Destramarea structurilor medievale si aparitia celor moderne

F
Destramarea structurilor medievale si aparitia celor moderne
 
Începând cu secolul al XVIII-lea în toate cele trei Ţări Române a fost instaurată monarhia de tip absolutist, care a îmbrăcat forme variate, în funcţie de particularităţile dezvoltării fiecăreia din aceste ţări, dar în toate cazurile a impus transformarea nobilimii în funcţionari publici, limitarea privilegiilor sociale şi înlocuirea monarhiei de drept divin prin guvernare pe bază de drept natural şi contract social, încurajarea forţelor productive din cadrul societăţii.
Monarhia de tip absolutist a cunoscut într-o primă perioadă forma regimului politic fanariot în Moldova şi Ţara Românească, căruia în Transilvania i-a corespuns regimul politic iosefinist, urmat apoi de regimul regulamentar şi de cel post-iosefinist, cu trăsături distincte.
În speranţa că va pune capăt luptei antiotomane a românilor, Turcia a introdus sistemul numirii unor domnitori, de regulă din rândul grecilor fanarioţi. Regimul fanariot se caracterizează prin întărirea puterii centrale cu ajutor turcesc.
Domnitorii fanarioţi cârmuiau în general, după „moda turcească”, adică autoritar, desfiinţând dreptul de plângere a boierimii la Poartă. Ei admit să restrângă suveranitatea ţărilor române în relaţiile lor externe, dar fără a înlătura, pe plan extern calitatea acestora de subiect de drept şi, încercând în acelaşi timp, reforme cu caracter luminist pentru ţară.
În evoluţia sa regimul turco-fanariot cunoaşte două faze: din anul 1711 până în anul 1774, şi de la pacea de la Kuciuk-Kainardji până în anul 1821.
Dacă în prima fază dominaţia otomană a adus grave încălcări autonomiei celor două ţări româneşti, în cea de a două fază reuşesc să-şi dobândească treptat unele drepturi politice şi economice, prin promovarea unei politici de echilibru între Turcia şi Rusia.
Regimul iosefinist instaurat în Transilvania îşi propunea, în principal, reforme cu caracter iluminist, reforme care nu urmăreau înlăturarea vechii orânduiri, ci consolidarea acesteia prin promovarea forţelor de producţie, satisfăcând în mod aparent interesele generale, dar paralizând în fapt tendinţele de transformare radicală a vechii societăţi.
În anul 1756 Transilvania a fost proclamată Mare Principat, de la această dată împăratul Austriei a devenit şi mare principe al Transilvaniei, exercitând conducerea centrală a Transilvaniei prin intermediul Cancelariei Aulice de la Viena, în cadrul căreia funcţiona Cancelaria Aulica Transilvana, încă din anul 1695 complet separată de cea a Ungariei.
Principele exercita puterea executivă, având dreptul de a conduce activitatea tuturor organelor administrative centrale din Transilvania. Celui mai înalt dregător, care îl reprezenta pe împărat purta titlul de guvernator, fiind ales de Curtea de la Viena dintre candidaţii votaţi, aleşi în Dieta Transilvaniei.
În fruntea Banatului, ajuns în anul 1718 în stăpânirea austriecilor era numit de Curtea de la Viena, dintre înalţi funcţionari de la Curte, un preşedinte, de obicei un general, care cumula atribuţii civile şi militare.
Domnii fanarioţi care guvernau în Principatele române erau numiţi direct de către Poartă din rândul familiilor greceşti bogate şi influente, care se aflau în serviciul sultanului.
Ca o expresie a dominaţiei otomane, instituţia domniei se transforma într-un instrument destinat să organizeze jefuirea sistematică a ţărilor române, scop în care Turcia a instituit sistemul confirmării domnitorului la câţiva ani după numire, confirmare condiţionată totdeauna de îndeplinirea unor obligaţii economice împovărătoare şi al mutării domnului dintr-o ţară românească în cealaltă.
Prin tratatul de la Kuciuk-Kainardji, ca şi printr-o serie de firmane s-a dat curs, în parte, cererilor privind stabilitatea domniei, iar prin pacea de la Iaşi din anul 1792, durata domniei a fost fixată la şapte ani, domnul putând fi schimbat numai pentru greşeli grave.
Din anul 1802, aprecierea acestor greşeli precum şi a abuzurilor domnitorilor fanarioţi revenea Rusiei, care putea interveni în favoarea ţărilor române.
Principalele atribuţii administrative ale domnitorului constau în numirea dregătorilor, înfiinţarea de târguri sau sate, eliberarea de paşapoarte etc.
Regulamentele organice, alături de unele tendinţe de modernizare a Statului, cuprind şi încercarea de revenire la „regimul nobilar”, ca urmare a presiunii boierimii, pentru a limita puterea domnului şi de a redobândi dreptul de a înainta plângeri la Poarta.
Aceste regulamente prevedeau ca domnul să fie ales pe viaţă de Obşteasca adunare extraordinară dintre marii boieri, cu o vârstă minimă de patruzeci de ani.


Regimul regulamentar nu a fost un regim constituţional propriu-zis, deoarece Regulamentele erau simple acte fundamentale, iar Adunarea obştească nu avea caracterul unui organ reprezentativ, ci al unuia pe stări.
Teoretic domnul îşi păstra prerogativele suverane, fiind şeful administraţiei, calitate în care numeşte sau destituie pe dregători, acorda titluri nobiliare, dregătorii, fiind şi şeful finanţelor.
În exercitarea atribuţiilor ce le reveneau, domnii erau ajutaţi de un Sfat restrâns, constituit din marii dregători, pe lângă care mai funcţionau „Divanurile”, adică adunări mai largi, formate din dregători mari şi mici şi din dregători personali ai domniei.
În Transilvania, guvernatorul era ajutat de un guberniu alcătuit din 12 consilieri, aflaţi ca şi guvernatorul sub autoritatea Cancelariei Aulice.
Sub Leopold al II-lea, urmaşul lui Iosif al II-lea, marea nobilime încearcă să recapete poziţiile pierdute şi impun împăratului revenirea la vechea organizare dinainte de legea urbarială din anul 1764, dar pe baza noilor idei ale vremii: principii constituţionale, contract social, suveranitatea poporului, drepturile omului şi cetăţeanului.
Deoarece nu exista o categorie socială capabilă să dea un conţinut nou acestor aspiraţii politice, nobilimea a înţeles să le aplice în interesul ei, reducând poporul suveran la stările privilegiate, „egalitatea” la egalitatea nobilimii de rând cu cea de rang, iar „contractul social” la contractul dintre nobilime şi împărat.
În felul acesta, împăratul Leopold al II-lea şi nobilimea au ajuns la un compromis în vederea restabilirii vechilor instituţii, a imunităţilor nobiliare şi la înăsprirea regimului aplicat păturilor productive.


Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)