Global Rabota

marți, 28 februarie 2017

Dregatoriile centrale. Bania Craiovei

Tags

După întemeierea statelor feudale, aparatul central de stat era redus, fiind compus din organele esenţiale pentru existenţa statului şi din dregători care serveau curtea domnească şi persoana domnului.
Atribuţiile fiecărui dregător nu erau limitate rigid, domnul delega adesea unui dregător o sarcină care intra în atribuţiile altui dregător, întâlnindu-se o anumită specializare a dregătorilor.
Până la reforma lui Constantin Mavrocordat, aceştia nu erau retribuiţi, ci răsplătiţi prin mila domnească, prin danii domneşti de sate şi ocine, scutire de dări, daruri de la subalterni sau de la oaspeţii străini, concederea unor venituri domneşti dintr-un ţinut, taxe de judecată sau cote din veniturile domniei strânse de ei.
Între dregători exista o ierarhie, ierarhie care a variat în timp şi nu a fost identică în Ţara Românească şi Moldova, dregătorii servind deopotrivă şi interesele ţării şi ale domnitorului. Dregătorii erau numiţi şi revocaţi de domn. La numire sau confirmare, dregătorii depuneau jurământ de credinţă faţă de domn şi primeau, odată cu însemnele dregătoriei şi un caftan.
Specialiştii în arhondologie au propus mai multe clasificări ale dregătoriilor centrale, fie după importanţa dregătoriei, mari şi mici, fie după dreptul de a participa la sfatul restrâns al domnului, boieri de sfat şi boieri de divan, fie după natura atribuţiilor, în serviciul personal al domnitorului şi al curţii sale, în administraţia ţării, care la rândul lor erau dregători cu atribuţii militare şi dregători cu atribuţii civile.
A. Dregătorii cu atribuţii privind administraţia ţării.
Bănia Craiovei, s-a impus ca dregătorie datorită autonomiei de care s-a bucurat Oltenia în perioada feudalismului. „Marea bănie a Ţării de peste Olt” constituia după domnie şi sfatul domnesc cea mai importantă dregătorie cu atribuţii administrative şi judecătoreşti.
Marele ban al Craiovei avea calitatea de guvernator al Olteniei, „locţiitor” al domnului, fiind dregătorul cel mai însemnat după domnitor.
Banul avea la Craiova o adevărata curte în miniatură, unele dregătorii corespundeau celor de la curte, iar cancelaria reproducea pe cea domnească, iar banul avea, ca şi domnitorul, un ispravnic înlocuitor.
Banul sau caimacanul Olteniei avea o competenţă generală şi supremă lucrând, în secolul al XVIII, cu divanul Craiovei, ca şi domnitorul cu divanul său.
În secolul al XIV-lea Banatul Severinului a trecut de câteva ori din stăpânirea Ungariei în aceea a Ţării Româneşti. În timp ce Vladislav I se intitula el însuşi ban de Severin, Mircea cel Bătrân îşi spunea „domn al Banatului Severinului”, iar dregătoria a încredinţat-o unui boier al său, Radu.
Între 1421 şi 1486, cât timp Severinul a fost pierdut, banul a continuat să existe ca dregător domnesc al unui judeţ: Gorj, cu reşedinţa la Tismana, sau Mehedinţi cu reşedinţa la Strehaia.
Bănia Mehedinţilor a câştigat importanţă prin ocuparea ei de către Neagoe, boier cu moşii întinse, a reuşit să transmită fiului său Barbu, bănia, ca o dregătorie de familie a Craioveştilor.
Sub domnia lui Vlad Călugărul, în anul 1491 reşedinţa băniei de la Strehaia a fost mutată la Craiova, Radu cel Mare a ridicat-o în rang, făcând din ea, marea bănie a Craiovei.
Sarcina originară a băniei a fost apărarea graniţei, marele ban comanda oastea Olteniei, formată din cetele boierilor şi ţărani liberi, la care se adăuga oastea sa personală de curteni şi slugi. Pentru oastea sa marele ban avea un steag, numit „grapă”.

