Global Rabota

luni, 27 februarie 2017

China medievala

Tags

China a fost locuită încă din cele mai vechi timpuri, şi îşi trage numele de la unul din conducătorii acestui popor Qinwang care în 221 î.e.n. îşi ia titlul de împărat şi construieşte o bună parte din marele zid chinezesc pentru a se apăra de hunii din nord-vestul ţării. Suprafaţa sa de aproape 10 milioane de km2, ce o depăşeşte pe ce a Europei, se întinde din Siberia până la Ecuator, de la Pacific până spre centrul Asiei cuprinzând o mare diversitate de forme de relief. Importante zone agricole sunt în zona de est  a Chinei acolo unde sunt bazinele marilor fluvii – Huanghe(Fluviul Galben) şi Yangzi (Fluviul Albastru). Limba vorbită în majoritate de aceşti locuitorii acestei regiuni este diversă, majoritatea populaţiei Han – de limbă şi cultură chineză – în proporţie de 95% la care se adaugă grupuri de populaţii turcice, mongolă, coreeană, japoneză.
         În funcţie de influenţele exercitate de relief şi climă se cultiva grâul în Câmpia de Nord, orzul în zona de deal şi orezul în zonele de sud, crescătorii de animale în regiunile de stepă şi zonele deluroase şi montane, irigaţiile menţinute fiind vitale. Chinezii nu au avut nici o restricţie în materie de alimentaţie precum indienii, evrei sau arabii (numai budhiştii se abţineau de la carne, ouă, ceapă şi usturoi). Se consuma în special carnea de porc şi de câine (îngrăşat special). Îmbrăcămintea n-a variat prea mult de-a lungul secolelor dar era stabilită cu precizie în funcţie de ierarhia socială.
         Locuinţele erau construite în general din bambus, piatra fiind folosită la pavarea străzilor, statui, poduri, diguri dar nu pentru case. În prima perioadă a Evului Mediu, pe care istoricii o plasează diferit unii în secolul VI î.h. până în primele secole ale erei creştine chiar X, activitatea comercială şi negustorii nu erau preţuiţi. Abia mai târziu, prin secolele X-XI d.h. s-a dezvoltat comerţul mai ales cel maritim pe căile de navigaţie interioară. Comerţul era reglementat de stat iar moneda era intens folosită, acesta având şi monopolul asupra unor articole precum sarea, ceaiul şi băuturile alcoolice. De remarcat că încă din secolul IX se foloseau banii de hârtie la tranzacţiile comerciale, dar cu o circulaţie redusă în anumite regiuni.
         Meşteşugarii erau grupaţi în bresle care, ca şi în Europa, aveau largi atribuţii, neexistând meseriaşi care să nu facă parte dintr-o asemenea organizaţie ce oferea o anumită protecţie şi siguranţă. De la bijutieri până la cerşetori, inclusiv hoţii şi escrocii. De menţionat că odată cu pătrunderea budhismului au fost organizate aziluri, spitale, dispensare pe cheltuială particulară, iar în unele regiuni chiar pe cea a statului, pentru bolnavi şi infirmi.
         O clasă aparte în China au format-o funcţionarii ce erau numiţi prin concurs în urma unui test de cunoştinţe, ţinându-se seama şi de apartenenţa socială. Erau funcţionari ai statului şi cu sprijin al acestuia, mai ales în problemele de ordin administrativ şi legislativ. Nu lipseau nici la alte ministere – război, religie sau lucrări publice. Examenele se ţineau o dată la trei ani şi de multe ori era prilejul comiterii unor abuzuri. Se acorda o mare importanţă ştiinţelor umaniste, mai mare ca celor practice şi chiar un sistem de obţinere a doctoratului în ştiinţe, cei ce-l obţineau le atrăgea admiraţia şi cinstea populaţiei fiind foarte bine plătiţi în funcţiile pe care le deţineau. Funcţionarii militari au fost în general, subordonaţi celor civili şi datorită inculturii şi brutalităţii lor.
         Sistemul judiciar avea anumite particularităţi precum neexistenţa unui respect faţă de legea scrisă, de codurile de legi, judecăţile se făceau ţinându-se seama de tradiţia locală, de legea nescrisă, deşi au existat împăraţi care au încercat să impună reglementările juridice scrise.
