marți, 28 februarie 2017

Cum a muncit Liviu Rebreanu la operele sale de mari proportii

Tags

       Cum a muncit Liviu Rebreanu la operele sale de mari proportii




       Prima mare batalie pe care a dus-o Liviu Rebreanu , in afirmarea sa ca scriitor ,  a trebuit s-o dea pentru stapanirea limbii , deoarece se exprima cu destula stangacie , apeland mereu la regionalisme . Iata cum isi marturiseste bucuria , in scrisoarea adresata familiei , in august 1900, dupa ce fusese admis la Scoala militara din Sopron : « Iubiti parinti , examenul de primire l-am pus . Is luat . E foarte bine . Acuma mi-s imbracat in haine catanesti . Trimiteti si celea camasi »De aici si pana la frazele indelung migalite pentru a inchide in ele « cateva clipe de viata adevarata » este un drum nespus de lung , strabatut de Liviu Rebreanu in nenumarate nopti de veghe , tot scriind si transcriind aceleasi pagini , ani la rand . O asemenea evolutie pune in lumina faptul ca Rebreanu a fost « tipul de scriitor la care cel mai mult izbeste nu dotarea nativa , ci realizarea ei in optime conditiuni . Si aceste conditiuni si le-a creat , impunandu-si un stil riguros de munca , pe care l-a respectat de-a lungul intregii sale vieti . Inceputul a fost chinuitor : «  Numai cu multa staruinta am ajuns sa-mi devie biroul meu cu hartia alba o necesitate de viata . Obiceiul mi l-am facut tocmai lucrand la Ion.Obiceiul a devenit pe urma pasiune . O zi in care n-as sta la masa de scris cateva ore mi s-ar parea acuma o zi pierduta ».La romanul Ion a lucrat cu intreruperi 10 ani (1910 – 1920) sau poate chiar mai mult : desi pe coperta unui caiet ce cuprinde note referitoare la romanul Zestrea  ( acesta a fost primul titlu pentru Ion ) autorul a scris : 11 august 1910 , marturisirile sale situeaza aceste note in perioada 1908 – 1909 . In timpul redactarii romanului , Rebreanu a alcatuit si lungi liste cu nume de personaje , localitati , paduri , arborele genealogic al unor familii , harta satului Prislop , desene privind casa Glanetasului etc.Transcrierea pentru tipar a inceput-o in 1918 si a realizat-o  cu multa exigenta de vreme ce abia in august 1920 ii scria sotiei sale ce se afla in vilegiatura : «  … maine duminica seara , ispravesc cu Ion . Mai am 24 de pagini de transcris in total . Ura ! Bine c-am sfarsit. »
     Tudor Vianu , amintindu-si de vizitele pe care i le facea scriitorului prin 1919 , noteaza ca « Rebreanu scria atunci , a cincea , a sasea oara , romanul Ion . Munca incepea odata cu caderea serii si continua pana la revarsatul zorilor , cu mare abuz de cafea , de tutun , in cand in cand cu racorirea fruntii infierbantate « . O impresionanta imagine contureaza criticul in continuare , prezentandu-ne pe marele scriitor ca pe u  adevarat  « faur aburit » : « Cand se arata in lume , Rebreanu parea ca un om beat de munca , iesit parca atunci din galeriile unei mine sau din dogoarea marilor furnale » . Intalnindu-l in perioada cautarilor de sine , Vianu marturisea ca a invatat de la mai varstnicul sau confrate « ce fel de activitate omeneasca este munca literara si ce virtuti omenesti impune aceluia care i se consacra ».
    Toate operele sale de mari proportii s-au desavarsit de-a lungul multor ani de apriga migala . Padurea spanzuratilor a fost scrisa in perioada 1918 – 1922 si scriitorul a avut puterea sa elimine chiar in versiunea  ultima pagini ce i se pareau ca strica armonia constructiei : a renuntat la scrisoarea pe  care Apostol Bologa o trimitea mamei sale inainte de a fi spanzurat , precum si la scenele finale , in care Ilona se ducea sa planga pe mormantul iubitului ei .
     Adam si Eva s-a dezvoltat dintr-o incercare de roman , intitulat Sarpele ( 1917 ) , caruia i s-a adaugat o nuvela inspirata de o ciudata intamplare traita de autor in septembrie 1918 , la Iasi . Purtat mult timp in minte si magalit apoi pe hartie , dupa o prealabila documentare asupra diferitelor epoci in care se petrece actiunea .
     Cea mai lunga gestatie a avut insa Rascoala . Ideea de a scrie o asemenea lucrare i-a venit autorului inca de pe cand era in Ardeal si planuia romanul Zestrea . Citind articole referitoare la rascoala , a inteles ca  problema  pamantului este « mai vasta , mai variata si mai trainica » decat incerca sa o schiteze prin framantarile lui Ion . S-a hotarat atunci sa scrie o trilogie , in care volumele « urmau sa fie legate intre ele prin fire destul de solide , incat sa le tina laolalta si in acelasi timp destul de elastice , ca fiecare parte sa poata exista independent de celelalte » . Alte preocupari insa l-au indepartat de realizarea unui asemenea proiect : stabilirea sa la Bucuresti si lupta pentru existenta . cand a reusit sa se acomodeze cu noua viata si sa-si gaseasca un rost ,  a reluat firul gandurilor toarse « acasa » , dar de aceasta data , mai putin ambitios , si-a zis ca o drama se scrie mai usor decat un roman si mai cu seama decat o trilogie ; i-a fixat si titlul : Taranii .
      S-a reintors atunci ( in 1913) la paginile romanului Zestrea  , dar simtind ca va trebui sa migaleasca ani si ani la o asemenea  lucrare , l-a ademenit din nou gandul de a realiza mai repede o piesa de tatru . Povestea lui Ion al Glanetasului ii era insa prea adanc  intrata in suflet pentru a se putea elibera de ea altfel decat asternand-o pe hartie . Si asa va face , in ani lungi si grei , scriind si rescriind . Abia in vara  anului 1927 , dupa ce tocmai terminase de transcris Ciuleandra  , a reluat paginile cu insemnari pentru Rascoala . Intre timp , reusise sa se documenteze , intr-un alt mod decat din lectura ziarelor , asupra durerosului eveniment : cercetand locurile si oamenii .
     Si totusi , nici de data asta n-a mers usor . In prima noapte cand a inceput lucrul ( 9 iulie 1927 ) , de la 9 seara la 6 dimineata , n-a scris decat 8 randuri , la 1 august abia a creat « fraza salvatoare » , care se potrivea cel mai bine pentru a deschide romanul : « Dumneavoastra  nu cunoasteti taranul roman ! ».Este interesant de retinut ce important era pentru Rebreanu sa intre in ritmul cartii prin alcatuirea primei fraze si a primului capitol : « Prima fraza marcheaza ritmul deosebit , unic , al romanului . Dupa ce am gasit-o , pare atat de naturala , incat te miri cum te-ai putut gandi  la altceva . Continutul ei , cuvintele , cadenta , toate o caracterizeaza ca fiind singura posibila si indicata sa deschida poarta unei lumi noi . La fel primul capitol zugraveste atmosfera generala a acestei lumi sau cel putin o povesteste » .
      Paginile scrise in acea vara n-au putut fi insa revazute si continuate decat in 1930 , la Valea Mare , intr-o regiunecare-i va fi amintit romancierului , prin relief si atmosfera , de locurile copilariei sale .
      In toamna si in oarna anului 1931 a asternut pe hartie toate capitolele , dar sub forma unui material brut , ce urma sa fie supus retopirii creatoare , care a reprezentat si momentul cel mai istovitor al acestei munci : « Din aprilie pana in noiembrie 1932 am lucart aproape fara intrerupere , in toate noptile , cate 9-10 ore.eram atat de pornit de munca , incat dupa – amiezile , cand trebuia sa ma odihnesc , ma asezam la birou si continuam pana se insera . Toata vara n-am fost la Bucuresti decat de 5-6 ori cate o zi,doua . A fost cea mai pasionata munca , dar si cea mai istovitoare . Ultima noaptea , cand am putut scrie « Sfarsit » pe ultima fila , am adormit peste manuscrisul gata , sleit parac de toate energiile ».