 
Deşi organ suprem în Oltenia, banul era încadrat în ierarhia domniei era numit şi destituit de domn, primea porunci obligatorii de la acesta, căruia îi raporta situaţia din această regiune. Ca şi domnitorul, banul emitea cărţi de volnicie sau autorizare pentru înfiinţarea de sate, şi dispunea de o închisoare bănească la Craiova, avea ca şi domnul un drept propriu de a judeca.
Sub ocupaţia austriacă a Olteniei, între 1718-1739, titlul de mare ban a fost interzis, fiind creat un consiliu alcătuit din 4 boieri ca organ de legătură dintre boierime şi administraţia imperială.
Sfatul domnesc de la Bucureşti continua să cuprindă un mare ban, ca semn al drepturilor asupra Olteniei. După încetarea ocupaţiei austriece, pe modelul consiliului celor patru boieri, domnia a creat la Craiova o căimăcănie, iar din anul 1775, un singur caimacan numit de domn conducea efectiv, ajutat de Divan, bănia Craiovei fiind desfiinţată în 1831 prin Regulamentele Organice.
Au existat şi alte provincii româneşti cu asemenea statut, cum ar fi Ţara de Sus şi Ţara de Jos în Moldova, conduse fiecare de un mare vornic, cu reşedinţa la Bârlad şi respectiv, la Dorohoi.
Dregătoria de „mare ban” a fost instituită în anul 1695 în Moldova de către domnitorul Constantin Duca, primul mare ban fiind Teodosie Dubau şi a crescut ca importanţă în vremea lui Antioh Cantemir şi Matei Ghica, din secolul al XIX-lea, marele ban era în Moldova numai un dregător onorific „fără funcţie”.
Marele vornic, avea ca atribuţiune principală administrarea justiţiei, în sensul că ţinea evidenţa cazurilor, dar şi judeca, fie direct, fie delegând cu judecata pe un alt dregător.
În materie penală judeca furturi, călcări de hotare, răniri, stricăciunile vitelor de pripas, vinile cele mari, pedepsite cu moartea le trimitea la domnie, iar în materie civilă judeca, mai ales, pricini de stăpânire de pământ, de ţigani şi de rumâni. Veniturile lui proveneau din globirea celor ce comiteau delicte, cum ar fi: stricarea recoltelor, sau din încasarea duşegubinei, adică a gloabei pentru moarte de om sau tâlhărie, ce se cuvenea domniei, dacă autorul faptei grave nu era prins.
În Ţara Românească, între secolele XIV-XVIII a existat un singur mare vornic. În anul 1716 Constantin Mavrocordat, a mai instituit un mare vornic, împărţindu-le competenţa asupra Ţării Româneşti, număr care a fost sporit de către Alexandru Moruzii cu încă doi.
În timpul lui Constantin Brâncoveanu marele vornic numea în fiecare judeţ câte un vornicel. Ca subalterni îi avea pe vornicei, globnici, sugubinari, iar la reşedinţa sa avea o temniţă.
În Moldova, până în secolul al XVI-lea, vornicul a fost principalul dregător, înaintea logofătului. Din anul 1569 existau 2 vornici, al Ţării de Sus cu reşedinţa la Dorohoi având sub jurisdicţie 7 ţinuturi, şi al Ţării de Jos cu reşedinţa la Bârlad având sub jurisdicţie 12 ţinuturi, pentru ca din secolul al XVIII-lea, numărul acestora să se dubleze.
Începând cu acest secol competenţa marelui vornic în privinţa pricinilor supuse judecaţii sale, multe dintre ele intrând în competenţa Departamentului Criminalicesc.
În Moldova există şi vornicul de aprozi, funcţie creată de Alexandru Mavrocordat, care avea sarcina de a înfăţişa pe împricinaţii la judecată, de a executa măsurile procedurale în cursul proceselor şi executarea hotărârilor, cu rol deosebit în procedura mezatului, adică a vânzării prin licitaţie a imobilelor.
Depăşindu-şi atribuţiile, el judeca uneori şi pricini fără însărcinarea divanului şi comitea numeroase abuzuri în executarea creanţelor, luând două zeciueli, şi de la creditor şi de la debitor, având sub ordinele sale o închisoare corecţională.


