Crestinarea

Încă din secolul IX sunt dovezi că Bizanţul, odată cu creştinarea sârbilor, a avut o tentativă misionară urmată şi de creştinarea ruşilor. Pentru o lungă perioadă de timp această problemă intră în obscuritate. În secolul al X-lea bizantinii reuşesc să-i ţină la distanţă pe ruşi cu ajutorul focului grecesc sau cu tratative diplomatice. Piraţii Nordului au acceptat în 911 şi 944 tratate comerciale favorabile lor, recunoscând în schimb dreptul bizantin în schimburile internaţionale, obligându-se să nu atace, să ucidă sau să îi transforme în sclavi pe naufragiaţi. Ca şi în Europa occidentală sau orientală, normanzii se înscriseseră în “lumea civilizată” recunoscând utilitatea stabilirii de raporturi juridice, comerciale şi de putere, validitatea cuvântului scris. Pentru a jura pe o foaie de pergament depuneau alături armele. În schimbul privilegiile ruşilor la Constantinopol primeau siguranţa în îndepărtata Grecie. Dacă unul murea, bunurile sale erau trimise în Scandinavia.
         În acelaşi timp se urmărea atragerea acestora la credinţa împăratului Bizanţului. Este adevărat că primul mare cneaz al Kievului, Sviatoslav (mort în anul 972) a refuzat botezul. În timpul urmaşului său erau la Kiev numeroşi creştini care aveau o biserică închinată Sfintei Elena. “Creştinarea silenţioasă” a clasei politice a fost politică oficială. Urmaşul său Vladimir (+1015) va salva pe împăratul Vasile al II-lea de la o răscoală condusă de Bardes Focas (988-989). Un contingent de 6000 de oameni (varegi şi ruşi), l-au salvat pe împărat de la o catastrofă. Vladimir obţine în căsătorie pe unica soră a împăratului, aceasta fiind prima principesă porfirogenetă care se căsătoreşte cu un străin. În schimb, marele principe (cneaz) va proclama creştinismul ca o religie de stat. Intrarea slavilor orientali în creştinitate şi includerea cneazului Kievului în formaţia suveranilor creştini reprezintă un moment crucial în istoria Europei de Est. Atât evreii, cât şi musulmanii au încercat să-l atragă pe Vladimir, fiecare pe partea sa, ca şi grecii şi latinii, dar Vladimir a decis să li se alăture grecilor. Atragerea ruşilor la islamism s-a dovedit a fi irealizabilă. Creştinarea ruşilor s-a făcut în 988 şi în 1988 întreaga Europă creştină a celebrat acest eveniment. A început organizarea instituţiilor ecleziastice, s-a dezvoltat monahismul, dar evanghelizarea slavilor orientali cerea mult efort. Odată cu transferul sorei lui Vasile al II-lea, la Kiev s-a mutat şi curtea prinţesei cu obiceiurile sale.
         Împăraţii bizantini îl credeau pe Vladimir un şef barbar, având calităţi militare şi l-au ţinut la distanţă. Bizantinistul Georg Ostroporsky a subliniat cu vigoare că această căsătorie într-o ţară străină, a sorei împăratului bizantin (într-o ţară locuită de barbari ce ar fi trebuit să fie convertiţi) ar fi încălcat toate principiile politice ale vremii.
         Împăratul german Otto al III-lea a fost refuzat de către împăratul Roman al II-lea atunci când, douăzeci de ani mai devreme, a cerut în căsătorie pe sora acestuia, fiind considerat barbar. Vladimir a obţinut în căsătorie pe sora împăratului folosind şi argumente militare şi căsătoria s-a făcut fără acordul prinţesei. Cronica lui Nestor povesteşte că ea nu voia să meargă dar a fost convinsă cu argumente politice.
         Anna a acceptat după ce i s-a construit propria curte cu un stil de viaţă imperial. Pentru a construi reşedinţa principesei Anna au fost aduşi la Kiev sute de meseriaşi şi artişti care au construit un palat cu anexele necesare şi o biserică “Adormirea Maicii Domnului” distrusă în 1421 de către tătari. După cum ştim de la autorul cronicii lui Nestor, după ce a cucerit Chersonesul din Crimeea, Vladimir a dus la Kiev sculpturi antice – idoli păgâni într-o ţară încă puţin evanghelizată. Aşa se explică faptul că Bizanţul a dorit ca Kievul să facă parte din civilizaţia orientală şi mediteraneeană. Kiev devine o frumoasă metropolă a Orientului, având numeroase catedralele. Sfânta Sofia, una dintre cele mai mari biserici bizantine din secolul XI cu treisprezece cupole, mozaicuri şi fresce, este amintită şi de cronicarul german Theitman de Merserburg în 1018.



Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)