelor dintre textele celor două declaraţii, ca şi asupra diferenţelor de context politic în redactarea acestora. Este şi azi dificil să decidem în favoarea vreunuia din cele două puncte de vedere; fiecare are de partea sa anumite argumente greu de combătut, iar pe de altă parte, cazul ambilor autori putem găsi aspecte criticabile în documentare sau argumentare.[15] Miza disputei nu este nici azi lipsită de importanţă, măcar pe plan simbolic: celui care şi-ar dovedi prioritatea i-ar reveni onoarea de a se afla la originea unei concepţii-cheie pentru conştiinţa politică a epocii actuale. Adevărul se găseşte undeva la mijloc: în formularea elegantă şi diplomatică a profesorului german Martin Kriele: “americanii au avut ‘doar’ drepturi fundamentale; Franţa însă a dăruit lumii drepturile omului”[16]
            În opinia unui important autor francez, declaraţiile revoluţionare de drepturi adoptate începând cu anul 1789 se remarcă prin prezenţa următoarelor trăsături caracteristice[17]:intelectualism, modialism, individualism şi postularea facultăţii individului de a acţiona în mod liber.
            Afirmarea existenţei unor drepturi imprescriptibile în raport cu care trebuie orientată activitatea tuturor puterilor statului reprezenta pentru autorii declaraţiilor franceze o operaţie pur intelectuală, fără a implica luarea în considerare a consecinţelor practice concrete de ordin juridic. Concepţia constituanţilor francezi asupra societăţii era una mai degrabă idilică şi întrucâtva simplistă, în sensul că sursa potenţială a tuturor opresiunilor rezida în puterea monarhică, iar restabilirea unei ordini sociale în care autoritatea legitimă a poporului era recunoscută iar drepturile omului erau cunoscute şi respectate trebuia să elimine răul existent la nivelul statului şi al societăţii. Declaraţiile de drepturi erau privite mai ales ca documente filosofice şi juridice care trebuiau să anunţe naşterea unei societăţi ideale[18].
            Caracterul mondialist al declaraţiilor de drepturi vizează faptul că principiile enunţate în aceste documente au vocaţia unei valori generale, care depăşeşte interesul concret al cetăţenilor statului în care au fost adoptate, tinzând către postularea unor scopuri ale tuturor constituţiilor politice, către rangul unor „evanghelii politice ale timpurilor noi”.[19]
            Declaraţiile revoluţionare sunt individualiste în sensul că nu consacră decât libertăţi ale individului ca atare; ele au în vedere un individ abstract, independent de legăturile faţă de comunitatea sa regională, profesională sau religioasă, ale cărui libertăţi îi revin în calitate de fiinţă umană şi nu ca membru al unei corporaţii, bresle, ghilde, congregaţii sau comunităţi locale. Individul uman este scopul ultim al societăţii şi al dreptului, iar fericirea sa ocupă un loc central în legitimarea puterii politice a statului. Dacă în Declaraţia americană de independenţă din 1776 căutarea fericirii constituie un drept inalienabil al omului, în Declaraţia franceză din 1792[20] scopul societăţii constă în atingerea fericirii comune. Calitatea drepturilor consacrate de declaraţiile franceze de a fi „absolute” se raportează la acest scop în vederea căruia au fost reunoscute: fericirea individuală. Nu există elemente care să susţină concepţia unui scop sau ale unei destinaţii sociale a drepturilor omului[21].
            O altă caracteristică importantă a declaraţiilor franceze de drepturi constă în postularea unei facultăţi a fiinţei umane de a acţiona în mod liber. Rolul statului este în primul rând de ordin negativ; el trebuie să se abţină de la a interveni în sfera libertăţii individului, care este prezumat a fi capabil de a exercita cu deplină responsabilitate drepturile sale, pentru care îi este necesară doar instituirea de către stat a unor „zone de libertate”. Abţinerea binevoitoare a statului de la orice ingerinţă în sfera rezervată libertăţii individului uman este suficientă pentru ca acesta, prin exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale să-şi urmărească şi să-şi realizeze scopul ultim: fericirea individuală. „Omul este născut liber, iar statul nu trebuie să-l elibereze” este o sentinţă frecvent invocată în anii Revoluţiei franceze. Pentru ca oamenii să rămână liberi, în viziunea constituanţilor francezi, era suficient ca libertăţile (libertatea comerţului şi a profesiei, dar şi dreptul de proprietate) să fie proclamate şi garantate[22].