Dregătoria a fost menţinută şi prin Regulamentele organice, limitându-i competenţa numai la executări de hotărâri judecătoreşti civile şi comerciale.
Timp de patru secole au funcţionat şi vornicii de poartă, ce aveau ca sarcină iniţială să trieze pricinile în faţa porţii domneşti, urmând ca pricinile minore ale oamenilor din popor, gloată, să le judece dregătorii.
Ei nu erau subalternii vornicului, primind ordine de la domn şi de la marele logofăt. Ca auxiliari ai justiţiei făceau expertize şi aduceau pe împricinaţi, „după catastif” de la poartă la judecata domnească.
În a două jumătate a secolului al XVIII-lea, li s-au accentuat atribuţiile privind hotărnicia moşiilor, li s-au fixat tarife pentru expertizele şi stâlpirea hotarelor moşiilor hotărnicite de ei.
Marele logofăt, a existat în preajma domnitorului încă de la întemeiere, statele feudale neputându-se lipsi de o cancelarie. Prin natura atribuţiilor, el era obligat să ştie carte şi să cunoască limba cancelariei.
Denumirea sa vine din limba greacă, logos, însemnând atât „cuvânt” cât şi „vorbire”, „discurs”. Ca şef al cancelariei domneşti avea obligaţia de a redacta documentele şi aplica pe ele sau a atârna pe ele, pecetea domnească. El era şi păstrătorul sigiliului domnesc.
În Ţara Românească este amintit în documente începând cu anul 1390, ca redactor şi semnatar al documentelor domneşti. Era totodată şi referentul domnului şi al divanului asupra pricinilor.
În Moldova, este menţionat în anul 1403 şi avea atribuţii asemănătoare omologului său din Muntenia, în plus el judeca pricini privind stăpânirile de moşii sau hotărniciile sau în materie penală infracţiunile de fals în documente, de strămutare de hotare.
Avea şi atribuţii de notariat, actele juridice încheiate în faţa sa având valoare de acte autentice.
În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, marele logofăt era de obicei ispravnic al documentului, însărcinat cu executarea lui. Avea ca subalterni doi dregători, al doilea şi al treilea logofăt şi un număr de slujbaşi ai cancelariei, dieci şi gramatici care cunoşteau limba slavă, turcă şi greacă, şi mai mulţi logofeţi mărunţi.
Poziţia marelui logofăt în ierarhie a fost în Moldova mai însemnată decât în Ţara Românească, fiind, datorită competentelor pe care le avea, cel mai important dintre toţi dregătorii. Marele logofăt şi-a păstrat atribuţiile şi după reformele lui Constantin Mavrocordat.
Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, funcţionau un logofăt de taină, sau logofăt de divan, ca subalterni ai marelui logofăt, ei trebuiau să cunoască legile şi obiceiurile, fiind secretari intimi ai domnitorilor le citea acestora „în particular” jalbele şi plângerile adresate acestuia.
Marele vistier, sau vistiernic, este cel mai vechi dintre dregători, fiind menţionat în anul 1392 în Ţara Românească, unde a avut un rang mai mare decât în Moldova, unde, deşi amintit în anul 1400, era printre ultimii dregători ai sfatului domnesc.
Până la despărţirea vistieriei ţării de cămara domnească, vistierul avea în afară de sarcina strângerii veniturilor ţării, şi pe aceea a procurării şi păstrării pentru domn a obiectelor de lux vestimentar, blănuri, mătăsuri, pentru uzul sau ori pentru daruri necesitate de protocol, atribuite ce s-a menţinut până la mijlocul secolului al XVII-lea când s-a creat dregătoria de cămară.
După despărţirea vistieriei de cămara domnească, avea ca atribuţii: să aşeze impozitele asupra ţării; să primească banii de la cei ce strângeau dările; să păstreze aceşti bani şi să elibereze din ei sumele necesare cheltuielilor poruncite de domn.


