Derivarea regresiva


                                   Derivarea regresiva

              Derivarea regresivă este procedeul analogic de creare a noi cuvinte, unităţi frazeologice şi forme gramaticale prin suprimarea unor afixe reale sau aparente de la cuvinte ori forme flexionare existente deja în limbă.

              Prin acest subprocedeu  se formeaza, eliminandu-se in totalitate sau numai partial, din baza de derivare a cuvantlui originar, o unitate considerate de vorbitori, pe baza unui model de derivare progresiva, a fi semantica, deci affix lexical; se formeaza deci astfel cuvinte ale caror radical este mai scurt decat radicalul cuvantului de baza.

Fenomen lingvistic greu definibil, insuficient studiat şi cu unele aspecte destul de controversate, derivarea regresivă ocupă un loc cu totul special în sistemul de formare a cuvintelor şi în cadrul aşa–zisei „etimologii interne” (care înglobează totalitatea creaţiilor proprii ale unei limbi date). Complexitatea fenomenului în discuţie provine, printre altele, din faptul că el se întâlneşte nu numai în domeniul vocabularului, ci şi al morfologiei, iar (mult mai rar) chiar al frazeologiei.

Derivatele regresive se pot clasifica,dupa un criteriu morfologic ,in categorii,dupa partile de vorbire in care se integreaza ;in cadrul partii de vorbire ,clasificarea tine cont de afixul ,aparent sau real.eliminat din cuvantul originar,in procesul derivarii.In acest sens, pot fi identificate urmatoarele patru categorii :

            a)Verbele formate de la substantive sau de la adjective :
Furniza<furnizor,represa<represor,picta<pictor,regiza<regizor,prin eliminarea,din substantivul originar,a partii finale-or,considerate sufix lexical,modelul imitat fiind reprezentat de o pereche precum vb.sculpta substantivul sculptor;sofa<soferprin eliminarea partii finale –er- considerate sufix de agent modelul imitat fiind friza-frizer ,nemuri<nemuritor,prin eliminarea sufixului de agent –tor-,modelul urmat fiindmuri –muritor,citi-cititor.
Sensul verbului (a se)gaina ne conduce spregainat,nu spre gaina,verbul formandu-se prin eliminarea partii finale –at- a substantivului  gainat ;incetini s-a format de la incetinel,din care a fost eliminata partea –el-
Alteori,verbul s-a format ,retinandu-se ,numai dintr-o grupare semantica ai carei termeni ,toti imprumutati,au radicali mai extinsi decat are radicalul verbal creat;astfel,audiaa fost format prin eliminarea finalurilor de dupa audi- din auditor ,audienta,auditie si,in mod similar au aparut candida din candidat,candidatura,corela din corelatie,corelat ,corelativ.s.a.
In toate situatiile,concomitent cu eliminarea partii finale din cuvantul originar a avut loc si o schimbare de valoare morfologica ,de la substantiv si adjectiv-la verb.

    b) Substantivele formate de la verbe
Fagada, tagada, oranda, chibz, au fost formate de la verbele corespunzatoare prin eliminarea unitatii –u- din radicalul verbal ,considerata sufix lexical.
Raca, fata, balba, vaj, hara, provin din verbele corespunzatoare,imprumuturi sau derivate, prin eliminarea din radicalul lor a unitatii –i-, considerate, gresit, a fi sufixul care formeaza verbe de onomatopee ,fapt real in perechi precumfas! -fasii, car!-carailuate ca model de analiza;
Concomitent cu eliminarea unei unitati de sens,din cuvantul originar,peste tot a avut loc si schimbare de incadrare morfologica,verbul trecand in substantive.

c) Substantive formate de la substantive sau de la adjective
Microbioloc, etimolog, merceolog, geodez, ortoped, ecolog, provin de la numele,imprumutate ale disciplinelor stiintifice sau ale meseriilor corespunzatoare care au, in plus, in radical segmentul-ie-, eliminat la formarea numelor de agent exemplificate.

d) Adjective formate din adjective
Prin suprimarea partii initiale –in-, considerate prefix,s-au format vincibildininvincibil, vincibilitatedin invincibilitate.


