Consecintele primului razboi mondial si noua ordine internationala

Până în anul 1914 nu au existat nici un fel de războaie mondiale, iar continentul european, începând cu anul 1871, a cunoscut o perioadă de „pace relativă”. Echilibrul politic era menţinut de cei şase jucători principali din partida internaţională din Europa, cunoscuţi sub numele de „Mari Puteri” (Anglia, Franţa, Rusia, Austro-Ungaria, Prusia - din 1871 Germania mare, şi după unificare Italia) la care se mai adaugau SUA şi Japonia. Războaiele în care au fost implicate Marile Puteri de­a lungul secolului al XIX-lea au fost relativ scurte şi cu o participare redusă - erau implicate două sau trei state - cum a fost în cazul Războiului Crimeii (1853-1856).
În vara anului 1914, „undeva în Balcani”, un conflict dintre Serbia şi Austro-Ungaria va genera un adevărat lanţ al confruntărilor şi declaraţiilor de război. El va căpăta dimensiuni apocaliptice, în urma escaladării iresponsabile a loviturilor reciproce, a ambiţiilor şi provocărilor nemăsurate ale celor mai mari puteri industriale ale lumii, inaugurând un secol de „violenţă” la scară planetară. În viziunea lui John Barber, un conflict de asemenea proporţii - soldat cu 9 milioane de morţi pe câmpurile de luptă şi un bilanţ al costurilor militare de 961 miliarde franci aur - „a fost generat, în principiu, de un ardent naţionalism şi de influenţa celor două sisteme potrivnice de alianţe”.
Războiul a început la 28 iulie 1914, având drept pretext asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, săvârşit la Sarajevo la 28 iunie. „Conflictul” dintre Austro-Ungaria şi Serbia a generalizat iar marile puteri europene au intrat, rând pe rând, în război. La 1 august Germania a declarat război Rusiei, ce s-a situat de partea Serbiei; apoi la 3 august Franţei, iar la 4 august a declarat război Belgiei. Într-un interval de două săptămâni războiul a primit o dimensiune europeană. În august 1916, România a aderat la tabăra Antantei pentru eliberarea Transilvaniei de sub stăpânirea Austro-Ungariei. În sprijinul Angliei şi Franţei în anul 1917 vin Statele Unite ale Americii şi Grecia. Angajarea treptată în conflict a unor state din afara continentului european, animate de aceleaşi proiecte imperialiste şi colonialiste sau de sentimente naţionale a transformat războiul într-un război mondial.
Nici una dintre marile puteri implicate nu bănuiau urmările gestului lor. Germania şi Rusia ţarilor nu avea nevoie de acest conflict care le va deturna de pe traiectoria unei evoluţii economice promiţătoare şi le va expune unor pericole de moarte. Nici Franţa şi Marea Britanie nu intuiau că lupta lor împotriva ascensiunii germane pe continent va duce la „începutul sfârşitului” primatului europenilor şi „avanpremiera” hegemoniei SUA.
Ignorând aceste aspecte, fiecare dintre marile puteri implicate în război urmărea realizarea unui anumit scop. Austro-Ungaria şi-a direcţionat expansiunea politică şi militară în Balcani, spre Dalmaţia, Albania, Bosnia-Herţegovina. Reichul german, urmărea crearea unei Mitteleurope prin înglobarea unor teritorii din Europa şi Asia şi crearea unui imperiu colonial, desfiinţarea Franţei ca mare putere.
Celor două mari puteri - Austro-Ungaria şi Germania lui Wilhelm al II-lea le-a revenit răspunderea directă şi imediată pentru declanşarea primului război mondial.
Obiectivele şi planurile celor două mari puteri le situau automat pe poziţii adverse faţă de Italia, Serbia şi mai ales faţă de Rusia ţaristă, „protectoarea” slavilor din regiune, prima „putere ortodoxă” a lumii şi a continentului şi principala competitoare, alături de Franţa şi Marea Britanie, în lupta pentru stăpânirea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.
Primul război mondial a implicat toate marile puteri şi toate ţările europene, cu excepţia Spaniei, Olandei, a celor trei ţări scandinave şi a Elveţiei. S-au confruntat două coaliţii politico- militare - Antanta şi Tripla Alianţă; treptat, în orbita războiului au fost cuprinse 28 de state cu o populaţie de 1,5 mlrd. de locuitori. Forţa militară angajată a fost impresionantă. Principalele state beligerante au mobilizat un contingent de 65 de milioane de soldaţi la care se adaugă şi tehnica militară cu o mare capacitate de a acţiona şi de distrugere. Utilizarea avionului şi submarinului a oferit noi dimensiuni luptelor de pe uscat şi pe apă, fiind şterse deosebirile dintre front şi spatele frontului. Tancul şi armele chimice au transformat războiul de tranşee într-unul de uzură.
