Global Rabota

luni, 27 februarie 2017

Centralizarea statului in Europa secolele XI-XV

Tags

Unificarea şi centralizarea statului în Franţa

         După secolul al XI începe ascensiunea monarhiei feudale franceze pentru că acum stăpânea oraşe puternice ca Paris şi Orleans, pe râurile Sena şi Loara. Oraşele începuseră să se dezvolte şi să devină centre economice de mare importanţă, ajungând să deţină dreptul de autonomie prin lupte împotriva feudalilor iar regii erau conştienţi de rolul pe care l-ar fi putut avea în susţinerea instituţiei regale pentru stăvilirea anarhiei interne. De altfel sprijinul era reciproc căci şi oraşele erau atacate des de armatele feudalilor, iar o instituţie centrală puternică le-ar fi putut acorda protecţie. Ajutau pe regi cu bani dar şi cu armate. Satul a cunoscut o dezvoltare importantă deoarece întărirea relaţiilor comerciale cu oraşul a determinat stimularea producţiei, mulţi ţărani răscumpărându-şi obligaţiile feudale – se numeau vilani şi se bucurau de libertate personală. Sprijinitori ai puterii centrale erau şi nobilii mici şi mijlocii ca şi biserica ce i-a oferit sfetnici. S-a manifestat la început pe domeniile capeţienilor, mai energic începând cu secolul al XII-lea în timpul domniei regelui Ludovic al VI-lea (1108-1137) care a reuşit să pună capăt anarhiei feudale interne ocupând cu armatele sale castelele acestora. Urmaşul său Ludovic al VII-lea (1137-1180) continuă opera predecesorului. Acesta s-a căsătorit cu Alienor, moştenitoarea tronului Acvitaniei, cel mai întins din Franţa, realizând o uniune personală între domeniile capeţian şi acvitan. Divorţul survenit mai târziu ca şi recăsătorirea în 1152 a lui Alienor cu Henric Plantagenet, conte de Anjou şi duce al Normandiei ce a ajuns şi rege al Angliei, a împiedicat în prima fază alăturarea definitivă a acestei regiuni teritoriului capeţian. Acvitania intră astfel în domeniul regal englez. De altfel, pe atunci denumirea de Franţa sau Anglia poate induce în eroare, pentru că plantageneţii sunt francezi dar asta nu-i împiedică să fie suverani ai Angliei. Desigur, plantagenetul procură din Anglia soldaţi şi provizii dar el este interesat mai ales să obţină tronul Franţei cu al cărui rege a ajuns în conflict. Conflictul seamănă mai mult cu un război civil căci Henric al II-lea pentru istoria Angliei, stăpânea mai mult de jumătate din Franţa. Regele Ludovic al VII-lea a fost primul rege care şi-a stabilit reşedinţa permanentă la Paris. Conflictul dintre cei doi regi a fost îndelungat şi mai câştigat pare să fi fost cel din urmă deşi avea mijloace mai precare. A lăsat un regat întărit, mai ales din punct de vedere moral căci, monarhia ereditară se impune din ce în ce mai mult, iar monarhul avea sub protecţia sa pe toţi feudalii mari sau mici din stat.
         I-a urmat Filip al II-lea August – 1180-1223 care la încoronare avea doar 15 ani iar tronul îi era ameninţat nu numai de regele Angliei, cât şi de alţi vasali puternici. A fost un rege cavaler , plăcându-i exerciţiile în aer liber, războiul şi vânătoarea. A dovedit calităţi politice de excepţie iar istoria Franţei îl consideră ca pe cel mai important dintre capeţieni. Se foloseşte de toate mijloacele de care dispune – viclenie, diplomaţie, război pentru a întări prestigiul regatului ameninţat de casele de Champagne, Flandra, Burgundia. A participat la cruciada din anul 1189 în încercarea de a elibera Ierusalimul, cucerit de către turci în 1187, de unde s-a întors mult mai devreme faţă de Richard Inimă de Leu, regele Angliei. De altfel a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru ca acesta din urmă să stea cât mai mult departe de Anglia, folosind în acest scop şi banii. Războiul dintre cei doi a fost oprit până la urmă datorită intervenţiei papei Inocenţiu al III-lea care avea nevoie de linişte pentru a organiza cruciada a IV-a. A fost salvat datorită morţii lui Richard Inimă de Leu în 1199, iar urmaşul să la tron nu avea nici pe departe calităţile celui dispărut. A reuşit să elibereze aproape întreg teritoriul Franţei după ce între 1202-1204, regele Angliei, Ioan Fără Ţară, a fost nevoit să cedeze ducatul Normandiei şi alte provincii mai mici afară de Acvitania.