Principalele caracteristici ale derivării regresive

Având în vedere direcţia în care se exercită, se poate spune că derivarea regresivă este „reversul” derivării propriu–zise sau progresive, din care cauză a fost numită şi „derivare în sens invers” sau pur şi simplu derivare inversă. Pentru mecanismul diferit al celor două tipuri opuse de derivare, putem compara dirijor (format din dirija + suf. ­or) cu regiza, extras din regiz–or (< germ. Regisseur) prin eliminarea aceluiaşi afix derivativ.

Derivarea regresivă se produce atât în domeniul vocabularului, cât şi în sfera morfologiei, ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim de două aspecte fundamentale ale acestui fenomen: a) derivare regresivă l e x i c a l ă (cf. râşni < râşn–iţă) şi b) derivare regresivă m o r f o l o g i c ă (spre ex. refacerea lui gemet din gemet–e, pluralul mai vechiului şi normalului geamăt < lat. gemitus).
            Termenii actuali formati in limba romana prin derivare regresiva nu sunt prea  numerosi. Ei desemneaza mai ales nume de actiune sau rezultat al actiunii formate de la baza de verbe : accept < accepta, condens < condensa, enunt < enunta, furniza < furnizor, ramburs < rambursa . Theodor Hristea arata ca in acest mod s-au format in terminologia botanica romaneasca multe denumiri de arbori si arbusti fructiferi, dupa un tipar latin preexistent: alun < aluna, banan < banana, maslin < maslina…
 O analiza comparative l-a condus pe autorul citat la concluzia ca un sitem al  denumirilor de arbori si de fructe atat de unitar ca in limba romana, constituit pe baza unui procedeu atat de special ca derivarea regresiva, nu exista in nici o limba indo – europeana.




Derivarea regresivă constă atât în eliminarea unor afixe autentice, cât şi a unor segmente de expresie (cel mai adesea simple „terminaţii”), care se identifică formal cu morfeme de ordinul afixelor derivative sau al celor flexionare.

La baza derivării regresive, indiferent de natura ei, stă întotdeauna un proces de analogie. Astfel, pentru că existau în limba română numeroase perechi de felul lui filolog: filologie, fonolog: fonologie, lexicolog: lexicologie etc. (cu ambele elemente ele perechii explicabile prin împrumut) a putut fi creat derivatul regresiv etimolog (< etimolog–ie), care va înlocui, până la urmă, pe etimologist de origine franceză (< étymologiste).

Fiind un caz particular al analogiei (în sensul că se întemeiază pe modele preexistente), derivarea regresivă are întotdeauna caracter s i s t e m a t i c, asemenea oricărui tip de derivare. Se poate spune că, aşa cum în fonologie se întâlnesc perechi corelative sau omorganice de felul lui p:b, s:z, t:d etc. sau cum în domeniul derivării propriu–zise pot fi puse pe acelaşi plan perechile croi: croitor, munci: muncitor, scrie: scriitor etc., la fel şi în sfera derivării regresive cuplul avânt: avânta este comparabil cu blestem: blestema, câştig: câştiga, îndemn: îndemna ş.a.m.d. Caracterul sistematic al derivării regresive este, aşadar, demonstrat prin existenţa unor astfel de perechi corelative, în care (cum se întâmplă în cazul citat) substantivul este derivat de la verb după analogia unor tipare moştenite din latină (gust: gusta, joc: juca etc.) sau împrumutate din limbile cu care româna a venit în contact. Ultima caracteristică a procedeului de care ne ocupăm arată cât se poate de clar necesitatea de a studia orice derivat regresiv prin integrarea lui într–un sistem de forme analoge, care îl explică şi, adeseori, îi determină apariţia.