Intrarea în război a Statelor Unite de partea Aliaţilor, în 1917, a permis acestora să îl câştige în anul 1918. Prăbuşirea puterilor centrale s-a produs în toamna anului 1918: Bulgaria a semnat armistiţiul la 29 septembrie, Turcia la 30 octombrie, Austro-Ungaria la 4 noiembrie iar Germania cedează după abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea, armistiţiul fiind semnat la Rethondes, lângă Compiegne, la 11 noiembrie 1918.
În viziunea istoricului Camil Mureşanu acest război, în primă sau ultimă instanţă, a stat la originea tuturor „evenimentelor de coşmar” ce au marcat atât de adânc şi de tragic secolul al XX- lea. A fost întâiul război total: în acţiuni fiind implicate nu numai efectivele armate ale ţărilor beligerante ci şi întreaga populaţie, antrenată în organizarea unei uriaşe industrii militare; urmările lui au fost resimţite pe întreg teritoriul statelor beligerante (chiar şi pe al celor neutre), nu numai în zonele de operaţiuni; a fost purtat în toate mediile fizice posibile: pe uscat, în aer, pe apă şi sub apă. O altă faţetă a războiului a fost războiul economic; blocada economică instituită de Antanta contribuind din plin la înfrângerea blocului austro-german.
Urmările sale au fost de o complexitate extraordinară: au fost înlăturate patru dinastii domnitoare - Romanovii din Rusia, Hohenzollernii din Germania, Habsburgii din Austro-Ungaria şi Sultanii din Imperiul otoman; a crescut numărul republicilor în comparaţie cu cel al monarhiilor; mai multe state au adoptat constituţii sau au realizat reforme democratice. Războiul a slăbit Europa, în primul rând în beneficiul Statelor Unite. Din situaţia de debitori înainte de război, la sfârşitul acestuia, Statele Unite au devenit creditorii continentului european. Puterile europene au ieşit din război decimate după care a urmat falimentul lor moral.
Conferinţa de pace de la Paris
Tratatele de pace au fost pregătite la Conferinţa de pace ce s-a reunit la Paris, începand cu 18 ianuarie 1919. Dezbaterile au fost dominate iniţial de Consiliul celor zece, din care făceau parte câte doi reprezentanţi ai Franţei, Statelor Unite, Marii Britanii, Italiei şi Japoniei, apoi de Consiliul celor patru, care-i reunea pe preşedintele guvernului francez, Georges Clemenceau, primul ministru britanic, Lloyd George, preşedintele Statelor Unite, Woodrow Wilson şi preşedintele guvernului italian Vittorio Orlando. Un rol determinant l-au jucat două persoane, Clemenceau şi Wilson, Conferinţa de pace semănând adesea „datorită concepţiilor lor opuse cu un duel. Mulţi au evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui Clemenceau era obţinerea de garanţii pentru securitatea Franţei în timp ce Wilson voia să instaureze pacea universală. În acest scop, preşedintele american considera că două elemente sunt decesive: dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, ce ar determina dispariţia principalei cauze a conflictelor şi crearea unei „ligi a naţiunilor”, care să reglementeze dreptul internaţional prin impunerea autorităţii sale morale asupra tuturor statelor. Textul ce a servit bază pentru discuţii a fost mesajul preşedintelui american din 8 ianuarie 1918, Cele 14 puncte, în care pleda pentru dreptul popoarelor la autodeterminare şi aplicarea principiului naţionalităţilor.
Preşedintele american promova şi ideea constituirii unei organizaţii a naţiunilor ce trebuia să garanteze pacea mondială. În anii războiului problema organizării ordinii mondiale a generat numeroase dezbateri care s-au materializat în diverse proiecte, planuri, propuneri de organizare interstatală. Toate aceste căutări urmăreau crearea unui sistem prin care pacea să poată fi apărată, să fie folosite doar mijloacele paşnice pentru rezolvarea conflictelor şi eliminarea pe această cale a războiului. În proiectele elaborate se preconiza practic crearea unei Europe noi, organizată pe baza principiului naţionalităţilor. Diverse documente adoptate în anii războiului, care demonstrau preocuparea pentru organizarea postbelică, conţineau principii care se vor regăsi în viitorul Pact al Societăţii Naţiunilor: egalitatea între state, dreptul de suveranitate asupra teritoriului naţional, inviolabilitatea acestui teritoriu, blamarea războiului de agresiune şi nerecunoaşterea posesiunilor obţinute prin forţă, neamestecul în treburile interne, acceptarea războiului de apărare, asistenţa reciprocă a statelor, rezolvarea conflictelor de orice natură pe cale paşnică etc.