         Viaţa religioasă a Chinei a fost şi este dominată de 3 mari religii Confucianismul, daoismul şi budismul – ultima este şi singura care vine din afara tradiţiei chineze. Toleranţa religioasă a împiedicat izbucnirea unor persecuţii în afara celor care erau determinate de interese politice. Toate trei au fost acceptate ca religii oficiale, la paritate, deşi omul de rând credea şi respecta simultan preceptele tuturor la care se adaugă şi vechi tradiţii animiste, şamaniste sau cultul strămoşilor – dragoni şi protectori. S-a admis că, în general, „în Extremul Orient religia nu şi-a însuşit absolutismul categoric al religiilor occidentale derivate din iudaism” (C.P. Fitzgerald – cf. O. Drâmba, Istoria Culturii şi civilizaţiei, vol. I, p. 342). Sacerdoţii nu au avut niciodată o influenţă prea mare în viaţa politică chineză.
         Clasa cea mai numeroasă a societăţii chineze o constituia ţărănimea, agricultura fiind cea mai importantă ramură economică. S-a discutat în istoriografie despre poziţia socială şi raporturile acestei clase cu nobilimea şi cu statul propunându-se ca definire caracteristică – modul de producţie asiatic sau tributal. Sclavia era un mod de pedeapsă pentru diferite pricini dar sclavii nu erau numeroşi în raport cu masa populaţiei. Plăteau statului, funcţionarilor publici a noua parte din produse.
         Conform sistemului chinez întregul pământ aparţinea monarhului care îl dădea vasalilor săi cu dreptul de folosinţă. Iar de la aceştia, prin împărţire ajungeau în posesia ţăranului ce datora seniorului 50% din producţie. Obştea sătească era cea care reglementa raporturile, pe baza legii nescrise, dintre membrii săi. Ca o particularitate, din punct de vedere juridic, formal, ţăranul era liber, în realitate posibilităţile de trai erau mult reduse. Se practica responsabilitatea colectivă pentru tot ce se întâmplă în sat sau pentru sarcinile publice. Cele din urmă erau de multe ori mai mari decât cele ce decurgeau din folosirea pământului, ştiut fiind că marile construcţii civile şi militare, irigaţiile erau întreţinute prin munca ţăranului.
         Nobilimea era organizată pe clanuri ce cuprindeau pe toţi cei ce aveau un strămoş comun, putând ocupa funcţii importante în stat chiar şi cei care ce nu aveau nici un fel de avere, deosebindu-se de masa de rând a populaţiei. A avut întotdeauna un adversar mai puternic în această clasă de funcţionari ai cărei membrii proveneau din cele mai diverse medii sociale. Puteau să-şi constituie proprietăţi dar statul a avut întotdeauna posibilitatea de a estompa tendinţele centrifugale.
         În fruntea statului era regele iar mai târziu împăratul, stăpânul absolut în cadrul statului. Era suveranul suprem şi „vasal” numai Celui de Sus deoarece el era considerat „Fiul cerului”. În materie religioasă nu era mai prejos, era legislator şi în principiu şef al armatei. Este împărat de drept divin şi se comporta ca atare. Pentru cei umili reprezintă garantul dreptăţii şi al siguranţei, lucru infirmat de nenumărate ori mai ales pe vreme de război. Locuia în palate luxoase având la dispoziţie o mulţime de servitori şi secretari, în general bine retribuiţi pentru serviciile lor. Ca şi comandant al armatei avea în subordine directă sute de mii sau chiar milioane de soldaţi al cărui număr întrece cu mult numărul soldaţilor lui Caesar atunci când a trecut Rubiconul. Numai personalul auxiliar al armatei de operaţiuni putea ajunge la „modesta” cifră de 300.000 de oameni. Pe timp de război masacrele în masă erau un lucru obişnuit, unele informaţii, spre exemplu, vorbind de 36 milioane de morţi în timp de 8 ani de război în timpul dinastiei Tang (618-907). Cifra poate fi exagerată dar nu putem da seama asupra dimensiunilor la care puteau ajunge efectivele militare şi ale distrugerilor pe timp de război.


loading...