Creând derivate regresive, vorbitorii nu au conştiinţa că inovează, ci numai că utilizează cuvinte şi forme gramaticale existente deja în tezaurul lexical al limbii. Impresia subiecţilor vorbitori este că formaţiile inverse sunt cuvinte–bază, ceea ce se datoreşte faptului că orice derivat regresiv este prin definiţie mai scurt decât primitivul din care provine (cf., spre exemplu, cânt în raport cu cânta sau  râşni  faţă de substantivul râşniţă). Dificultatea de a identifica formaţiile regresive provine, pentru vorbitorul nelingvist, chiar din această răsturnare a raportului real care există între primitiv şi derivatul lui regresiv. Spre deosebire de vorbitorul obişnuit, lingvistul are, însă, posibilitatea de a stabili (ori de a restabili) raportul amintit, însă numai procedând i s t o r i c, adică reconstituind amănunţit „trecutul” unei formaţii explicabile prin derivare inversă.

Admiţând că un cuvânt provine din altul prin procedeul derivării regresive trebuie să ne întemeiem întotdeauna pe atestări sau, în alţi termeni, să avem neapărat în vedere c r i t e r i u l c r o n o l o g i c (valabil pentru toate tipurile de derivare). Astfel, despre cânt putem afirma cu certitudine că provine din verbul cânta, fiindcă nu este atestat până în a doua jumătate a secolului al XIX–lea. Primitivul său este, în schimb, foarte vechi, ceea ce e cât se poate de firesc, având în vedere că el a fost moştenit din limba latină (< cantare). Nu acelaşi lucru se poate spune, însă, despre cânt (greşit explicat de unele dicţionare prin lat. cantus; cf. CADE şi DLRM, s.v.), pentru că autorii lor pierd din vedere absenţa cuvântului în limba româna veche. Pe baza altor greşeli similare şi a multor fapte, dintre care unele vor fi discutate mai departe, putem conchide că fără o abordare care să fie, totodată, s i n c r o n i c ă şi mai ales d i a c r o n i c ă, studiul derivării regresive este de neconceput.

Ca procedeu de îmbogăţire a vocabularului, derivarea a în general, cunoaşte trei aspecte fundamentale, care trebuie şi pot fi riguros delimitate:
a) D erivarea progresiva (sau pr o p r i u–z i s ă), care se realizează prin adăugarea de afixe derivative şi care cunoaşte, la rândul ei, două tipuri mai importante: prefixarea şi sufixarea. Când acestea se combină (formându–se noi cuvinte prin adăugarea simultană de prefixe şi sufixe la aceeaşi temă lexicală), avem de–a face cu derivate parasintetice: îmbătrâni, dezgoli, neruşinat, neobrăzat etc.;
b) D erivarea regresiva(sau i n v e r s ă), care este opusul celei dintâi şi care se realizează prin eliminarea unor afixe autentice sau presupuse de la substantive, adjective şi verbe preexistente. Cele trei aspecte ale acesteia vor fi pe larg studiate, însă nu înainte de a delimita şi mai clar derivarea regresivă lexicală de cea morfologică;
c) D erivarea prin substitutie de afixe, care cunoaşte două aspecte diferite în funcţie de natura afixului suprimat şi înlocuit (prefix  sau sufix). Acestui tip de derivare, care, mai sus, nu a fost decât amintit, îi vom consacra un studiu special şi detaliat, imposibil de realizat în limitele spaţiului de care dispunem aici.


























Importanta mijloacelor interne de formare a cuvintelor in cultivarea vocabularului

