marți, 28 februarie 2017

Costache Giurgiuveanu caracterizare

Tags


Costache Giurgiuveanu
caracterizare





Moştenirea oferă ocazia unei profunde analiza psihologice. Cum această moştenire devine centrul demersului narativ, Costache Giurgiuveanu, la rândul său, posesorul banilor râvniţi de propria familie, se conturează ca personaj principal.
Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului pentru că, direct sau indirect, el hotărăşte destinele celorlalte personaje care se conturează în jurul averii sale în goana după moştenire.
E tipul avarului, înscriindu-se în descendenţa lui Hagi-Tudose al lui Delavrancea sau Harpagon al lui Molière, dar se distanţează de acestea prin încercarea de aşi depăşi condiţia. George călinescu îşi apără personajul, negând înscrierea lui în şirul avarilor, aducând ca argument faptul că Giurgiuveanu este umanizat de dragostea lui sinceră pentru Otilia, chiar dacă nu reuşeşte să şi-o materializeze.
Costache are o vârstă înaintată, dar speră să poată trăi mult. Este un însetat de bani, şi de viaţă. Are multă afecţiune pentru Otilia, dar practic nu întreprinde nimic pentru a-i asigura viitorul şi nici pentru a o înfia.
Autorul îi lămureşte biografia lui moş Costache printr-o abundenţă de detalii. Această biografie se împleteşte cu cea a familiei Tulea, dar şi cu cea a familiei lui Felix Sima. „Doctorul Iosif Sima, fost medic militar, apoi demisionat, nu mai avea de mult rude apropiate de sânge. Singura lui soră, soţie a lui Costache Giurgiuveanu (cel căutat), murise şi ea de mult. Văduv el însuşi de vreo zece ani, doctorul îşi ţinuse băiatul mai mult în pensionate şi internate. După o lungă boală plictisitoare, se stinge şi el cu satisfacţia că copilul e mare şi cu viitorul oarecum asigurat. În afară de un oarecare depozit de bani, doctorul lăsa lui Felix o casă cam veche, dar indicat ca tutore „unchiul Costache”, cumnatu-său. De un an de zile, Giurgiuveanu reprezenta pe Felix în raporturile cu şcoala, plătea taxele, semna în calitate de corespondent, iar Felix, la rândul său îi trimitea ştiri despre el.”
Aşadar, în casa „unchiului” Costache vine Felix într-o seară de la începutul lui iulie 1909; o casă din strada Antim, unul dintre imobilele pe care le posedă bătrânul şi de pe urma cărora dispunea de mari sume de bani, rezultate din chirii.
Prezentarea lui Costache se face tot prin prisma lui Felix. Vedem ceea ce, sosit aici, se vede el însuşi. Portretul fix fixează deja unele trăsături ale personajului: „Capul îi era atins de o calviţie totală, şi faţa părea aproape spână, şi, din cauza aceasta, numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os.” Omul e capabil să zâmbească, dar lui Felix zâmbetul şi înfăţişarea bătrânului îi trezesc imaginea unei bufniţe. Bâlbâiala lui moş Costache e unul dintre primele lucruri pe care le observă Felix la bătrân. Întrebat dacă aici şade domnul Costache Giurgiuveanu, acesta răspunde:
„– Nu - nu - nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...”. Băiatul se miră nespus şi „ieşi ameţit pe uşa gotică şi apoi pe poarta ruginită trecu prin faţa muscalului, care sforăia mereu, şi porni dezorientat înainte.”
Încă de la începutul romanului, apariţia sa este bizară, deconcertându-l pe Felix atunci când îi spune: „nu-nu stă nimeni, aici”, răspuns de domeniul absurdului. Felix îşi imaginase că tutorele său e un om masiv, „de o greutate extraordinară”, având în vedere că ştia despre el că este bogat, deţine mai multe imobile, îi fusese lăsat în grijă, argumente pentru a-şi închipui că giurgiuveanu are forţă. Însă îi apare în faţă un om mititel, puţin adus pe sapte, cu o chelie de porţelan, cu faţa spână, buzele galbene de prea mult fumat, cu ochii clipind rar şi moale.
Aspectul exterior şi interior al casei părăginite, aflate aproape în ruină, trimite – cu toate detaliile descriptive – către avariţia personajului, dar şi către un soi de parvenitism, arhitectura casei sugerând „intenţia de a executa grandiosul clasic în materiale nepotrivite”. Ca orice avar, Costache Giurgiuveanu se teme de orice nou venit, ca de un intrus nedorit, un potenţial atentat la averea sa.
Nedumerit de primirea ce i se, încurcat de imagini care, în mintea lui, nu se legau, Felix este gata să părăsească imobilul. Totui, o apariţie nouă, o faţa subţirică îl opreşte. Reacţia bătrânului se schimbă dintr-o dată şi Felix este poftit înăuntru.
