marți, 28 februarie 2017

CRIZA ALBANEZA

Tags

În secolul al VII-lea e.n., pe teritoriul de astăzi a provinciei Kosovo, a început procesul de formare al statului sârb. Oraşul Peci a fost, la mijlocul secolului VII, cel mai important centru ortodox din regiune. După înfrângerea sârbilor în bătălia cu turcii de la Kosovo Polje din anul 1389, regiunea a început să fie populată cu albanezi musulmani. Sub presiunea turcilor, populaţia s-a refugiat spre nord dinspre Peci spre Belgrad. Această dislocare este cunoscută în istorie că „marea migraţie a sârbilor” sub conducerea patriarhului Arsenie III. De-a lungul timpului, preponderenţa etnicilor albanezi a crescut până la aproape 30% cât reprezintă în prezent. Albanezii din Kosovo au făcut parte, alături de conaţionalii lor şi de alte popoare balcanice, din Imperiul Otoman. După destrămarea acestuia, regiunea a rămas în cadrul Serbiei, cu excepţia unei scurte perioade – între 1942 şi 1945 – când a fost alipită Albaniei.
Tratatele încheiate la sfârşitul celor două conflagraţii mondiale au menţinut statu-quo-ul teritoriului, populat în majoritate de etnici albanezi. Situaţia apărută după moartea lui Tito şi îndeosebi după căderea sistemului comunist a alimentat atât creşterea agresivităţii naţionalismului sârb, cât şi a iredentismului kosovar. Astăzi, albanezii din provincia sârbă revendică independenţa, iar cei mai radicali visează şi mai departe, la unirea cu patria-mamă. Încercând să pună capăt unui conflict sângeros care poate reaprinde „butoiul de pulbere” balcanic, comunitatea internaţională a oferit, la Rambouillet, o soluţie menită să satisfacă ambele părţi o autonomie lărgită, în interiorul actualelor frontiere ale Iugoslaviei.
Primele semne ale conflictului dintre albanezii kosovari şi sârbi au apărut imediat după dispariţia lui Tito. Regiunea cu o foarte puternică omogenitate a populaţiei – etnicii albanezi reprezintă 90 la sută din cele două milioane de locuitori,  ocupând o suprafaţă de 10.900 km. p., Kosovo este un pământ sărac, iar  populaţia deţine recordul şomajului şi al analfabetismului în federaţie. Are însă o vitalitate demografică deosebită, mai mult de jumătate din populaţie având sub 20 de ani. În edificiul federaţiei lui Tito, Kosovo a primit, prin Constituţia din 1974 un statut de provincie autonomă în cadrul Republicii Serbia. Prea puţin şi prea târziu pentru o regiune distinctă şi cu o populaţie la fel de mare că în Republicile Slovenia sau Macedonia. Dar albanezii din Kosovo au fost priviţi de Belgrad, întotdeauna, că „duşmanul din interior”.
Regimul Miloševič. Fosta federaţie iugoslavă încetase să mai existe, în termeni reali, încă de la sfârşitul anului 1991; decesul său definitiv a fost înregistrat în aprilie 1992, când delegaţii sârbi şi muntenegreni au fost singurii care şi-au făcut apariţia la o convenţie, organizată de Serbia, cu privire la Iugoslavia. De aici înainte, federaţia iugoslavă, în realitate şi cu numele, avea să constea exclusiv din Serbia şi Muntenegru.
Cele două republici aveau în comun un factor important: erau singurele, dintre toate părţile constitutive ale vechii federaţii iugoslave, unde fuseseră alesese parlamente dominate de comunişti şi preşedinţi foşti comunişti, Slobodan Miloševič în Serbia şi Momir Bulatovici în Muntenegru. Dar relaţia dintre cele două nu a fost niciodată prea bună. La referendumul organizat în Muntenegru pe 1 martie 1992, 92% din voturi au fost în favoarea federaţiei, cu precizarea că minorităţile etnice boicotaseră scrutinul; şi, chiar dacă rămânea de orientare pro-sârbească, Partidul Socialiştilor Democraţi din Muntenegru (SDPCG) era în favoarea unei revizuiri a federaţiei, criticat de forţe tot mai puternice, care preferau ca accentul să se pună mai mult pe individualitatea culturală şi economică a ţării. Mulţi muntenegreni se temeau că dorinţa Serbiei de a obţine o bază navală la Marea Adriatică va convinge Belgradul să facă Zagrebului concesii cu privire la peninsula Prevlaka, o fâşie îngustă de pământ care mărgineşte Golful Kotor. În martie 1993, atitudinea pro-sârbească a partidului de guvernământ devenise atât de nepopulară, încât cabinetul pur SDPCG a lăsat locul unei coaliţii, chiar dacă primul-ministru Milo Djukanovici şi-a păstrat postul. În noiembrie, cei care susţineau slăbirea relaţiilor cu Serbia au avut satisfacţia de a vedea Biserica Ortodoxă muntenegreană separându-se de cea sârbă.