            Relevanţa juridică a drepturilor omului nu s-a limitat doar la instituirea unei sfere a libertăţii individuale din care ingerinţele statului să fie în principiu excluse. Reconsiderarea raportului dintre stat şi individ, dintre responsabilitatea statului şi domeniul libertăţii, determinată de transformările politice şi sociale ale secolului XIX a impus cu necesitate reevaluarea concepţiilor despre drepturile şi libertăţile fundamentale, în raport de gradul de participare a individului la viaţa socială.
Cu un secol în urmă, Georg Jellinek[23] a clasificat categoriile posibile de statut al individului în patru categorii, în funcţie de gradul său de implicare în viaţa statului:
-         statutul pasiv: individul are obligaţia de a efectua prestaţii faţă de stat, fără ca de aici să decurgă o obligaţie corelativă a statului; prestaţiile statului (privind siguranţa persoanei şi a patrimoniului) se realizează în interesul membrilor societăţii, dar nu sunt privite ca obligaţii juridice puse în legătură cu obligaţiile individului faţă de stat;
-         statutul negativ (status libertatis): libertatea individului faţă de stat, unde statul are obligaţia negativă de a se abţine de la ingerinţe în sfera libertăţii individuale;
-         statutul pozitiv (status civitatis): individul este îndreptăţit să pretindă prestaţii pozitive din partea statului; acest statut constituie baza pentru ansamblul prestaţiilor efectuate de stat în interesul indivizilor;
-         statutul activ (statutul civităţii active): constă în exercitarea drepturilor politice propriu zise, fiind vorba de această dată de prestaţii pentru stat.
Aceste patru statute trasează o line ascendentă, pornind de la situaţia în care individul datorează supunere statului şi apare ca lipsit de personalitate, apoi i se recunoaşte o sferă independentă, extrastatală a libertăţii, iar ulterior statul însuşi îşi asumă obligaţia unor prestaţii faţă de individ (sau, mai exact, concepe prestaţiile existente în cadrul unor raporturi juridice obligaţionale, concomitent cu asumarea unor obligaţii în domenii noi în care anterior statul nu presta nimic pentru individ), pentru ca, în fine, voinţa individului să participe la exercitarea autorităţii statale[24].
La începtul secolului XX – cu contribuţia semnificativă a clarificărilor conceptuale din opera lui Georg Jellinek – drepturile fundamentale sunt percepute în ordinea juridică internă a statelor nu doar ca simple deziderate sau obiective politice de domeniul idealurilor abstracte, ci ca drepturi subiective ale individului, opozabile statului, în baza cărora  titularul dreptului sau al libertăţii poate reclama în justiţie atingerea unor interese fundamentale, garantate constituţional sau legal şi obţine din partea statului fie recunoaşterea unei sfere inviolabile a libertăţii individuale, fie îndeplinirea unor prestaţii pozitive.


