marți, 28 februarie 2017

Conducerea si stilul de conducere

Tags

Noţiunea de conducere (Zlate, 2004) este polisemică, aceasta datorită, pe de o parte complexităţii ei intrinsece, iar pe de altă parte, faptului că a constituit obiectul de cercetare şi investigare pentru mai multe ştiinţe. În aceste condiţii este aproape firesc ca accepţiunile acordate unor termeni, atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi sfera lor să fie extrem de numeroase, aşa încât realizarea unei imagini unitare devine dificilă.
Primele studii psihologice asupra conducerii au fost efectuate în 1904 de către L. M. Terman. Apoi, într-un interval destul de îndelungat (1904-1927), apar studii disparate, consacrate uneia sau alteia dintre problemele presupuse de conducere. Din 1927 apar din ce în ce mai multe lucrări, articole şi studii privind această temă. Înmulţirea numărului de lucrări aduce şi o înmulţire a concepţiilor, a punctelor de vedere adoptate şi promovate. Studiile introduc curând termenii de leader, leadership si headship, primul desemnând persoana conducătorului, iar ultimul însăşi activitatea de conducere.
Deşi nu reuşeşte să surprindă întregul tablou, definiţia tradiţională, în care conducerea apare ca influenţa interpersonală orientată către atingerea obiectivului sau obiectivelor (organizaţionale), reprezintă accepţiunea general acceptată a conducerii (Zaborilă, 2004). Ea are meritul de a sublinia importanţa factorului uman antrenat în dinamica acestui fenomen.
,,Definiţiile conducerii variază în funcţie de accentul pus pe abilităţile conducătorului, trăsăturile de personalitate, relaţiile de influenţă, orientarea cognitivă versus orientarea emoţională, orientarea individuală versus orientarea de grup, accentul pus pe Ego versus accentul pus pe interesele colective. De asemenea, definiţiile variază prin modul în care sunt, după natura lor, descriptive sau normative şi prin accentul relativ pus pe stilurile comportamentale.’’ (Den Hartog, Koopman, 2001).
Noţiunea de leadership a intrigat de mult timp  pe observatorii comportamentului uman. Probabil din momentul în care primul om al cavernelor a spus celorlalţi ,, Nu este bine cum facem. Haideţi să ne organizăm ’’ , oamenii tot încearcă să înţeleagă procesul de leadership. Pare să fie o componentă fundamentală a vieţii în grup, o condiţie necesară pentru coordonarea membrilor grupului în vederea urmăririi unor scopuri comune. Într-adevăr, noţiunea de leadership pare a fi una dintre puţinele universalii ale comportamentului uman. Există şi dovezi antropologice care indică faptul că ,,nu se cunosc societăţi fără leadership în cel puţin unele aspecte ale vieţii sociale’’. (Forsyth, 2001)
În limba română, termenul de leadership, cât şi cel de management, nu pot fi traduşi altfel decât prin conducere. Diferenţierea dintre cei doi termeni a fost făcută încă din 1954 de către Drucker, în lucrarea sa ,,The Practice of Management’’, unde afirma că managementul înseamnă să faci lucrurile cum trebuie, pe când conducerea înseamnă a face ceea ce trebuie.
S. Covey (1990) afirma: ,,managementul este eficienţa în ascensiunea pe scara succesului; conducerea stabileşte dacă scara este aşezată pe peretele potrivit.’’ (Covey, 1990, cit in Vlăsceanu, 2003)
În multe situaţii, termenii de management şi conducere sunt folosiţi cu aceeaşi semnificaţie, ceea ce implică o suprapunere a conotaţiilor afişate fiecăruia.
În ceea ce priveşte stilul de conducere, autorii din domeniu au avut atitudini diferite faţă de această noţiune. Unii preferă descrierea comportamentelor implicate în stilul de conducere, clasificarea lor, evidenţierea problematicii stilurilor, dar evită definirea sau măcar caracterizarea noţiunii.
Sîntion dă acestei noţiuni următoarea definiţie: ,,stilul de conducere este maniera în care sunt îndeplinite funcţiile conducerii, modalitatea tipică de comportament al liderului faţă de membrii grupului.’’ (Sîntion, 2000)
Mielu Zlate consideră că definirea cea mai productivă a stilului de conducere se poate face dintr-o perspectivă psihosocială: ,,modul concret de jucare a unui rol, deci de transpunere efectivă în plan comportamental a exigenţelor ce derivă din statutul de conducător.’’ (Zlate, 2004) 



loading...