         Dar mai ales victoria de la Bouvines din 1214 asupra armatelor engleze, flandre şi germane aveau să-I consolideze şi mai mult tronul. Acum oamenii regelui reuşesc să se impună în întreg regatul iar unii feudali vecini îi caută protecţia. A avut de luptat împotriva ereziei albigenzilor din sudul Franţei – puternic susţinuţi de regele Aragonului Pedro al II-lea, care a şi fost ucis în luptă – o adevărată cruciadă după care s-a hotărât definitiv unificarea cu regatul Franţei.
         Sub urmaşul său, Ludovic al XI-lea, zis cel Sfânt autoritatea regală se întăreşte şi mai mult. Participant şi el la o cruciadă a încercat să instituie pacea atât în regat cât şi în afara lui. A interzis purtarea armelor, a violenţelor de orice fel pedepsind pe cei care le comiteau. Printr-o ordonanţă din 1258 s-au interzis în regatul său războaiele, şi punerile pe foc, tulburarea lucrării pământului. Justiţia a căpătat un rol de prim ordin în eforturile statului de a restabili liniştea. În plan extern cel mai mare succes îl reprezintă semnarea păcii de la Paris din 1259 prin care regele Angliei renunţa de bună voie la provinciile Normandia, Maine, Anjou, Touraine şi Poitou iar în calitatea lui de duce al Acvitaniei se considera vasal al regelui Angliei căruia îi presta omagiu ligiu. Spre sfârşitul vieţii a dorit foarte mult să organizeze o cruciadă şi o va face dar va muri de ciumă în 25 august 1270 la asediul Cartaginei pe coasta Tunisiei.
         Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) va continua opera lui Ludovic cel Sfânt, domeniul regal mărindu-se prin alipirea regiunii Champagne. Încercarea de a cuceri Flandra s-a soldat cu înfrângerea decisivă a armatelor franceze la Coutrai în anul 1302, de către armata oraşelor flamande în frunte cu oraşul Bruges – bătălia s-a numit “bătălia pintenilor” pt că toţi cavalerii au fost ucişi iar pintenii au fost expuşi în biserică. Mai târziu a reuşit să domine această provincie. A intenţionat să devină împărat al Germaniei, dar electorii nu l-au ales. Nevoia de bani l-a determinat să iniţieze o anumită politică fiscală, mărind taxele la export, a pus impozite directe şi indirecte, a desfiinţat serviciul militar datorat de feudali care plăteau în schimb bani. Făcea împrumuturi de la oraşe încercând să le aducă sub autoritate regală. În secolul al XIV-lea autonomia oraşelor franceze avea să dispară, fiind supuse puterii centrale. Veniturile bisericii erau considerate libere de orice taxe însă Filip al IV-lea a pus mâna pe acestea. Papa era atunci Bonifaciu al III-lea – 1294-1303, irascibil şi încăpăţânat, apărător fervent al doctrinei supremaţiei papalităţii asupra suveranilor laici. Acesta a ameninţat cu excomunicare pe rege dacă va lua veniturile bisericii. Conflictul a căpătat forme grave deoarece regele se considera împărat în regatul lui. A interzis comerţul cu argint spre Roma. Papa a reacţionat printr-o serie de bule papale contra regelui Franţei. Pe acest fond, pentru a avea o autoritate mai mare, un sprijin mai larg al supuşilor, Filip al IV-lea a convocat în 1302 Stările Generale compuse din cler, nobilime şi starea a III-a orăşenimea. O mică armată franco-italiană l-a arestat la Agnani în septembrie 1303 pe papă, care, deşi va fi eliberat după câteva zile, va muri de supărare în acelaşi an. Filip al IV-lea a reuşit să impună pe scaunul pontifical pe arhiepiscopul de Bordeaux care va conduce acest for sub numele de Clement al V-lea. Pentru a-l avea mai aproape, regele l-a mutat de la Roma la Avignon, în sudul Franţei, iar papii dintre 1309 şi 1378 au fost dominaţi de regii Franţei : “captivitatea babilonică” . captivitatea papilor din Avignon.
         A urmat apoi, procesul templierilor, un ordin călugăresc foarte bogat. A fost lovit din plin prin înscenarea unui proces în 1309 fiind acuzaţi de erezie; după ce fuseseră arestaţi în 1307, o parte a lor au fost arşi pe rug iar averea lor confiscată în favoarea statului, măsuri aprobate şi de Statele Generale în 1308. La moartea lui, în 1314, au izbucnit mai multe răscoale feudale care au fost înfrânte iar din 1316 s-a impus practica succesiunii la tron pe linie bărbătească astfel ca atunci când ultimul capeţian, Carol al IV-lea a murit în 1328, succesiunea la tron a fost asigurată pe o ramură colaterală de către Filip de Valois, înrudită îndeaproape cu capeţienii. Regii din această familie vor domni până în 1589.