Dacă pe planul ordinii juridice interne recunoaşterea şi garantarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale este un pilon esenţial al sistemului constituţional al statelor care acceptă principiile democraţiei parlamentare şi ale statului de drept, în domeniul internaţional impunerea unor standarde rezonabile în privinţa drepturilor omului a prezentat şi prezintă dificultăţi deosebite. După cum am menţionat anterior, consacrarea juridică a drepturilor fundamentale este legată de procesul constituirii statului modern, prefigurat de Leviathan-ul lui Hobbes, constituind totodată şi un mijloc redutabil de limitare a puterii unei entităţi politice caracterizată prin suveranitate şi printr-un grad de control asupra societăţii nemaiîntâlnit până atunci. Trăsătura esenţială a puterii de stat a modenităţii, suveranitatea constituie un obstacol politic şi juridic major în calea unei protecţii universale a libertăţii individuale, „ecranând” raporturile între stat şi individ şi postulând competenţa exclusivă a autorităţilor statului în privinţa recunoaşterii, consacrării, garantării şi realizării unor drepturi şi libertăţi fundamentale. Constatând antinomia dintre suveranitatea statelor şi protecţia internaţională a drepturilor fundamentale ale individului, se cuvin făcute totodată două observaţii. În primul rând ordinea internaţională bazată pe suveranitatea statelor, ca singuri subiecţi ai raporturilor de drept internaţional s-a cristalizat într-o epocă în care sistemele totalitare, abuzurile abominabile şi crimele în masă care au ilustrat istoria secolului XX erau de neconceput. În al doilea rând „ecranarea” juridică a statelor suverane nu semnifica neapărat abandonarea individului puterii discreţionare a autorităţilor propriului stat ci reprezenta mai degrabă singura soluţie practică într-o lume caracterizată de sisteme şi culturi juridice diferite, în care relaţiile internaţionale erau departe de volumul, frecvenţa, intensitatea şi gradul de interdependenţă a celor de astăzi.
Primele elemente ale unui sistem internaţional de protecţie a drepturilor omului pot fi decelate în procesul apariţiei şi cristalizării unor instituţii precum sistemul capitulaţiilor, protecţia diplomatică a propriilor resortisanţi, practica intervenţiilor umanitare, dreptul conflictelor armate şi protecţia minorităţilor[25].
Apărut la sfârşitul primului război mondial şi instituit prin tratatele încheiate în 1919-1920 în urma Conferinţei de Pace de la Paris, sistemul Societăţii Naţiunilor de protecţie a minorităţilor[26] se baza pe prevederi exprese, stipulate fie în tratatele de pace cu statele învinse (mai puţin Germania), fie în tratate speciale încheiate cu state central- sau est-europene sau în declaraţii speciale adoptate de alte state din aceeaşi regiune cu ocazia admiterii lor în Societatea Naţiunilor. Clauzele tratatelor sau ale declaraţiilor privitoare la minorităţi cuprindeau dispoziţii reglementând problema cetăţeniei locuitorilor diferiţi „prin rasă, limbă sau religie” de populaţia majoritară, un catalog sumar al drepturilor garantate acestora (libertatea conştiinţei, libera folosire a limbii proprii, deplina egalitate în drept şi în fapt şi accesul egal în funcţii publice, libertatea utilizării limbii proprii în învăţământ) precum şi stipularea garanţiei Societăţii Naţiunilor asupra respectării de către statele cu minorităţi a obligaţiilor lor decurgând din aceste tratate (sau declaraţii), concomitent cu admiterea de către aceste state a posibilităţii sesizării – de către oricare stat membru al Societăţii – a Consiliului Societăţii Naţiunilor în legătură cu o pretinsă încălcare a acestor obligaţii.