Vistiernicul ţinea socoteală tuturor sumelor primite şi plătite spre a putea să dea oricând seama domnului şi boierilor de gestiunea lui. El avea plenitudinea de competenţă asupra tuturor pricinilor legate de aşezarea şi perceperea dărilor. Era ajutat de al doilea şi al treilea vistier, şi avea în subordine birari, globnici, dieci de vistierie, cămăraşi de vistierie şi logofeţi de vistierie, ce erau deasupra tuturor acestora.
Din secolul al XVII-lea au funcţionat atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, răspândiţi în judeţe, ca sublaterni ai marelui vistiernic, cete de vistiuernicei, organizate milităreşte, sub comanda unui căpitan în Ţara Românească şi a unui vătaf în Moldova.
Aceştia se ocupau cu colectarea şi transportarea la vistierie a banilor strânşi de la contribuabili.
Marele postelnic, a fost iniţial un dregător de curte, prestând servicii personale domnitorului, avea grijă de patul şi camera de culcare a acestuia. Datorită faptului că putea intra oricând la domn i s-a dat ulterior atribuţia de a primi pe trimişii străini şi de a-i introduce în audienţă la domn.
Rolul său de mijlocitor între domn şi boieri, între domn şi trimişii statelor străine i-a sporit importanţa, devenind din dregător personal, dregător al ţării. Marele postelnic ţinea corespondenţa domnului cu Poarta şi cu paşalele din raiale şi serhaturi.
Astfel, atribuţiile sale iniţiale, confortul domnitorului, grija faţă de aşternuturile acestuia, au trecut la subalterni, la al doilea şi al treilea postelnic.
De anul nou el chema pe boieri la domn şi celor confirmaţi sau numiţi în dregătorii le înmâna caftanul şi avea sarcina să ducă, în numele domnitorului, negocieri cu reprezentanţii puterilor străine, atribuţiile sale judecătoreşti şi administrative fiind reduse, şi limitate doar la curtea domnească.
Începând cu secolul al XVII-lea, postelnicul a ajuns, treptat tălmaci al domnului, un adevărat ministru de externe în statul feudal.
Marele portar, a existat în Ţara Românească încă din secolul al XV-lea, cu atribuţii de primire a turcilor şi a altor oameni de seamă la curtea domnitorului, servind şi ca interpret, trebuind să cunoască cel puţin limba turcă.
El îndeplinea la curtea domnească rolul de maestru de ceremonii: primea agalele turceşti, precum şi alţi soli străini, se îngrijea de găzduirea acestora, de tainurile cuvenite şi de înmânarea darurilor trimise de domn acestora.
El avea în subordine un al doilea şi apoi un al treilea portar. În secolul al XVII-lea hotărniciile se făceau numai în prezenta sa. Marele portar avea împuternicirea sa ia măsuri împotriva boierilor hotarnici care lipseau de la lucrările încredinţate lor de domn.
Din însărcinarea domnului lua jurământul jurătorilor şi, uneori, era însărcinat să cerceteze pricini legate de stăpânirea pământului.
În Moldova, cu aceleaşi atribuţii, a existat marele portar până în vremea lui Ştefan cel Mare, când portarul Sucevei preia comanda oştilor, vechile atribuţii trecând în sarcina altui dregător, marele uşar, amintit în documente începând cu anul 1482.
Atribuţiile lui erau primirea şi găzduirea turcilor la curte, el trebuind să ştie limba turcă, de aceea dregătoria a fost încredinţată uneori de domn unor greci.
Deşi avea un rang modest, el era socotit boier de divan. În vremea lui Dimitrie Cantemir, care îl numeşte şi mare uşar şi mare portar, era socotit al doisprezecelea din starea întâi a boierilor.
Din secolul al XVII-lea, crescând frecvenţa vizitatorilor turci, a trebuit să aibă ajutoare, un al doilea şi un al treilea uşar, un vătaf de uşerei şi o ceată de uşerei, ceea ce a făcut ca însemnătatea dregătoriei să crească, el fiind nelipsit la curtea domnească.
Vătaful de aprozi în Ţara Românească şi Moldova, aprozii, cu înţelesul de paji au fost slujitori domneşti, la început recrutaţi dintre tinerii boieri. Atestaţi documentar în Moldova din secolul al XV-lea, ei au avut ca atribuţii de curieri iar mai târziu de agenţi judecătoreşti.