În Serbia, Kosovo rămânea centrul atenţiei. În ianuarie 1990, douăzeci şi una de persoane fuseseră ucise în demonstraţiile care cereau reforma politică; în februarie, Armata Naţională Iugoslavă a intrat în Kosovo. Reacţia lui Miloševič a fost una de centralizare, liberalizare şi serbianizare, în conformitate cu politica populistă şi populară care îi adusese victoria în alegerile prezidenţiale din Serbia, în decembrie 1990. A continuat să facă presiuni asupra albanezilor din Kosovo, suspendând constituţia provinciei în martie 1992, înlocuindu-i pe albanezi cu sârbi în forţele de poliţie şi în alte funcţii publice, declarând sârba unica limbă oficială şi încercând, cu un succes limitat, să colonizeze provincia cu locuitori sârbi, în parte refugiaţi din Bosnia şi Croaţia. Când Liga Democratică, ilegală, din Kosovo a organizat alegeri clandestine punând bazele unui strat „din umbră”, represaliile s-au intensificat, în special prin închiderea şcolilor albaneze şi a altor instituţii de învăţământ în decembrie 1992, Miloševič a obţinut o victorie relativ uşoară în alegerile prezidenţiale.
Conflictul din Kosovo a distras multor sârbi atenţia de la problemele economice cu care se confrunta ţara. Înainte de apariţia colapsului, fosta federaţie iugoslavă avusese de răspuns pretenţiilor riguroase formulate de instituţiile financiare internaţionale; în 1990, primul-ministru Ante Markovici răspunsese printr-o serie de măsuri dure, care includeau introducerea unui nou dinar, copiat după marca germană, şi care reuşiseră să contribuie la oprirea inflaţiei. Eforturile lui au fost total compromise de Miloševič, care a tipărit ilegal bani pentru a ajuta întreprinderile neprofitabile, dar toate acestea erau chestiuni minore, prin comparaţie cu cele ridicate de sancţiunile internaţionale aplicate Iugoslaviei. În decembrie 1991, Comunitatea Europeană a restrâns sancţiunile, impuse iniţial tuturor republicilor, la Serbia şi Muntenegru, ca pedeapsă pentru atitudinea obstrucţionistă adoptată în negocierile de la Haga. În mai 1992, comportamentul sârbilor în Bosnia a constituit motivul pentru impunerea de câtre ONU a sancţiunilor depline Serbiei şi Muntenegrului, dintre care cea mai importantă era cea privind petrolul. Efectul lor s-a făcut simţit şi, la sfârşitul lui 1993, economia înregistra o cădere liberă, cu o rată a inflaţiei estimată la două procente pe oră. Numai introducerea noului dinar din ianuarie 1994 a oprit declinul.
Lipsurile economice, cu efecte în numeroase domenii, au reprezentat unul dintre motivele pentru care Partidul Socialist Sârb al lui Miloševič nu a obţinut majoritatea absolută în alegerile parlamentare din decembrie. Dar mai erau şi altele. Miloševič promisese o democraţie pluripartită, dar făcuse presiuni imense asupra grupărilor din opoziţie. În martie 1991, protestele împotriva controlului exercitat de el asupra presei au dus la confruntări atât de grave, încât părea că ar putea fi eliminat de la putere. Un an mai târziu, s-au organizat alte demonstraţii pe aceeaşi temă. Dar nimic nu reuşea să îl îmblânzească pe Miloševič. În iulie 1993, la Belgrad s-au înregistrat noi tulburări, de data aceasta provocate de demiterea lui Dobrica Qosici, preşedintele federaţiei; liderul Mişcării Sârbe de Reînnoire, poetul Vuk Drajkovid, şi soţia sa Danica, care era actriţă, au fost închişi şi bătuţi cu brutalitate în urma evenimentelor; iar în septembrie 1993, când s-a programat un vot de neîncredere faţă de preşedintele Miloševič în adunarea federală, acesta a desfiinţat adunarea.