Sub egida Societăţii Naţiunilor a apărut şi s-a dezvoltat o procedură specială  (ale cărei reguli s-au format pe cale pretoriană) de examinare a petiţiilor persoanelor şi organizaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale din statele legate prin tratatele menţionate în cadrul Secretariatului Societăţii Naţiunilor. Această examinare constituia o procedură prealabilă, în vederea unei posibile însuşiri a petiţiei de către un stat membru al Consiliului Societăţii Naţiunilor, singurii subiecţi abilitaţi conform tratatelor cu sesizarea Consiliului. Sistemul a funcţionat destul de bine circa un deceniu şi jumătate şi a fost abandonat în urma înrăutăţirii considerabile a climatului politic internaţional după 1933[27]. Cauzele eşecului acestui sistem sunt multiple. Un rol deloc neglijabil l-a jucat nemulţumirea sau chiar frustrarea statelor obligate prin tratatele minorităţilor, care considerau că limitarea teritorială a acestui sistem de protecţie este de natură a le leza demnitatea naţională şi a le pune în postură de inferioritate faţă de alţi membri ai Societăţii Naţiunilor. Tendinţa unor minorităţi de a reclama adesea în mod exagerat abuzuri imaginare sau nesemnificative a fost de asemenea frecvent invocată ca şi ţelul politic presupus sau prezumat al unor organizaţii minoritare de a alimenta pretenţiile iredentiste ori revizioniste ale statelor a căror populaţie era legată etnic sau lingvistic de minorităţile respective. În fine, împrejurarea că sesizarea Consiliului societăţii Naţiunilor nu putea fi făcută decât de către un stat (mai exact doar un stat membru al Consiliului) impunea o anumită reticenţă în reclamarea sau constatarea unor pretinse abuzuri în condiţiile în care considerente diplomatice sau politice impuneau urmărirea cu prioritate a bunelor relaţii (economice, comerciale, militare sau politice) cu statul reclamat în raport cu preocuparea privind exigenţele unei justiţii abstracte referitor la drepturile unei minorităţi străine.
Sistemul ONU şi al tratatelor de pace postbelice s-a îndepărtat vizibil de la principiile şi soluţiile adoptate la finele primului război mondial. Preocuparea pentru soarta minorităţilor a înregistrat un recul evident. S-a acordat o atenţie deosebită stipulării principiului respectării drepturilor omului în general, principiu cu valabilitate universală, legând deopotrivă învinşii ca şi învingătorii, consacrat în Carta Atlanticului şi în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Universalitatea drepturilor omului viza atât sfera persoanelor protejate – toţi indivizii, indiferent de apartenenţa etnică sau religioasă – cât şi pe cea a destinatarilor obligaţiilor corelative: toate statele care doresc să facă parte din Organizaţia Naţiunilor Unite.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 a constituit un pas important, a cărui semnificaţie simbolică nu poate fi decât cu greu supraevaluată, în direcţia impunerii în conştiinţa comunităţii internaţionale a imperativului unei protecţii generale, cuprinzătoare şi efective a drepturilor omului[28]. Codificarea principiilor formulate în Declaraţie prin Pactele Internaţionale ale Drepturilor Omului, adoptate în cadrul Adunării Generale a ONU în 16 decembrie 1966 marchează o etapă deosebit de importantă în procesul consolidării sistemului internaţional de protecţie a drepturilor omului.
Pe plan regional european, constituirea Consiliului Europei şi încheierea, la 4 noiembrie 1950 a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale[29] reprezintă manifestări ale deciziei ferme şi durabile de a construi o ordine juridică europeană a democraţiilor libere ale Europei, axată pe respectul faţă de valorile politice tradiţionale ale libertăţii individului şi ale statului de drept. Posibilitatea recunoscută individului de a adresa în nume propriu o cerere unei instanţe internaţionale contra statului propriu sau a statului în care-şi are reşedinţa constituia la data respectivă o inovaţie pe planul dreptului internaţional, implicând recunoaşterea limitată a calităţii individului de subiect de drept internaţional. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este luxuriantă iar prezentarea fie şi sumară a principalelor aspecte relevante ale evoluţiei acesteia ar depăşi cu mult limitele expunerii mele. Este însă de remarcat faptul că simpla existenţă a unui organ jurisdicţional suprastatal constituie, alături de garanţiile constituţionale interne (separaţia puterilor, controlul parlamentar, garantarea constituţională a drepturilor fundamentale contenciosul constituţional şi administrativ) un important factor de limitare a puterii discreţionare a autorităţilor statului, de apărare a drepturilor individului contra posibilelor abuzuri ale Leviathan-ului politic. Departe de a fi infailibilă, Curtea îndeplineşte o totuşi funcţie remarcabilă pe planul cristalizării unei identităţi juridice europene distincte.




[1]              Trebuie totuşi să observăm că adoptarea coduri de legi a reprezentat în bună măsură triumful unor idei iusnaturaliste, vizând formularea clară, raţională şi concisă, precum şi sistematizarea şi ordonarea dreptului existent.