Drumul personajului de-a lungul romanului include fapte, întâmplări, discuţii la care ia parte, vorbe surprinse în treacăt şi gesturi care-l definesc şi-l fac tot mai viu. De exemplu, neacceptând ideea unei servitoare, căci aceasta ar însemna un sacrificiu bănesc, moş Costache o ţine pe Marina, femeie celibatară, slabă de minte, dar oarecum rudă, în schimbul serviciilor făcute. Singura slăbiciune a bătrânului acestuia ciudat este Otilia, fiica vitregă. Fata exercită asupra lui o mare influenţă. Otilia realizează un adevărat tampon între el şi ceilalţi, atenuând atât cât este posibil răutăţile pe care le provoacă avariţia bătrânului. Ea e convinsă că „papa e un om bun, însă are şi ciudăţeniile lui. Trebuie să fii îngăduitor”, îl sfătuieşte ea pe Felix.
Ceea ce numeşte Otilia „ciudăţenii” sunt în realitate fapte dezvăluind tipologia avarului, gata să fixeze dimensiunile obiectelor şi chiar ale oamenilor, după dimensiunile câştigului ce-l poate obţine prin ei. Pascalopol îi este apropiat, dar dacă-l poate înşela fie şi cu o sumă mică de bani, profitând de neatenţia lui, Giurgiuveanu este mulţumit.
Felix este nepotul lui şi are o sursă importantă de bani, dar şi lui Felix îi micşorează venitul prin nenumărate potlogării, începând de la ciupeala zilnică a vreunei piese de cinci lei, sub pretextul că „M-m-mai dă-mi cinci lei. N-am acum la îndemână, sunt cam strâmtorat” până la descoperirea uluitoare pentru Felix, a unui „pachet de coale scrise, cusute printr-o sfoară roşie. În chip de caiet, şi cu titlu care-l izbi cu toată graba lui, întrucât găsise acolo numele său. Scoase caietul şi citi pe copertă
                   Cont de cheltuieli
Ce-am făcut pentru minorul Felix Sima”.
De aici, Felix află că i s-ar fi „dat în mână pentru teatru 20”, „cumpărat instrumente chirurg 10”, „adus doctor fiind bolnav 30”, „haine, rufărie, 120”, „dat bani nevoi tinereşti 200” şi altele. Ceea ce-l izbeşte şi mai tare este că tot în contul lui bătrânul trecuse şi „materile pentru construcţie 2142”, deci că îşi construia o casă din venitul lui. Fire dezinteresată în privinţa banilor, Felix „deveni matur prin experienţă, găsise că era ruşinos şi primejdios ca altcineva să ştie cât venit are şi cum îl fură bătrânul” şi ascunde caietul.
S-ar părea că iubirea sinceră pentru Otilia umanizează personajul, în realitatea însă ezitările cu care acoperă îl împiedică să ducă la bun sfârşit. Bătrânul nu acceptă ideea nici unei schimbări, starea lui dominantă este voit imuabilă: într-un singur sens pot evolua lucrurile: averea trebuie să crească, prin orice mijloc.
Actele de generozitate, destul de rare de altfel, cu care îl învăluie pe Felix şi pe Otilia sunt neconvingătoare. Ştie că singura cale de a-i oferi fetei un echilibru este adopţiunea sau măcar întocmirea unui testament în favoarea ei. Nu o face şi abia după primul atac al bolii, speriat de insistenţa cu care rudele îi caută banii, moş Costache intenţionează să treacă o sumă de bani pe numele fetei.
Otilia, suferind mult de pe urma nedreptăţilor la care este supusă, îi mărturiseşte lui Felix: „Dar papa mă iubeşte, şi apoi... e îndatorat să aibă grijă de mine fiindcă mama i-a dat o mulţime de bani fără nici un act, pe care papa i-a vârât în afacerile lui... Dacă nu murea pe neaşteptate mama, ar fi fost altfel... Papa voia să mă adopteze... Şi acum ar voi, nu-l lasă tanti Aglae... În sfârşit, mizerii care cred că-ţi sunt indiferente.”
Bătrânul Costache se deplasează în câmpul său de acţiune pe spaţii largi. Avariţia lui se manifestă începând de la privaţiuni personale (îmbrăcăminte, hrană, interdicţia de a fi chemat doctorul pentru consult, chiar şi în caz de boală) până la gesturi doar aparent generoase, cum ar fi cel de a-i construi Otiliei o casă, după un plan arhitectural întocmit de el.
