marți, 28 februarie 2017

Criterii pentru evaluarea eficientei stilurilor de conducere

Tags

Prima tipologie a stilurilor de conducere elaborată de Lewin, Lippit şi White sugerează că stilul democrat ar fi mai eficient decât cel autoritar. Stilul de conducere autoritar se asocia numai cu efecte negative, pe când cel democrat numai cu efecte pozitive, de unde concluzia că acesta din urmă este superior primului.
Deşi s-a perpetuat mult timp, ideea superiorităţii stilului democrat faţă de cel autoritar a început să cedeze, lăsând locul unor interpretări mult mai nuanţate. Diverşi autori, care au introdus în tipologiile lor diferite tipuri stiluri de conducere autoritare (autoritar strict şi autoritar binevoitor – la Brown, 1954; autoritar exploatator şi autoritar binevoitor – la Likert, 1964) au arătat că practicarea acestora se asociază uneori cu efecte pozitive.
De aceea se impune stabilirea unui sistem de criterii în funcţie de care să se evalueze eficienţa/ ineficienţa stilurilor de conducere.
Mielu Zlate schiţează câteva criterii după care s-ar putea evalua eficienţa practicării diferitelor stiluri de conducere. (Zlate, 2004)
·        Numărul sau ponderea efectelor pozitive şi negative ale stilurilor de conducere în structura generală a activităţii de conducere.
Acest criteriu porneşte de la premisa: nu există stiluri perfecte, ideale (numai cu efecte pozitive) şi nici stiluri total ineficiente, reprobabile (numai cu efecte negative).
Criteriul, obiectiv şi strict cantitativ, este doar orientativ, cu valoare operaţională scăzută. Principala lui limită o reprezintă aceea că interpretează stilul în sine, într-o manieră redusă şi abstractă, neluând în considerare multitudinea variabilelor care intervin în actul conducerii.
·        Semnificaţia reală a efectelor pozitive şi negative.
Consecinţele practicării unui stil de conducere trebuie analizate profund şi multilateral, deoarece apar contradicţii între esenţă şi aparenţă. Efectul considerat la un moment dat ca fiind pozitiv ar putea fi numai aparent pozitiv, în realitate el fiind negativ.
Acest criteriu, fiind calitativ, oferă posibilitatea unei mai bune evaluări a eficienţei stilurilor de conducere. Totuşi, el introduce un grad prea mare de subiectivitate, contribuind astfel la psihologizarea activităţii de conducere, ceea ce constituie una dintre limitele sale.
·        Consecinţele practicării de lungă durată a stilurilor de conducere
Un asemenea criteriu sugerează că nu trebuie să fim satisfăcuţi doar de efectele imediate ale practicării unui stil de conducere, ci să le avem în vedere şi pe cele viitoare, îndepărtate. Acesta oferă posibilitatea interpretării stilurilor de conducere nu în sine, ci în corelaţie cu alte variabile, şi anume variabila timp. Limita lui constă tocmai în faptul că, din multitudinea factorilor şi variabilelor care influenţează eficienţa/ ineficienţa stilului de conducere, decupează unul singur, ignorând multe alte aspecte generale.
·        Criteriul situaţional
Se pare că este cel mai bun criteriu de evaluare a eficienţei/ ineficienţei stilurilor de conducere. Multe cercetări au arătat că stilurile de conducere sunt inegal productive tocmai în funcţie de particularităţile situaţiei în care sunt practicate. Aceasta înseamnă că unele stiluri sunt mai potrivite pentru anumite situaţii, în timp ce alte stiluri – pentru alte situaţii.
Aşadar, situaţia cere un anumit stil de conducere. În viziunea lui Fiedler, nu se punea problema formării liderilor, ci aceea a mutării, a deplasării lor în acel grup în care ar putea obţine succesul.
Stilul de conducere presupune o echilibrare între două dintre zonele sale constitutive : zona centrală – constantă, de referinţă, un fel de nucleu dur care individualizează conducătorul – şi zona periferică – flexibilă, care asigură adaptabilitatea la situaţii. Când zona centrală se extinde şi o acoperă pe cea periferică, scade posibilitatea de adaptare la particularităţile situaţiei; ca urmare, creşte riscul conducerii ineficiente. Dacă, dimpotrivă, zona periferică tinde s-o acapareze şi s-o acopere pe cea centrală, mobilitatea şi flexibilitatea comportamentală a liderului se transformă în fluctuaţie, în inconstanţă şi inconsecvenţă, fapt ce va creşte şi mai mult riscul eşecului. (Zlate, 2003)
Deşi este greu ca un stil de conducere să atingă perfecţiunea, se poate tinde spre cristalizarea şi generalizarea unui asemenea stil. Cu cât ponderea unor efecte pozitive ale unui stil de conducere este mai mare, cu cât practicarea lui îndelungată se asociază cu mai multe efecte pozitive, cu cât el este mai adaptat şi corespunzător condiţiilor nu numai din grup, dar şi social-istorice, cu atât stilul respectiv va fi mai bun, mai eficient, mai dezirabil.
Leadership-ul eficient exercită influenţă astfel încât atinge obiectivele organizaţionale prin creşterea productivităţii, inovaţie, satisfacţie şi angajare morală a salariaţilor. (Johns, 1996)


loading...