Lipsa unei majorităţi parlamentare absolute îl obligase pe Miloševič să alcătuiască o coaliţie cu Partidul Radical Sârb, al lui Vojislav Seselj. Când sancţiunile au început să îşi facă simţite efectele, el şi-a dat seama că nu putea obţine un răgaz decât încheind un compromis asemănător în Bosnia, lucru care nu a fost pe placul lui Seselj. Dezacordurile pe tema planului Vance-Owen l-au convins să abandoneze coaliţia în mai 1993, pentru ca, un an mai târziu, tendinţa lui Miloševič de a impune sancţiuni sârbilor bosniaci să provoace revolta în cercurile extrem de naţionaliste din Serbia. Miloševič, însă, şi-a văzut de drum. În 1995, s-a arătat ceva mai flexibil faţă de ONU, mai ales după ce fusese acuzat că Serbia aproviziona din nou forţele sârbilor bosniaci din Srebrenica, iar reacţia oficială a Belgradului faţă de succesele krajnelor din Slavonia şi Knin a fost mai potolită decât ar fi dorit mulţi dintre naţionaliştii sârbi.
Pentru Miloševič, răsplata avea să vină sub forma prezenţei, că reprezentant unic al sârbilor, la discuţiile de la Dayton, unde a obţinut ridicarea parţială a sancţiunilor. Faptul că ele nu au fost complet anulate s-a datorat opoziţiei Statelor Unite, care au insistat că aceasta se putea face numai după verificarea alegerilor din Bosnia, din septembrie 1996.
În pofida tuturor acestor evenimente, Miloševič a obţinut o victorie uşoară în alegerile din noiembrie 1996, chiar dacă participarea partidului la guvernarea locală s-a subţiat considerabil, în special în marile centre industriale care avuseseră cel mai mult de suferit de pe urma sancţiunilor. Declaraţia guvernului de invalidare a scrutinului a provocat demonstraţii masive la Belgrad şi în alte oraşe.
Criza albaneză şi mafia kosovară. În martie-aprilie 1997 începe criza albaneză. Răsculaţii jefuiesc din depozitele armate şi poliţiei mai mult de un milion de arme, care sunt vândute la preţuri derizorii şi intră în Kosovo. Fiind de calitate proastă, ele nu au rezistat decât pe timpul confruntărilor din primăvara anului 1998. Pentru a procura altele, organizaţia avea nevoie de bani. Armata clandestină strânge relaţiile cu mafia kosovară din Elveţia şi Germania, care le oferă bani proveniţi din traficul de droguri şi din escrocherii, fapt demonstrat în decembrie 1997, de poliţia pariziană, care distruge o celulă a LPK (cu ramificaţii în Germani şi Italia) specializată în falsificarea facturilor şi banilor. Începând cu 1997, colectarea fondurilor este conferită asociaţiei Vendlidja Thevet (VT – Patria te cheamă) care centraliza donaţiile din întreaga lume într-un cont la L’Altemativ Bank a Olten (Elveţia). La 26 iulie 1998 datorită îngheţării contului prin hotărâre judecătorească, s-a trecut la tranzitarea banilor lichizi cu ajutorul valizelor. La 07 ianuarie 1998 UCK anunţă că poartă un război în „zona 2” (Macedonia), ceea ce înseamnă că nu luptă numai pentru eliberarea regiunii Kosovo, dar şi pentru crearea Albaniei Mari, care ar trebui să reunească actuala Albanie, regiunea Kosovo, treimea sudică a Muntenegrului şi jumătatea vestică a Macedoniei.
Declanşarea unui nou conflict. La mijlocul luni februarie 1998 începe rebeliunea din Drenica. Armata din umbră lansează prima sa ofensivă, reuşind că în cinci luni să elibereze 30% din teritoriu. În satele eliberate, armata clandestină interzice adunările partidelor politice şi dispune de măsuri împotriva minoritarilor sârbi, ţigani şi gorani (macedoneni islamici). Dorind să apară că primă forţă politică, denunţă LDK în frunte cu I. Rugova şi Parlamentul kosovar. Organizaţia primeşte sprijinul a doi susţinători ai Albaniei Mari, Adem Demaci şi Rexhep Qosja. La 13 iunie 1998, Jakup Krasniqi este numit purtător de cuvânt al UCK, iar la 13 august organizaţia îşi stabileşte „Comitetul politic” după cum urmează: Bardyhl Mahmuti (albano-macedoneană) membru al LPK din Elveţia, Xhavit Haliti (albanez) fost ofiţer stabilit în Elveţia, Hashim Thaci, Faton Mehmetaj, Sokol Bashota, Jakup Krasniqi (kosovari). După aceste prime victorii, apar şi înfrângerile. Contraofensiva sârbă, eliberează satele unul după altul. La sfârşitul verii anului 1998, pentru că SUA îşi doreau o formaţiune mai docilă cu bani saudiţi şi o susţinere logistică turcească iau naştere Forţele Armate ale Republicii Kosovo (FARK) sub conducerea preşedintelui Rugova.