Aprozii au fost organizaţi milităreşte şi puşi sub comanda unui vătaf de aprozi, care avea ca atribuţii: chemarea şi aducerea efectivă a pârâţilor la judecată; executarea hotărârilor civile date de domn sau de către divan; urmărirea debitorilor şi închiderea lor pentru a-i constrânge la plata, precum şi executarea oricărei porunci domneşti.
Aprodul avea la dispoziţie o închisoare specială, deosebită de cea a infractorilor, pentru debitorii insolvabili, numită în Moldova, warta.
B. Dregatorii de stat cu atributii militare.
Marele spătar este menţionat pentru prima dată în Ţara Românească în anul 1415 dar exista ca dregător şi în Moldova. Iniţial, a fost un dregător de curte, cu atribuţia principală să poarte spada domnului la marile ceremonii. În secolul al XVII-lea este comandant al armatei, iar mai târziu al cavaleriei. Rangul său era foarte înalt, fiind al treilea mare dregător, participând în această calitate la sfatul domnesc.
El avea ca subalterni pe spătarul doi, iar din secolul al XVIII-lea şi un al treilea spătar, precum şi funcţionari numiţi spătărei, răspândiţi în judeţe, organizaţi milităreşte în cete sau bresle, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească.
Marele spătar avea şi atribuţii judecătoreşti, în sensul că judeca subalternii după dreptul disciplinar ostăşesc, primind cu timpul atribuţii de politie şi justiţie penală în Ţara Românească, iar în Moldova, în afară de comanda slujitorilor spătăriei şi a spătăreilor, avea şi starostia Cernăuţilor, judecând pricini în acel ţinut.
Dregătoria de mare spătar s-a menţinut şi după intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice, având atribuţii de ordin judecătoresc şi administrativ.
Hatmanul este un dregător exclusiv moldovenesc, până în secolul al XVIII-lea acesta dregătorie neexistând în Ţara Românească. Denumirea de hatman a fost împrumutată de la polonezi, iar dregătoria avea un caracter predominant militar, el comanda întreaga armată.
De la început, hatmanul a fost un mare dregător, cu rang imediat după marii vornici, membru al sfatului domnesc. Ca toţi marii dregători a avut şi atribuţii administrative, cum au fost: oblăduirea Sucevei, supraveghind pârcălabul şi ulterior ispravnicul Sucevei; semna hrisoavele domneşti în absenţa şi în locul marelui logofăt; avea în grijă ţiganii domneşti, care aduceau importante venituri domniei, iar mai târziu a fost însărcinat cu supravegherea menzilurilor, adică a poştelor, pentru ca în a două jumătate a secolului al XVIII-lea rolul său militar să fie redus, sporind în schimb cel de poliţie, hatmanul răspunzând de liniştea întregului ţinut, să prindă pe răufăcători şi să facă primele cercetări.
El era şeful jandarmeriei, dar şi comandant al grănicerilor. El judeca pe toţi cei aflaţi sub comanda sa, pentru orice faptă, afară de trădare, avea o competenţă specială în privinţa robilor ţigani, pe care îi judeca chiar şi pentru fapte deosebit de grave, omor, tâlhărie etc. Avea la dispoziţie şi o închisoare, numită „grosul hatmaniei”.
În Ţara Românească nu a existat o dregătorie corespunzătoare, comandantul armatei fiind aici marele spătar. Alexandru Ipsilanti a creat dregătoria de „hatman


al divanului”, echivalent cu cea de vornic de aprozi, având sub ordinele sale pe zapcii divanului, un sameş, un logofăt, un ceuas, un stegar şi pe toţi bumbaşirii.
Dregătoria a fost menţinută prin Regulamentele Organice, păstrându-i-se atribuţiile poliţieneşti, dublate de atribuţiuni de ordin militar.
Pârcălabii au existat ca dregători în toate provinciile româneşti, sensul şi importanţa lor au variat după epoca şi provincie. În Moldova sunt atestaţi în anul 1411, fiind printre cei mai vechi dregători, comandanţi ai cetăţilor cu însemnate atribuţii militare şi administrative. De aceea, participau la sfatul domnesc poate de la Alexandru cel Bun, sigur sub domnia lui Ştefan cel Mare.