       Aceasta este « povestea » romanului Rascoala , la care a gandit si a lucrat aproape un sfert de veac . Truda noptilor de veghe , spaima fii albe pe care randurile se asterneau atat de greu l-au urmarit ins ape Rebreanu pana la ultimele sale lucrari . Camil Baltazar isi aminteste cum intr-o noapte de vara , aflandu-de la Valea Mare , a iesit pe la doua in pridvor sa se racoreasca si atunci l-a zarit  pe Rebreanu « stand adanc incovoiat peste birou si scriind . Am tresarit si m-am cutremurat . Fata ii era de o paloare accentuata , de parca , in efortul nemasurat de a transpune pe hartia alba din fata slova chinuita de framantarea launtrica , tot sangele ii pierise din obraji . De data aceasta parea cu totul alt om decat cel cunoscut » . De fiecare data ,era ca un alt Mester Manole , zidea o parte din fiinta lui in opera . Iata inca o marturisire tulburatoare , referitoare la timpul cand scria Gorila : « Marti 19 ianuarie 1937 . Iar n-am scris nimic … Am ajuns sa ma zbucium pentru inceput cu atata staruinta incat imi vine sa cred ca este o manie . Toata lumea care apare in acest inceput este atat de clara , facuta , vazuta , auzita , toata desfasurarea hotarata in linia ei  , chiar cuvintele principalilor oameni imi palpita in creieri , oameni insisi sunt conturati cu trasaturile lor fizice si sufletesti  - si totusi stau pe loc . De luni , aproape ani de zile . E ceva ingrozitor . Nu stiu unde am sa ies . Sper necontenit ca odata inceputul realizat , restul va merge mai usor , cu mai multa bucurie , altfel  creatia   aceasta ar fi cea mai dureroasa si mai sleitoare … Sunt atatea zeci , poate sute de nopri de veghe zadarnica … Imi trec prin minte mii de alte lucruri , numai fraza salvatoare nu vine , fraza care sa fixeze ritmul adevarat … In sfarsit sa persistam . Creatia e si vointa staruitoare , ucigatoare , energie neclintita … Am stat pana la 3 si pe la 4 m-am culcat » .                                                                                                                

loading...