UCK reacţionează violent şi la 18 septembrie 1998, în mijlocul Tiranei este ucis Ahmet Krasniqi, însărcinat cu înfiinţarea noii armate. 800 de morţi şi 150.000 de refugiaţi este bilanţul confruntărilor dintre UCK şi forţele sârbe. La 13 octombrie Richard Holbrooke smulge o încetare a focului lui S. Miloševič. În timp ce forţele Belgradului părăsesc Kosovo, UCK îşi multiplică provocările reocupă poziţiile abandonate de sârbi şi în decembrie 1998 reîncepe lupta. Armamentul necesar organizaţiei soseşte în portul albanez Durres, controlat de mafiile locale şi UCK şi Macedonia, sub forma ajutorului umanitar.
Începând cu 6 noiembrie 1998 diplomaţii americani intră în contact cu conducătorii armatei clandestine. Discuţiile au loc în Kosovo şi sunt urmate de alte întâlniri: la 08 noiembrie în Elveţia, la 17 noiembrie în Kosovo, la începutul lunii decembrie în SUA, la 22 decembrie în Kosovo şi pe 27 ianuarie 1999 din nou în Kosovo.
La 6 februarie 1999 divizata delegaţie a albanezilor din Kosovo, soseşte la Rambouillet şi trece rapid sub conducerea UCK, în particular a lui Hashim Thaci, însărcinatul organizaţiei în culegerea informaţiilor. Acesta va anunţa la sfârşitul convorbirilor formarea unui guvern în Kosovo, destinat a lua locul celui creta de I. Rugova în 1992 şi se autoproclamă prim-ministru.
Brigăzile UCK din nord-est şi sud sunt nimicite. La frontiera macedoneană, mai multe sute de combatanţi îmbrăcaţi în civil mai mult sau mai puţin dezarmaţi, trec graniţa în primul val de 20.000 de refugiaţi. Acesta este motivul pentru care poliţia macedoneană împiedică intrarea kosovarilor. În noaptea de 6 spre 7 aprilie, elicoptere NATO aterizează la Blace, extrag 90 de militanţi care sunt duşi pe aeroportul Petrobec din Scopje. Aici sunt îmbarcaţi în alte elicoptere şi sunt duşi spre o destinaţie necunoscută. Vânată în cea mai mare parte a regiunii Kosovo, UCK se repliază în nord-vestul provinciei, la frontierele cu Muntenegru şi Albania şi încearcă cu orice preţ să-şi menţină poziţiile în aşteptarea sosirii soldaţilor NATO.
Începând cu sfârşitul lunii martie, organizaţia recrutează combatanţi din rândul refugiaţilor. Comunicatele 95 şi 96 ale organizaţiei sunt explicite: toţi bărbaţii kosovari între 18 şi 50 de ani exilaţi sau stabiliţi în străinătate sunt mobilizaţi. Aceştia pot opta între un sprijin financiar al frontului sau înrolarea în cadrul grupurilor de partizani. Într-o lună şi jumătate 20.000 de voluntari au sosit din Occident. La ordinul de mobilizare militară se adaugă unul financiar. Astfel fiecare dintre cei 220.000 de albanezi din Elveţia trebuie să contribuie cu 2.000 de mărci germane pe lună. Diaspora din Franţa a contribuit la rândul ei cu aproximativ 200 voluntari, iar cei ce au rămas să lucreze în continuare, contribuiau cu 50% din salariu.
Marcată la debut de amprenta „enveristă”, Armata de Eliberare din Kosovo, a evoluat în timp. Deportările, masacrele şi epurarea etnică a populaţiei albanofone din Kosovo au lărgit baza UCK. Experienţa de război, înfrângerile suferite şi victoriile obţinute au determinat o perfecţionare a pregătirii militare a membrilor organizaţiei. Decizia luată de SUA, de a miza pe UCK, ba chiar de a o conduce, trece într-un cadru politic foarte precis, o nouă Organizaţie UCK este de aşteptat de a se naşte.




loading...