[2]              Vezi în acest sens, Carl Schmitt, Verfassungslehre, Duncker & Humblot, ediţia a 5-a, Berlin, 1965 (ediţia I: 1928) pp. 45-46; autorul îi citează pe William Sharp MacKechnie şi pe Rudolf Gneist.
[3]              Al doilea tratat despre cârmuire, Cap. XI, § 142 în  John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire / Scrisoare despre toleranţă, traducere de Silviu Ciulea, Editura Nemira, Bucureşti, 1999,  p. 142.
[4]              Ibid., loc. cit., p. 142.
[5]              William Blackstone, Commentaries on the Laws of England (1765), I,1, p. 125 (versiunea electronică a textului acestei capitale lucrări este accesibilă la http://www.yale.edu/lawweb/avalon/blackstone).
[6]              Ibid., pp. 121-122.
[7]              În original: “that all men are by nature equally free and independent, and have certain inherent rights, of which, when they enter into a state of society, they cannot, by any compact, deprive or divest their posterity; namely, the enjoyment of life and liberty, with the means of acquiring and possessing property, and pursuing and obtaining happiness and safety” (vezi: http://www.yale.edu/lawweb/avalon). Pentru versiunea română: Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Crestomaţie de Drept constituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, vol. I, la pp. 113-115, la p. 113 (în continuare: V. Duculescu et alii, Crestomaţie...).
[8]              Ibid., pp. 118-121, la p. 118.
[9]              Declaraţia a fost plasată înaintea Constituţiei din 3 septembrie 1791. Pentru textul original vezi Les Constitutions de la France depuis 1789, Présentation de Jacques Godechot, Garnier-Flammarion, Paris, 1970, pp. 33-35 (lucrare citată în continuare: Les Constitutions …). Pentru versiunea electronică a textelor constituţionale franceze, vezi site-ul Universităţii din Pérpignan: <<www.mjp.univ-perp.fr/france/index.htm>>. Versiunea în limba română a fost preluată după V. Duculescu et alii, Crestomaţie..., p. 116. Pentru o discuţie amplă asupra elaborării Declaraţiei, a climatului spiritual al epocii a surselor doctrinare, precum şi a implicaţiilor sale, vezi Stéphane Rials, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, traducere de Ciprian Dumea, Nadia Farcaş şi Mirela Mircea, Editura Polirom, Iaşi, 2002 (ediţia originală: Hachette, Paris, 1988).
[10]             Omisiunea nu este nicidecum întâmplătoare. Concepţiea rousseau-istă a suveranităţii populare excludea existenţa oricărei trepte organizatorice intermediare între stat şi individ (stare, beraslă, ghildă, provincie, congregaţie, comună etc.). Asemenea entităţi nu ar fi făcut decât să altereze procesul formării şi exprimării “voinţei generale”.
[11]             Georg Jellinek, Die Erklärung der Menschen- und Bürgerrechte. Ein Beitrag zur modernen Verfassungsgeschichte, Duncker & Humblot, München, 1919 (prima ediţie: 1895), tradusă apoi în franceză: La Déclaration des droits de l’homme et du citoyen. Contribution à l’étude du droit constitutionnel moderne, Fontemoing, 1902.
[12]             Cercetări mai recente au confirmat parţial acest aspect: în sutele de broşuri şi pamflete care au circulat în anii din preajma adoptării declaraţiei, Rousseau nu este citat decât foarte rar şi sporadic. Pe de altă parte însă, ideile la a căror configurare şi punere în circulaţie Rousseau a contribuit decisive deveniseră deja un bun comun, fiind deja general împărtăşite, aşa încât omisiunea de a-l cita sau ignorarea lui nu implică neapărat absenţa unei filiaţii ideatice.