              În societatea modernă noul pare să îşi facă apariţia la tot pasul, că este vorba de civilizaţia materială sau de cea spirituală. spirituală. Pentru a vorbi despre el avem, desigur, la îndemână termenii existenţi deja, care îl pot denumi sau descrie, dar adesea înnoirea se regăseşte şi la nivel lingvistic, respectiv terminologic. Formarea noilor unităţi lexicale se supune întru totul normei dominante, convenţiilor gramaticale, morfologice, sintactice, ortografice ale sistemului general al limbii.
             Noile concepte, ca şi invenţiile materiale, se realizează pe baza unor realităţi tehnice sau ştiinţifice care le sunt anterioare : astronautica, de exemplu, s-a putut dezvolta plecânduse de la cunoştinţele acumulate în astronomie, navigaţie şi aviaţie. În mod firesc, termenii proprii ştiinţelor ce servesc drept punct de plecare unor discipline noi vor fi integraţi în terminologia acestora (chiar şi un nespecialist poate identifica în vocabularul astronauticii termeni provenind din aviaţie şi astronomie). În afară de aceasta, unele discipline ştiinţifice de prestigiu influenţează întreaga gândire a unei epoci, termenii lor cunoscând o largă difuzare. Astfel, în epoca maşinilor cu abur, mai multe discipline şi-au articulat terminologia în jurul noţiunii de energie. Astăzi, electronica şi informatica împrumută şi generează o serie de termeni folosiţi în cele mai diverse discipline.

            În contextul socio-difuzării, un termen va cunoaşte o perioadă de lansare, apoi de extindere a folosirii lui în domeniul în care a apărut şi în alte domenii, următoarea etapă fiind una de îmbogăţire a sensului şi, apoi, eventual, de pătrundere în vocabularul uzual.
Tendinţa de internaţionalizare a terminologiei ştiinţifice şi tehnice a devenit azi foarte puternică. Evoluţia modalităţilor de creaţie lexicală este determinată indirect de
internaţionalizarea cercetării, de comercializarea pe pieţe din ce în ce mai largi a produselor ştiinţei şi tehnicii, de publicitate şi, în mod direct de organismele de standardizare terminologică.

          În general, vocabularul specializat se îmbogăţeşte urmând tiparele general valabile la nivelul lexicului general. Termenii specializaţi pot fi clasificaţi şi în funcţie de modalităţile de formare a lor. Productivitatea acestora variază mult în funcţie de domeniu, de epocă, de limbă.

                                                

Derivarea

Termenii actuali formaţi în limba română prin derivare regresivă nu sunt prea numeroşi. Ei desemnează mai ales nume de acţiune sau rezultat al acţiunii formate de la baze verbale: accept < accepta, condens < condensa, enunţ < enunţa, furniza < furnizor, ramburs < rambursa…

Derivarea afixală este mult mai productivă. Sufixarea analogică (despre care am vorbit într-un articol anterior), enunţată şi profesată în secolul al XVII-lea de Guyton de Morveau şi de Lavoisier, a avut o influenţă internaţională deosebită asupra nomenclaturii chimiei, în primul rând şi asupra terminologiei ştiinţifice şi tehnice în general, în sensul sporirii preciziei şi caracterului ei sistematic. Modelul a fost urmat în mai toate ştiinţele. A. Cuniţă (1980, p.119) vorbeşte, în acest sens, despre funcţia clasificatoare a unor sufixe.. Astfel, în medicină, termenii în –ită indică, de obicei, o maladie acută (apendicită, artrită, conjunctivită, flebită, hepatită, laringită…), spre deosebire de cei în –oză, care denumesc una cronică (artroză, ciroză, dermatoză, leucocitiză, lordoză, parodontoză …) şi de cei în –om, care se referă, de obicei, la o tumoră (adenom, carcinom, osteosarcom…) Specializarea formanţilor este recunoscută de un public larg, de vreme ce -ită a pătruns – cu această valoare – chiar şi în limbajul comun unde au apărut termeni precum chiulangită. Trebuie remarcat faptul că acelaşi sufix poate avea valori diferite de la disciplină la alta : -ită semnalează un nume de boală cronică în medicină, dar un nume de minereu în geologie (bauxită, casiterită, pirită). P.
Guiraud, (1978, pp.101 – 104) arată că aceste denumiri (pe care limba noastră le-a preluat ca atare din franceză) au fost create prin analogie cu unele existente deja : seria de termini în –ose (medicină), (rom. –oză) are ca punct de plecare ecchymose (< gr.), iar cea în –ome (rom. –om), termenul carcinome (< gr.). După modelul lui electron, terminaţia -tron a fost în mod arbitrar utilizată, prin falsă analiză, pentru formarea denumirilor unor particule atomice -neutron, pozitron - intrând în concurenţă cu -on – méson, nucléon, proton / mezon, nucleon, proton. În plus, -tron este folosit şi în formarea denumirilor unor aparate care produc aceste particule : bêtatron, cyclotron, décatron, synchrotron, synchrocyclotron…/ betatron, ciclotron, decatron, sincrotron, sincrociclotron, după cum -on se regăseşte în denumirile gazelor rare – argon, fréon – şi ale unor fibre textile – orlon, perlon, propidon, (formate, în acest caz după modelul lui nylon).