Pentru moş Costache banul reprezintă un scop în sine, el fiind reprezentativ ca personaj, pentru tipul burghezului avar. Orice se poate transforma în afacere: imobilele pot fi închiriate studenţilor, iar când aceştia nu au bani pentru a plăti chiriile, le pot fi confiscate bunuri care apoi sunt comercializate, localurile sunt închiriate pentru nunţi, cursurile universitare se vând şi se cumpără printr-o reţea specială a lui moş Costache, la fel seringile, instrumentele medicale şi orice altceva. Felix deţinea multe informaţii de la un coleg. „Colegul îl informă că şedea într-o casă de raport cu câteva caturi, foarte modernă, însă cu apartamente mici, pe care proprietarul le închiria la studenţi, la intelectuali tineri în concubinaj, scoţând astfel un venit mai mare. Accepta chiria lunar, în schimb se acoperea printr-o poliţă scadentă la data exigibilităţii ei. În caz de neplată, preschimba poliţa, sporindu-i cifra, sau o protesta, dând afară pe chiriaş. În genere însă îngăduia pe toţi cu multă bonomie fiindcă prin sistemul poliţelor şi al întârzierilor, chiria, mică în teorie, se dubla; plătită anticipat, chiria de pildă, era patruzeci de lei lunar, poliţa era de optzeci de lei, la întârzieri cu preschimbări se adăuga dobânda. Când tânărul chiriaş se încurca, moş Costache nu devenea brutal. Arunca ochii prin casă, ajuta memoria debitorului şi cerea, bunăoară, dacă era student în medicină (pe aceştia îi prefera), tratate de medicină, cursuri, articole de obicei scumpe”. Deci, totul se transforma în bani. Băncile nu-i oferă garanţie pentru a-şi păstra averea şi bătrânul preferă să păstreze banii în casă.
Dacă vreodată a existat un sâmbure luminos în ochii lui moş Costache, numai Otilia a reuşit să fie sursa acestei trecătoare raze de bunătate. Bătrânul o iubeşte sincer, dar, de teama oricărei schimbări, de teama familiei de alături, nu întreprinde nimic. În momentul în care primeşte o scrisoare anonimă, defăimătoare la adresa fetei, personajul are o reacţie sincer disperată, voind ca Otilia să nu ştie nimic din răutăţiile ce se spun despre ea. „Dacă cineva ar fi pălmuit pe moş Costache, el n-ar fi fost mai zguduit decât de această banală anonimă. Se îngălbeni şi fruntea i se acoperi de sudori reci. Începu să se plimbe pierdut prin odaie, bolborosind vorbe fără înţeles. Aruncă scrisoarea, o ridică din nou şi o citi iar, întorcând-o pe toate părţile. [...] O frică nebună îl cuprinse. [...] scrisoarea i se părea un document teribil,de o autenticitate indiscutabilă”. Scrisoarea era în realitate o anonimă întocmită de Stănică, după toate aparenţele, un „document” care-l avertiza pe moş Costache că, dacă o va înfia pe Otilia, lumea va considera că între el şi fată s-au petrecut fapte reprobabile şi că dorea astfel să o facă moştenitoarea averii lui, ca să scape de ruşine.
Şi totuşi nimic nu-l poate urni din starea lui de inerţie, nici măcar acest şoc. Simte parcă nevoia să fie generos, dar totul se frânge în faţa patimii pentru bani.
„– Otilica – stărui Costache, vesel – ce-ai vrea să-ţi cumpere tăticu, hai, o rochie frumoasă, o pălărie? Vrei să-ţi dau o sută de franci?
– Dă-mi, papa, dacă vrei tu, răspunse Otilia, mai mult curioasă decât veselă.
Costache, vârând mâna în buzunarul de la piept al hainei şi-o ţinu acolo indefinit.
– Fetiţo, n-ar fi mai bine să te duci întâi să vezi ce-ţi place? Îţi alegi, şi pe urmă îţi dau cât vrei.
Otilia îl luă de braţ şi-l scoase din salon.
– Cum vrei tu, papa!
– Otilica – reveni Costache, ajuns în sufragerie, asupra ideii – tu fixează-te asupra lucrului şi spune să ţi-l oprească. Dacă ai, plăteşte tu, şi pe urmă te despăgubesc eu. Ştii, până la sfârşitul lunii nu sunt prea înlesnit.”
În faţa banilor, dragostea pentru Otilia păleşte. Încercând să-şi depăşească limitele,           să-şi domine automatismele, moş Costache se loveşte de tiparele avariţiei sale ca de cele mai dure bariere. Personajul se îndreaptă acum spre tragic. De fapt, construcţia personajului, minuţios elaborată acoperă un registru larg de la comic şi tragic. Latura comică este mult exploatată în cursul atacurilor bolii şi legată, mai întâi de vestimentaţia personajului.
