Consumul - dominanta anilor 60

Societatea anilor ’60 a fost caracterizată ca o „societate a consumului”. În cadrul său, firmele au înregistrat creşteri economice susţinute, fenomen ce a determinat ca erorile de politică economică şi management ale acestora să fie deseori minimalizate. În această perioadă, „...doi factori au devenit determinanţi pentru viabilitatea firmelor: formarea unor tehno-structuri din ce în ce mai puternice; apariţia şi dezvoltarea marii distribuţii a produselor (...). Astfel, consumul era preocuparea predominantă, iar produsul naţional brut rima cu fericirea şi bunăstarea[1].
Statisticile privitoare la consum sunt luate, uneori, drept argument în discursurile şi profeţiile care au marcat apariţia fenomenului numit comunicare, cu cele două componente ale sale: cultura şi informaţia. Acestea din urmă sunt privite sub formă de „mărfuri” produse industrial şi vândute pe piaţă. „Desigur, cultura şi mai ales informaţia - potrivit opiniei specialistului francez Bernard Miege - nu au aşteptat sfârşitul secolului al XX-lea şi restructurarea economiilor capitaliste occidentale, pentru a da naştere unor producţii industrializate şi, cu atât mai mult, comerciale; dar, aşa cum pe drept cuvânt se observă, acest fenomen s-a accelerat atât de mult, încât a pus sub semnul întrebării practici culturale şi informaţionale care se înrădăcinaseră încetul cu încetul în societăţile industriale, păstrând însă în acelaşi timp şi pecetea perioadelor anterioare[2].


Totodată, modelul social era întruchipat de managerul dinamic capabil să-şi depăşească propriile limite. Raporturile de forţă care începeau să se înfiripe erau generate de domeniul concurenţial şi vizau, atât relaţiile dintre producători, cât şi cele dintre aceştia şi distribuitori. Acest cadru va permite şi conturarea profilului primilor specialişti în „arta comunicării”. Ei erau profesionişti ai domeniului publicitar, domeniu pentru care contextul socio-economic era extrem de favorizant. Totuşi, domeniul publicitar, nu putea suplini pe cel comunicaţional, căci era nevoie de realizarea unei sincronizări a multiplelor obiective apărute la nivelul firmelor, a unei armonizări a sistemelor de interese, a dorinţelor şi realităţilor existente.
Totuşi, proporţia cheltuielilor culturale în cadrul bugetelor familiale a generat o surpriză. A rămas practic stabilă timp de mai bine de douăzeci şi cinci de ani: ea fiind de 3,19% în 1960, pentru ca ulterior să înregistreze, în 1985, doar o creştere uşoară, de numai 3,34%74. Această stare de fapt a culminat cu primăvara anului 1968 când saturarea cantitativă a unei societăţi centrate în mod esenţial pe „consumul raţional al bunurilor”, a făcut posibilă trecerea într-o nouă dimensiune - cea a valorilor de liberalizare.



[1]   Popescu, D., op. cit., pg. 13
[2]   Miege, B., La Societe conquise par la commuication, PUG, Paris, 1989

Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)