       Unele din aceste sufixe sunt de fapt elemente de origine savantă, greacă sau latină, funcţionând ca morfeme lexicale cu formă prescurtată şi păstrând – spre deosebire de sufixele propriu-zise – valoarea semantică iniţială (-om = „tumoră”).
      Referitor la specializarea sufixelor, mai adăugăm că, în limba franceză, majoritatea termenilor în -age desemnează operaţii tehnice sau industriale propriu-zise, pe când cei în - ment exprimă mai degrabă starea şi se referă la sfera umanului. Se mai pot face (J. Dubois, 1962, Alexandra Cuniţă, 1980) distincţii cum ar fi : -age – concret / -ment – abstract, respectiv -age – acţiune / -ment – stare. Se va spune, astfel : Le gonflage d’un pneu / Le gonflement d’un genou. L’affinage du cuivre. / L’affinement des manières. Le lavage des vitres. / Le lavement de l’intestin. Le tassage du sol. / Le tassement des vertèbres. Formele în –aj sunt, şi în română, un indicator al sferei tehnice – abataj, bobinaj, rodaj… – indicând acţiuni şi procese.

          Termenii obţinuţi prin prefixare pot fi clasificaţi în funcţie de doi factori: natura elementului relaţional implicat de structura sintactică pe care o traduce şi clasa căreia îi aparţin - cel mai adesea cea a morfemului lexical de bază. S-ar mai putea adăuga încă o distincţie de natură ortografică : termenii prefixaţi se scriu într-un singur cuvânt sau, mai rar,cu cratimă.

             În limba română derivarea cu prefixe nu este atât de productivă ca aceea prin sufixe. În sistemul terminologic românesc cele mai frecvente şi mai productive prefixe sunt cele neologice, de circulaţie internaţională. Ele sunt caracteristice sferei tehnico-ştiinţifice şi depăşesc doar rareori limitele ei : acefal, anticorosiv, biatomic, circumlunar, coliniar, conlocuitor, contrapagină, extrabugetar, hiperaciditate, hipotensiune, infraroşu, intraatomic, nonagresiune, parapsihologie, periartrită, postbelic, subdiviziune…

               Derivarea parasintetică - tradusă prin prezenţa simultană a unui sufix – operator care, de cele mai multe ori, schimbă clasa morfemului bază – şi a unui prefix, care adduce modificări noţionale este relativ puţin productivă în limba română (descoperitor, a despături, a dezrobi, dezrobitor…). În schimb au fost împrumutaţi termeni derivaţi după acest model : defazaj, extrapolare, extravazare, retrogradare, retroversiune…