Au fost semnate tratate între Aliaţi şi ţările învinse, precedate de un preambul ce marca crearea Societăţii Naţiunilor. Tratatul de la Versailles, semnat cu Germania la 28 iunie 1919, era foarte dur pentru aceasta: Germania era declarată principala responsabilă de declanşarea războiului, împreună cu aliaţii săi; a pierdut o parte din teritoriu şi cele câteva colonii.
Tratatul de la Saint Germain-en Laye, semnat cu Austria (10 septembrie 1919), şi cel de la Trianon, cu Ungaria (4 iunie 1920) au consfinţit dezmembrarea Imperiului austro-ungar în noi state: Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Ungaria şi Polonia şi au redat anumite regiuni statelor deja existente: Transilvania României, Triestul şi o parte din Istria Italiei. Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria (27 noiembrie 1919) i-a amputat acesteia teritoriul în favoarea statelor vecine. Tratatul de la Sevres cu Turcia (10 august 1920), a demilitarizat strâmtorile şi a dezmembrat Imperiul otoman.
Harta Europei a fost schimbată prin crearea unor state naţionale sau unificarea altora. Franţa recapătă Alsacia şi Lorena, Germania pierdea o şeptime din teritoriu şi era despărţită de Prusia Orientală prin coridorul Danzig, destinat să permită Poloniei accesul la mare prin portul cu acelaşi nume, declarat oraş liber. Pe harta politică a Europei a reapărut ca stat Polona care cuprindea în graniţele sale teritorii anexate de Austro-Ungaria, Germania şi Rusia ţaristă. În urma destrămării imperiului dualist Boemia, Moravia şi Slovacia s-au unit în 1918 şi au format Cehoslovacia. În sud, Croaţia, Bosnia şi Dalmaţia au format în jurul Serbiei şi Muntenegru un alt stat, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor (din 1928 Iugoslavia). Austria şi Ungaria au fost separate definitiv şi reduse teritorial; Austriei i-a fost interzisă unirea cu Germania.
Turcia, moştenitoarea Imperiului otoman, a fost redusă la litoralul european al Constantinopolului şi la Asia Mică iar strâmtorile Bosfor şi Dardanele erau deschise comerţului liber. Bulgaria în calitate de stat invins a fost nevoită să accepte cedarea unor teritorii în favoarea Greciei şi Iugoslaviei. Au loc modificări pe harta politică şi în estul Europei, unde în urma dezintegrării fostului Imperiu ţarist au obţinut independenţa Letonia, Lituania, Estonia şi Finlanda, recunoscute oficial de sovietici în 1920.
La Conferinţa de la Paris dintre marile puteri care decideau anterior soarta continentului a lipsit Rusia, din cauza nerecunoaşterii regimului instaurat de Lenin în octombrie 1917. A fost prezentă însă o delegaţie de ruşi care pretindeau că reprezintă interesele viitoarei Rusiei Mari, pentru care luptau armatele albe pe fronturile războiului civil din Rusia.
Noua configuraţie a frontierelor europene, fondată pe principiul naţionalităţilor, era departe de a fi perfectă. Noua ordine nu a reuşit să rezolve toate pretenţiile teritoriale ale învingătorilor iar după încheierea tratatelor au rămas multe nelămuriri: anumite regiuni vor fi obligate să decidă prin referendum cărei ţări vor să îi aparţină, în timp ce anumite oraşe sunt declarate libere. O altă problemă cu care se vor confrunta noile state este cea a minorităţilor naţionale, care au acceptat cu greu să se integreze. Nemulţumirile celor învinşi precum şi cele apărute în rândul unor minorităţi au contribuit la apariţia revizionismului.
Tratatele, laborios şi dificil elaborate, deşi au rezolvat o serie de probleme, au generat şi altele noi. Ele au fost semnate într-o atmosferă încordată, dominată mai mult de insatisfacţie decât de mulţumire, toată lumea fiind conştientă de faptul că „deşi nu fusese posibil să se realizeze ceva mai bun, aceste tratate creau numeroase tensiuni, nu mulţumeau pe nimeni, revoltau pe mulţi”.
Principala consecinţă a războiului pentru Europa a fost semnalul propriului ei declin. În viziunea unor autori războiul a contribuit la apariţia unei Europe „şi mai fragilă decât era dinainte de război, o Europă la fel de învrăjbită, discreditată - şi săracită pe deasupra”.


Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)