Aceştia erau câte doi de fiecare cetate şi în mod excepţional câte unul. În afară de apărarea cetăţii şi a zonei încredinţate, ei asigurau ordinea feudală şi judecau orice pricini civile sau penale, având la dispoziţie o închisoare şi dreptul de a pronunţa pedeapsa capitală.
Câtre sfârşitul secolului al XVII-lea ei nu au mai făcut parte din sfatul domnesc, rămânând conducători de ţinut.
În a două jumătate a secolului al XVII-lea s-au numit pârcălabi la toate târgurile şi cetăţile, astfel ca fiecare ţinut avea cel puţin doi pârcălabi. În ţinuturile de margine, pârcălabii purtau denumirea de staroste.
În Ţara Românească, pârcălabii au jucat un rol mai mic, acolo fiind mai puţine cetăţi. Cel mai însemnat pârcălab din Ţara Românească fiind cel al cetăţii Poienari, ca şi în Moldova, exercitând atribuţiuni nu numai militare, dar şi administrative şi judecătoreşti, şi la fel, în secolul al XVII-lea, aceasta dregătorie a decăzut, titlul de pârcălab fiind dat unor dregători mărunţi, locali.
În Transilvania ca şi în celelalte provincii româneşti, dregătoria de pârcălab a avut mai ales un caracter militar, pârcălabii fiind comandanţi de cetate, cum a fost Veres, pârcălab la 1677 al cetăţii Deva.
Denumirea de pârcălab s-a utilizat ulterior pentru a desemna conducătorii satelor.
Marele armaş este menţionat ca dregător pentru prima dată în Muntenia în anul 1478, iar în Moldova în anul 1489, având ca atribuţii principale: să execute hotărârile care pedepseau cu moartea sau cu mutilarea, prin intermediul călăului, sau personal la porunca domnitorului; să prindă, să întemniţeze şi să cerceteze pe vinovaţii de crime, de la boieri trădători, până la răufăcătorii de rând, avea dreptul să supună la cazne pe cei cercetaţi, pravila asigurându-i imunitate în caz de deces a cercetatului. A abuzat atât demult de aceste mijloace, încât chiar şi numele lui răspundea teroare.
Marele armaş avea în subordine închisorile, comanda artileria şi veghea în Ţara Românească ca ostenii să nu fugă de la bătălie, ţiganii domneşti fiind în grija sa. În Moldova se îngrijea şi de steaguri, de tunuri şi de muzica militară.
Subalternii săi erau: al doilea şi al treilea armaş, ispravnicul de armaş, vătaful temniţei, condicarul temniţei, precum şi armăşei răspândiţi în teritoriu, comandaţi în Moldova de un vătaf de armăşei şi în Ţara Românească de un căpitan de armăşei, fiind organizaţi milităreşte şi participând adesea la războaie.
Veniturile lor proveneau mai ales din „gloaba grosului”, o sumă fixă plătită de cel întemniţat în momentul eliberării.
Marele aga este menţionat documentar în anul 1567, comandant de dorobanţi în Ţara Românească, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, aga devenind mare dregător, participând la sfatul domnesc.
În secolul al XVII-lea comanda pedestrimea, fiind al doilea, după spătar la comanda armatei, ulterior sarcinile sale au evoluat, în secolul al XVIII-lea, fiind şeful poliţiei capitalei, cu competenţă generală asupra pieţelor, cârciumilor şi a stingerii incendiilor.


În Moldova, marele aga este menţionat prima dată în anul 1592, el comanda pedestrimea, hatmanul fiind comandantul călăraşilor. Încă din secolul al XVII-lea, avea ca sarcină „paza Iaşilor”, judeca pricinile mici şi contravenţiile din Iaşi, pedepsea desfrânarea şi beţia pe uliţe.
Atribuţiile poliţieneşti le exercita prin intermediul bulucbaşilor de sub comanda sa şi asupra târgurilor, putând judeca pricini civile ale târgoveţilor şi închide pe debitorii rău platnici în „grosul agiei”, temniţă pe care o avea la dispoziţie.