Compunerea
În cazul termenilor compuşi vorbitorii nu mai analizează fiecare component în parte, ci produsul lor ca unitate semnificativă şi semnificată. Gradul se sudură a elementelor care intră în compunere variază. La origine, compusele au fost sintagme libere care s-au lexicalizat prin izolare de context. Din punct de vedere grafic, se remarcă modele utilizate la scară internaţională :
- termeni compuşi aglutinaţi : dreptunghi, pursânge, porthartă …
- termeni compuşi ortografiaţi cu cratimă (mult mai numeroşi) : azbo-ciment,
declaraţie-tip, macara-portal, oţel-beton, rachetă sol- sol, aer-sol …
În ceea ce priveşte alegerea uneia din variantele de mai sus, uzul nu este întotdeauna consecvent : se consemnează tehno-film, dar şi tehnoexpo (cf. Florica Dimitrescu, 1982).
Câteodată cratima este un semn distinctiv al termenilor compuşi diferenţiindu-i de
sintagmele lexicale : caiet-program / caiet dictando.
Finalul morfemului anterior este, de obicei, constituit de o vocală de legătură, mai ales
vocala „o”. Acest tip de formare se regăseşte mai ales în limbajul presei, rezultatul fiind o
serie de adjective de genul : euro-american, franco-germano-american, socio-profesional
etc.
Româna mai dispune şi de foarte frecvente forme compuse prin flexiune, de exemplu în
terminologia botanică populară : ochiul-boului, piciorul-cocoşului, coada-şoricelului, traistaciobanului,rochiţa-rândunicii etc.

Transpoziţie lexico-gramaticală, numită uneori şi derivare improprie sau
conversiune se referă la trecerea funcţională a unui termen dintr-o clasă lexico-gramaticală în alta. Ea este posibilă doar în cazul în care termenul este inserat într-un context specific, de obicei altul decât cel care defineşte clasa de distribuţie respectivă. În română au fost preluaţi din limba franceză mulţi termeni astfel obţinuţi (prin substantivizarea adjectivelor, de exemplu) - dirijabil, impermeabil, fungicide, pesticide etc.- dar, pe teren românesc, modul acesta de îmbogăţire a vocabularului nu este deosebit de productiv în sfera tehnicoştiinţifică.
Adjectivele formate de la gerunzii, prin conversiune au apărut sub influenţa limbii
franceze (calc lexico-gramatical) (cf. Th. Hristea, 1984, p. 103. ) : un intrând, un ieşind, un suferind, un rănit, un înscris … Ele sunt însă concurate de derivatele în -tor : ritm crescând /crescător, ordine descrescândă / descrescătoare etc.
În română sunt foarte frecvente numele de acţiune sau rezultat al acţiunii, exprimate prin infinitivul lung al verbelor (în mod curent substantivizate) : turnare, forjare, expandare,vidare etc.
Un caz deosebit de conversiune în spaţiul terminologic îl constituie cel al numelor
proprii, al numelor de inventatori, în special. Ele devin surse ale unor adjective : Diesel –
motor diesel, Roentgen – raze roentgen… şi sunt adesea dublate în vorbire de desemnări
descriptive: motor diesel – motor cu ardere internă. Uneori aceste nume proprii constituie
baza pentru derivarea afixală : Pasteur – a pasteuriza, lapte pasteurizat, Volta – arc voltaic,Eol – turbină eoliană etc.

Calcul lexical de structură este considerat un mijloc în acelaşi timp extern, deoarece reproduce un model străin, cât şi intern, pentru că foloseşte materialul indigen. Calcurile totale, care implică copierea unei structuri şi traducerea tuturor elementelor ei sunt relativ mai puţin numeroase decât cele parţiale. În acest ultim caz, o parte a cuvântului este tradusă şi alta împrumutată, respectându-se însă structura modelului:
- calcuri totale după modele franţuzeşti : câine-lup (după chien-loup), dreptunghi (după rectangle), hârtie-monedă (după papier-monnaie), locţiitor (după lieutenant), nou-născut (după nouveau-né) etc.
- calcuri parţiale după modele franţuzeşti : cale lactee (după voie-lactée), decret-lege (după décret-loi), patruped (după quadrupède), scurtcircuit (după court-circuit), semifinală (după demi-finale), triunghi (după triangle) etc.

Orice calc lexical este o traducere parţială sau totală, dar, bineînţeles, nu orice
traducere este un calc. Pentru aceasta ar trebui să redea atât sensul, cât şi structura
elementelor avute în vedere.