Pe la sfârşitul lui septembrie, bătrânul are un atac urmat de o uşoară paralizie. Dus în salon, moş Costache este debrăcat aproape cu forţa de Aglae şi de Otilia care „se repezi să-i scoată ghetele de gumilastic, uscate şi încovoiate de vechime, ca nişte iminei turceşti. Picioarele lui moş Costache apărură înfăşurate în nişte ciorapi de lână, de o grosime fabuloasă. Degetele mari tăiasără cu unghia valurile şi ieşiseră ca două ghemuri de ceară. În alte împrejurări Otilia ar fi râs, dar acum nu vedea şi nu auzea nimic, nimic. După surtuc, Aglae îi trase pantalonii, de la capătul de jos, cum ai scutura un sac, şi bătrânul apăru în nişte nădragi largi de stambă colorată, legaţi jos, în lipsa şireturilor rupte, cu bucăţi de sfoară”.
Prima vorbă pe care o rosteşte este:
„– Che... che...
– Cheile? înţelese Otilia. Sunt aici cheile, papa, şi-i întinse un inel încărcat cu chei, căzut jos de-a lungul pantalonilor, dar ţinut încă de mijloc printr-o curea.
Bătrânul puse mâna avid pe ele, le vârâ greu sub pernă, făcând sforţări de a înlătura ajutorul altuia, apoi, ca şi când misiunea ar fi fost îndeplinită, se lasă în voia gemetelor şi somnolenţei.”
De chei nu se desparte nici în prezenţa familiei Tulea, venită rapid din casa de alături. Doar Felix are îngăduinţa să-i aducă o cutie în care ţinea banii, iar bătrânul căuta îndelung în cutia zornăitoare „cu mâna tremurândă”, „găsi o monedă de cinci lei, o lasă repede din mână şi scoase o băncuţă pe care o întinse.”
În tot timpul atacului, cheile şi cutia cu bani sunt singura lui grijă şi nu se simte reconfortat decât ştiindu-le lângă el. Când doctorul Stratulat, adus de Pascalopol, îl consultă şi-i recomandă autoritar ca să meargă în pat „Felix şi Stănică apucându-l de spate şi de picioare, ca pe un copil mic, îl luară pe sus, şi atunci se văzu că bătrânul, cu nădragi de stambă şi cu pătura pe umeri ca o mantie regală, ţinea strâns la subsuară cutia de tinichea cu bani, iar ca un clopoţel, inelul cu chei. Stratulat râse, fără să vrea pe sub mustăţi.”
Comicul personajului atinge punctul maxim într-o scenă petrecută a doua zi, în timp ce familia Tulea venea cu speranţa să-l vadă atins din nou de vreun atac. „Stănică îl găsi stând foarte grav pe un vas de noapte, cu cutia de tinichea sub braţ şi cu cheile într-o altă mână. Atmosfera era infectă, patul tot era presărat cu glomotoace de muştar ud.”
Banii, râvniţii bani de toţi membrii familiei Tulea, stau sub salteaua din sufragerie, înveliţi în jurnale vechi şi legaţi cu sfoară. Moartea îi va veni tot de la bani. Stănică află ascunzătoarea lor şi-i fură chiar sub privirile disperate ale bătrânului care cade „la pământ”. Patima fusese pentru el devorantă.
Gesturile personajului pot să-l caracterizeze şi ele. Autorul urmăreşte fiecare mişcare cu atenţie. Nici un detaliu nu este plasat în locul său fără legătură cu restul textului. De exemplu, fabricarea ţigărilor de foi noduroase oferă ocazia unei analize minuţioase a gesturilor lui moş Costache. Politeţea lui e servilă, iar mâinile au o continuă mişcare.
Orice se leagă de bani declanşează o bâlbâială ciudată:
„– A-a-a ai bani? îl întreabă el pe Felix.
Când băiatul scoase banii, bătrânul „ocheşte” pormoneul apoi adaugă umil;
– M-m-mai dă-mi cinci lei.”
Prins de Otilia în mometul în care îi cere bani lui Felix „bătrânul lăsă ochii în jos, gudurându-se”, apoi, „frecându-şi mâinile bătrânul o luă mărunt pe scară în jos”.
La masă Costache are aceleaşi gesturi care-i trădează avariţia. „Bătrânul mânca cu mare lăcomie, vârând capul în farfurie, în vreme ce Otilia gusta cu indiferenţă.” Faţă de faptele lui, de exemplu, faţă de mulţumirea cu care relatează cum Pascalopol i-a dat din greşeală mai mult „cu o sută de franci”, Otilia are reacţii clare: „devenise palidă şi scăpase furculiţa pe masă”.
Moartea lui Costache Giurgiuveanu nu survine natural, ci de pe urma unui şoc, de aceea sfârşitul are valoare de simbol.


loading...