Marele serdar, era în Ţara Românească primul subaltern al marelui spătar şi comanda pe mazili, foştii dregători. Participa la sfatul domnesc şi avea dreptul să judece, ca orice demnitar feudal, pricinile celor aflaţi sub comanda sa şi prin delegaţie domnească orice pricini.
El avea totodată şi însărcinări administrative şi politice, fiind mare dregător. În Moldova, primul serdar a fost Ştefan, în anul 1653 fiind executat de Vasile Lupu pentru hiclenie. El avea sarcina să apere graniţa răsăriteană şi comanda călăreţii „de margine” şi pe mazilii din ţinuturi ca: Orhei, Lapuşna şi Soroca, fiind până la reformele lui Constantin Mavrocordat un mare dregător, atribuţiile sale fiind preluate de ispravnici.
Marele serdar, în Ţara Românească, atestat în anul 1520, avea ca atribuţie principală, grija corturilor domneşti şi încartiruirea armatei. Era recrutat de obicei din rândul boierilor cu experienţa în războaiele cu otomanii.
În Moldova, cu atribuţii similare este amintit în anul 1517, în plus, în caz de război era comandantul artileriei. Sarcina de a se îngriji de armamentul greu, îl face pe Dimitrie Cantemir să îl numească mare general de artilerie şi itendent al armatei.
Spre deosebire de Ţara Românească, în Moldova exista şi un al doilea serdar, ca subaltern al marelui serdar.
C. Dregători în serviciul domnului sau ai curţii domneşti.
Marele stolnic, este consemnat ca dregător în ambele ţări române extracarpatice, el purtând grija mesei domneşti, „stol” în limba slavă însemnând masă.
Servea personal la mesele oficiale, gustând mâncărurile pentru a arăta oaspeţilor că nu sunt otrăvite. Se ocupa de aprovizionarea curţii domneşti cu alimente şi strângea dijma de peşte cuvenită domniei. Era mai mare peste bucătărie în subordine avea un mare sufăr.
În Ţara Românească apare ca dregător în sfatul domnesc începând cu anul 1392, în Moldova această funcţie va fi atestată documentar la 18 noiembrie 1393. Ca mare dregător, înaintea vornicului unde, în plus de atribuţiile omologului său muntean, era „mai mare peste grădinari, pescari, dar şi peste, toate bălţile formate de braţele Prutului şi ale Nistrului”.
În subordinea sa se aflau stolniceii care aveau sarcina să servească bucatele la masa domnească. Această dregătorie a dispărut odată cu reformele lui A.I. Cuza.
Paharnicul, a existat ca mare dregător la curtea domnilor români, ca la toate curţile monarhilor feudali: francezi, unguri, bizantini etc. El a avut două denumiri: paharnic, care a circulat mai intens în Ţara Românească şi ceaşnic care a circulat mai intens în Moldova, dregători ce datează din secolul al XIV-lea, respectiv al XV-lea.
Atribuţiile care au determinat apariţia dregătoriei au fost grija de băutura domnului, atât pentru aprovizionarea pivniţelor domneşti, cât şi ca aceasta să nu fie otrăvită, paharnicul şi subalternii săi trebuind să guste în prealabil băutura domnului, să ia „credinţă”.


Cu timpul, atribuţiile s-au înmulţit, paharnicul administra viile domneşti, supraveghea pe cele particulare, percepea dijma vinului cuvenită domniei şi avea competenţa de a judeca pricinile ivite în legătură cu viile.
Comanda cetele de păhărnicei, în special în Ţara Românească, iar din a două jumătate a secolului al XVII-lea comanda pe roşii sau curteni. Subalternii paharnicului erau: al doilea paharnic, pivnicerul, cuparul, iar în Moldova şi al treilea paharnic.
Marele paharnic nu servea pe domn la masă, decât în zilele de sărbătoare, în restul zilelor era înlocuit de subalterni. În a două jumătate a secolului al XVIII-lea a pierdut caracterul de dregător la curte, atribuţiile sale fiind exercitate de alt dregător, şi anume cuparul, paharnicul rămânând un dregător fără atribuţii, un boier fără dregătorie.