Calcul semantic constă în îmbogăţirea unui cuvânt deja existent în limbă cu sens nou,după modelul corespondentului său străin, de obicei polisemantic. Pentru a fi posibilă
copierea sensului nou după model străin este absolut necesar ca cele două cuvinte care se
suprapun în conştiinţa vorbitorului bilingv să coincidă parţial din punct de vedere semantic.
Această coincidenţă este cea care permite să se efectueze transferul sensului sau
sensurilor.Pot fi amintiţi termeni ce şi-au îmbogăţit astfel înţelesul : rădăcină – cu sensul pe care îl are în matematică şi lingvistică, după francezul racine; cerc a mai primit înţelesul de “grup de persoane legate între ele prin idei, convingeri, preocupări sau interese comune” (cerc de matematică, cercuri politice, cercuri de influenţă etc.), după modelul lui cercle; mişcare a ajuns să însemne şi “acţiune sau curent care grupează un mare număr de oameni în jurul unei acţiuni de interes general, al unei idei sau concepţii, dar şi “acţiune / organizaţie de masă care tinde să realizeze un scop social politic” prin analogie cu mouvement.





Împrumutul
Ca şi calcul, împrumutul este consecinţa cunoaşterii, într-o măsură mai mică sau mai mare, a unei limbi străine şi rezultatul influenţei ei, influenţă favorizată de relaţii de ordin cultural, economic sau politic. Prezenţa termenilor împrumutaţi în discursul de specialitate este motivată în mai multe feluri : uneori nu există încă în propria limbă un cuvânt sau o expresie corespunzătoare (sau nu este cunoscută de locutorul respectiv), care să poată exprima un anumit conţinut noţional. Se vorbeşte în acest caz de împrumut necesar. În textele de specialitate se folosesc de multe ori împrumuturi pentru a facilita înţelegerea unui termen indigen care încă nu este pe deplin consacrat, sau pentru a stabili echivalenţa între termenul indigen şi corespondentul său, folosit în literatura de specialitate străină. În fine, se mai întâmplă ca în acelaşi text să alterneze termenul împrumutat şi sinonimul său autohton pentru a se evita repetiţia.

Alături de împrumuturi mai circulă şi aşa-numitele xenisme – termeni străini, folosiţi cu o frecvenţă redusă, mai mult sau mai puţin întâmplător sau, eventual, din dorinţa de a epata.
Împrumuturile terminologice din franceză au avut şi au în continuare un rol important în formarea vocabularului specializat românesc. Încă din 1830, procesul de creare a terminologiei româneşti se caracterizează printr-un foarte mare număr de împrumuturi din limbile franceză şi latină. Mulţi dintre termenii proveniţi în perioada anterioară din limbile neogreacă, rusă sau germană şi care păstrau încă ceva din aspectul lor fonetic originar îşi stabilesc acum, pe baza limbii franceze, forma definitivă în limba română.

Terminologizarea
O sursă inepuizabilă de termeni noi este folosirea cuvintelor deja existente în limbă, cărora li se atribuie un sens specializat. Acest lucru se realizează prin metaforă (lapte de var, arteră de circulaţie, roată dinţată), metonimie (watt, şampanie, olandă), sinecdocă (ac magnetic – pentru busolă, cetaceu – pentru balenă etc.), deci prin terminologizarea lor.






















                                               Bibliografie


  1. Theodor Hristea (coordonator), Sinteze de limba română, 1984, p. 66-90.
  2. Carmen Iordachescu, Fonetica si Vocabular
  3. Coteanu, Ion, Bidu – Vranceanu, Angela, Limba Romana Contemporaae, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1985
  4. Coteanu, I, 1973, Stilistica funcţională a limbii române, Editura Academiei RSR,
Bucureşti;
      5.    Chiş, Dorina, 2001, Cuvânt şi termen, Editura Augusta, Timişoara;
      6.    Dimitrescu, Florica, 1982, Dicţionar de cuvinte recente, Editura Albatros, Bucureşti;
      7.    Cuniţă, Alexandra., 1980, La formation des mots – La dérivation lexicale en français contemporain, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;



Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)