marți, 28 februarie 2017

Dacia provincie a Imperiului Roman

Tags

F
Dacia – provincie a Imperiului
Roman
 
Cucerirea Daciei în urma războiului din 105-106 e.n. a însemnat nu numai supunerea dacilor, ci şi colonizarea acestei provincii cu elemente romane sau romanizate aduse din tot Imperiul roman. Noua provincie imperială cuprindea în hotarele sale, după informaţiile lui Claudius Ptolemaios, Transilvania, Banatul, Oltenia, vestul Munteniei şi o parte din Moldova.
Provincia Dacia era condusă de un guvernator numit „legatus Augusti pro praetore”, iar în timpul împăratului Hadrian, acesta conducea numai provincia Dacia Superior, respectiv partea de miazănoapte, cealaltă parte Dacia Inferior, fiind sub autoritatea, iniţial a unui prefectus iar apoi a unui procurator prezidial, guvernatorul Daciei Suprior având rang mai înalt, senatorial, îndeplinind şi functia de comandant al Legiunii a XIII Gemina.
Acelaşi împărat avea să împartă Dacia, la mijlocul secolului II, în trei părţi: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis şi Dacia Porolissensis, fiecare sub autoritatea unui procurator care avea şi atribuţii administrativ-financiare.
Organizarea Daciei, ca provincie romană era totuşi unitară, împărţită numai pentru o mai eficientă administrare, în trei subdiviziuni.
Administraţia centrală a provinciei avea în frunte pe guvernator, care după împărat avea „cea mai mare competentă” asupra locuitorilor din provincie, el îngrijindu-se ca provincia ce o administra să fie „potolită şi liniştită”.
Un rol însemnat în organizarea centrală de stat o avea „concilium provinciae Daciarum trium”, care era prezidat de preotul provinciei, şi care, pe lângă cultul împăratului se mai îngrijea şi de ridicarea de monumente sau statui în cinstea celor ce făcuseră binefaceri provinciei, aducea mulţumiri guvernatorului, la ieşirea din funcţie, pentru modul cum administrase provincia.
În Dacia, ca în întreg Imperiu Roman au existat aşezări orăşeneşti, colonii şi municipii precum şi aşezări rurale. Coloniile se bucurau de o situaţie mai bună decât municipiile, fiind alcătuite, de obicei, din foşti ostaşi romani stabiliţi în provincie, pe când municipiile erau aşezări care dobândeau acest statut ca urmare a îndeplinirii sarcinilor impuse şi a integrării în viaţa politică a Imperiului.
În coloniile şi municipiile din Dacia exista un sfat orăşenesc „ordo decurionum”, decurionii fiind aleşi de către magistraţi superiori dintre persoanele care exercitaseră, anterior, în oraşul respectiv o magistratură.
Potrivit legilor municipale, decurionii aveau, în principal, sarcini administrative: se îngrijeau de încasarea contribuţiilor impuse de autorităţile imperiale oraşului şi de perceperea la timp a impozitelor ordinare, supravegheau
îndeplinirea lucrărilor edilitare, controlau gestiunea financiară a oraşului, stabileau prestaţiile ce urmau a fi efectuate de cetăţeni etc.
Cei mai de seamă magistraţi orăşeneşti erau duumvirii întâlniţi în colonii, şi quatuorviri, în municipii. În exerciţiul atribuţiilor lor, aceştia puteau fi înlocuiţi vremelnic de un prefect.
Duumvirii şi quatuorviri prezidau alegerile municipale, organizau jocuri şi serbări, adjudecau lucrările publice, arendau proprietăţile comunale şi supravegheau gestiunea financiară a oraşului
Ierarhia funcţionărească din oraşe era alcătuită din magistraţi inferiori, aedili şi quaestori.
Aedili aveau ca atribuţii: întreţinerea în bunăstare a drumurilor şi canalelor, arendarea băilor publice, supravegheau ca înhumarea celor morţi să nu se facă în interiorul oraşelor, exercitau poliţia pieţelor şi erau datori să organizeze jocuri publice pentru cetăţeni.
Quaestorii aveau funcţia de casieri comunali şi alcătuiau treapta inferioară a ierarhiei funcţionarilor. În subordinea magistraţilor orăşeneşti se aflau diferiţi slujbaşi: lictori, aprozi, scribi, arhivari, crainici etc.
Uneori împăratul putea fi ales de locuitorii oraşelor în calitate de duumvir sau quatuorvir, caz în care era reprezentat în oraşul respectiv de un delegat numit praefectus quinquennalis, care administra treburile oraşului fără să aibă vreun coleg de magistratură.
În jurul oraşelor se aflau diverse unităţi teritoriale ce depindeau administrativ de acestea, cum ar fi forurile şi conciliabulele, târguri cu magistraţi proprii, aleşi de locuitori, satele, numite vici sau pagi, şi aşezări rurale întărite, numite castella.
Cele mai importante unităţi administrative ce depindeau de oraşe erau ţinuturile numite „teritoria”. Unele dintre acestea se bucurau de oarecare autonomie, conducerea lor fiind încredinţată unui sfat de consilieri comunali în fruntea căruia se găsea un „quinquenalisales”, ales dintre conducătorii satelor din ţinut.
Satele, în care locuia mare majoritate a populaţiei locale, numite mai rar pagi şi mai frecvent vici, erau conduse de doi magistraţi, ajutaţi în problemele financiare de un questor. Satul putea avea şi un singur conducător, ales de săteni fie numit de autorităţile superioare, denumit în acest caz „princeps loci”.
Conducătorii satelor erau ajutaţi în treburile administrative de către un consiliu sătesc, „ordo”, care funcţiona într-o clădire special amenajată, numită „auditorium”.
Un rol important în Dacia l-au avut „colegiile”, asociaţii de persoane unite prin activitatea şi profesiunea lor comună, care, pentru a avea existenţă juridică, trebuiau să fie alcătuite dintr-un număr minim de membrii care sa contribuie cu o cotizaţie bănească la fondul social comun.
Colegiile erau administrate de un preşedinte, „magister”, de un ajutor al acestuia „comagister” şi de un consiliu, colegiile din Dacia fiind de regula împărţite în decurii şi mai rar în centurii.
Pentru o bună şi eficientă organizare se percepeau de la locuitorii Daciei, impozite, care erau de două feluri: directe, cum ar fi impozitul funciar care greva toate proprietăţile particulare din Dacia şi capitaţia, un impozit personal plătit de toţi, indiferent dacă erau sau nu cetăţeni; negustorii plăteau un impozit special, numit „aurum negotiatiorum” şi indirecte, pe moşteniri, eliberări sau vânzări de sclavi etc.
Un venit important era asigurat de taxele vamale, „portoria”, care se percepeau la intrarea sau ieşirea din circumscripţiile vamale, şi care grupau două sau mai multe provincii, Dacia făcând parte din circumscripţia vamală a
                        Iliriei. Din punct de vedere administrativ, vămile au fost la început concesionate,   
                        ulterior sistemul fiind înlocuit cu regia.

Pentru problemele financiare, fiecare dintre cele trei subdiviziuni ale Daciei aveau câte un procurator având în subordine funcţionari inferiori care colectau diferitele categorii de impozite.

loading...