[13]             Fiind de origine evreu (unul din cei mai mari, din lunga listă de jurişti evrei din istoria ştiinţei dreptului în Germania), Jellinek nu poate fi acuzat aici de parti-pris confesional. Se mai cuvine să precizăm că evocarea originii germanice a drepturilor omului nu avea nici un fel de conotaţii rasiale. Sunt vizate acele instituţii şi libertăţi prestatale, pe care popoarele germanice le-au păstrat uneori după formarea şi consolidarea autorităţilor statele, în contrast cu populaţia romanică, supusă de mult puterii republicane şi apoi imperiale, şi apoi cucerită de germanici Aceştia din urmă, formând de regulă clasa aristocratică şi militară a noilor formaţiuni politice, şi-au păstrat mult timp privilegiile şi libertăţile tradiţionale.
[14]             É. Boutmy, La declaration des droits de l’homme et du citoyen et M. Jellinek, în “Annales des Sciences Politiques”, 1902, pp. 415 şi urm.
[15]             Vezi în acest sens: S. Rials, op. cit., pp. 263-271.
[16]             Martin Kriele, Zur Geschichte der Grund- und Menschenrechte, în Norbert Achterberg, Öffentliches Recht und Politik. Festschrift für Hans Ulrich Scupin zum 70. Geburtstag, Duncker & Humblot, Berlin, 1973, pp. 187 şi urm., la p. 190.
[17]             Jacques Robert, Droits de l'homme et libertés fondamentales, avec collaboration de Jean Duffar; cinquiè,e édition; Montchrestien, Paris, 1993, pp. 41 şi urm.
[18]             Ibid., p. 42.
[19]             Ibid., loc. cit.
[20]             Art. 1, fraza 1 a Declaraţiei franceze din 1792: “Le but de la sociétè est le bonheur commun”. Text reprodus după J. Godechot, op. cit., pp. 79 şi urm., la p. 80.
[21]             J. Robert, op. cit., pp. 43-45.
[22]             Ibid., pp. 45-46.
[23]             Georg Jellinek, System der subjektiven öffentlichen Rechte, Tübingen, J.C.B. Mohr, 1919 (reproducere anastatică a ediţiei din 1905), pp 81 şi urm., în special pp. 87 şi urm.
[24]             Ibid., pp. 87-88.
[25]             Vezi Frédéric Sudre, Drept European şi internaţional al drepturilor omului, traducere de Raluca Bercea, Violeta-Irina Avram, Magdalena Roibu, Flaminia-Nera-Flavia Stârc-Meclejan, Andreea Verteş-Olteanu, Editura Polirom, Iaşi, 2006 , pp. 36-45 (ediţia originală: Droit européen  et international des droits de l’homme, Presses Universitaires de France, Paris, 1989).
[26]             Vezi: Fouques-Duparc, Jaques, La protection des minorités de race, de langue et de religion, Paris, Dalloz, 1922;Viefhaus, Erwin, Die Minderheitenfrage und die Entstehung der Minderheitenschutzverträge auf der Pariser Friedens-Konferenz 1919, Holzner Verlag, Würzburg, 1960; Gütermann, Christoph, Das Minderheitenschutzverfahren des Völkerbundes, Duncker & Humblot, Berlin şi Leipzig, 1979; Sofronie, George, Protecţiunea minorităţilor de rasă, de limbă şi de religie sub regimul Societăţii Naţiunilor, Editura “Casa Naţionala a Judeţului Bihor”, Oradea, 1937
[27]             Pentru o prezentare în detaliu a naşterii şi evoluţiei acestui sistem al petiţiilor adresate Secretariatului Societăţii Naţiunilor, vezi Chr. Gütermann, op. cit.
[28]             Este memorabilă formularea lui Michel Virally: “dreptul internaţional pătrunde chiar în inima sanctuarului suveranităţii”. Vezi Michel Virally, Cours général de droit international public, în „Recueil des Cours de l’Académie de Droit International”, Tome 183 (1983 V), pp. 9-382, la p. 124.
[29]             Ratificată de România, împreună cu protocoalele adiţionale, prin Legea nr. 30 / 18 mai 1994 (M.Of. I, nr. 135 din 31 mai 1994)

loading...