Comisul, atestat în anul 1415 în Ţara Românească, era mai marele peste grajdurile domneşti, el se îngrijea de procurarea furajelor necesare cailor domneşti sau ai oaspeţilor străini.
El ţinea evidenţa cailor şi se ocupa de transportul cailor trimişi de domn sultanului. Comisul însoţea pe domn când acesta ieşea calare şi participa la ceremoniile unde erau prezenţi caii domneşti, inclusiv „tabla basa”, calul dăruit de sultan domnului.
Ca mare dregător avea în subordine un al doilea comis, fiind printre puţinii boieri care şi-au păstrat efectiv atribuţiile.
În Moldova, pentru procurarea vinului, marele comis administra braniştea de la Prut şi alte branişti domneşti, ajutat de subalterni rânduiţi special în acest scop, „branistari”.
Comisul avea în supraveghere harnaşamentele şi podoabele cailor, meşterii potcovari şi rotari, precum şi transportul prin ţară a oaspeţilor străini, fiind ajutat de al doilea comis şi de comisei, care erau răspândiţi pe întreg teritoriul ţării, alcătuind cete de comisei, organizaţi milităreşte, sub comanda unui vătaf.
Medelnicerul era un dregător care avea sarcina să toarne apă domnitorului ca să se spele pe mâini, înainte de masă. El mai servea la masă de sărbători, făcea parte din sfatul domnesc, şi avea ca subalterni pe al doilea şi al treilea medelnicer, care puneau masa domnului în fiecare zi.
În secolul al XVIII-lea slujba pe care o făcuse medelnicerul era îndeplinita de matargiu, care dădea domnului prosopul să se şteargă.
Clucerul se ocupa de aprovizionarea cu grâu, vin şi alte alimente necesare pentru curte şi oaspeţi. În lipsa jitnicerului, care a existat numai în Moldova marele clucer avea ca sarcină strângerea zeciuieli cuvenite domniei din grâu. El a avut ca subalterni pe clucerii de jitniţă sau de arie, şi un clucer de pivniţă.
Marele clucer avea dreptul de a participa la divan sau putea fi delegat să judece anumite pricini.
Slugerul, ca dregător, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova avea sarcina de a aproviziona curtea domnească şi oastea cu carne. În Ţara Românească era socotit „şeful măcelarilor” şi era „împărţitor de tainuri”.
Din cauza atribuţiilor sale multiple, el devine mare sluger, având în subordine un al doilea şi un al treilea sluger.
Pentru îndeplinirea sarcinilor sale, el primea bani de la vistierie, pentru a cumpăra vite, ţinea evidenţa consumului şi distribuia carnea. Către sfârşitul perioadei medievale, funcţia îşi pierde din importanţă, slugerul rămânând numai cu rangul şi cu 10 scutelnici.
Pitarul, avea sarcina să se îngrijească de pâinea care trebuia servită proaspătă, domnului şi curţii. Din secolul al XVII-lea atribuţiile lui s-au amplificat, el avea în grijă şi carele şi caleştile domneşti, precum şi caii de ham ai domnului.


Ca mare dregător avea în subordine un al doilea pitar, uneori primea şi misiuni diplomatice.
După despărţirea vistieriei ţării de cămară domnească, apare ca dregătorie cea de cămăraş, cu atribuţii de a strânge şi administra sumele de bani provenite din averile domnului sau din banii afectaţi din veniturile ţării domnului, ca şi procurarea obiectelor de lux pentru fastul curţii.
În sarcina sa era şi controlul instrumentelor de măsură ale negustorilor şi amendarea contravenienţilor. El locuia la palatul domnesc, avea şi atribuţii de protocol, fiind unul din sfetnici de taină ai domnului.

Mai existau ca dregători în serviciul curţii: marele căminar, care aduna dijmele de ceară cuvenite domniei, dările pe cârciumi şi prăvălii, pe cazanele de horincă etc; marele vameş care centraliza şi contabiliza toate veniturile provenite din vămuire; acesta depindea ierarhic de marele cămăraş.

loading...