Războiul de 100 de ani

         Primul Valois a fost regele Filip al VI-lea – 1328-1350 în timpul căruia se declanşează un lung şi pustiitor război cu Anglia (1337-1453).
         Cauzele :
1.      regii Franţei doreau să elimine de pe teritoriile franceze pe puternicii regi ai Angliei. Este o moştenire a trecutului iar deţinerea ca feud a unor provincii de către regii englezi nu fac decât să împiedice unificarea deplină a Franţei.
2.      După stingerea dinastiei capeţienilor, Plantageneţii din Anglia se considerau moştenitorii direcţi pretinzând tronul Franţei.
3.      Un motiv imediat a fost bătălia pentru Flandra pe care ar fi dorit s-o acapareze Franţa. Aici, industria de postav era bine dezvoltată iar principala furnizoare de lână era Anglia. Atunci când s-a pus problema succesiunii la tronul Franţei, cei din Flandra au susţinut, din motive clare, candidatura lui Eduard al III-lea fiul lui Eduard al II-lea, regele Angliei.
         Filip al Franţei nu se pregătea de război în timp ce regele Angliei căuta sprijin la împăratul Germaniei şi contele de Flandra. Infanteria era formată din ţărani liberi. După ce în 1340 flota franceză fusese înfrântă şi distrusă de cea engleză, a urmat catastrofala înfrângere a armatei franceze de la Grecy în 1346, englezii ocupând în anul următor portul Calais, iar Franţa a fost jefuită. O nenorocire dintre cele mai mari s-a abătut în 1347-1348 asupra Franţei (nenorocirea nu vine niciodată singură) şi anume ciuma neagră adusă din Orient şi care, după unele păreri ar fi înjumătăţit populaţia Franţei apreciată atunci la 16 milioane locuitori. Urmaşul lui Filip al VI-lea, Ioan cel Bun – 1350-1364 s-a confruntat cu puternice contestări din partea altor pretendenţi. Ostilităţile au început în anul 1355, francezii suferind o nouă înfrângere la Poitiers în 1356, iar regele făcut prizonier. Delfinul Carol, ducele Normandiei, convoacă Stările Generale care au început să-l critice, ridicându-se împotriva unor răi sfătuitori ai regelui. Astfel în 1357 în marea Ordonanţă emisă de Stări, deşi nu a fost aplicată, se prevedea dreptul acestora de a se întruni ori de câte ori consideră că este necesar.
         Arestarea şi executarea a doi mareşali ai regelui, neprotejaţi de delfin a condus la izbucnirea răscoalei comunelor pariziene conduse de Etienne Marcel. Delfinul părăseşte Parisul devenind regent, îşi ia de fapt libertatea de acţiune. Convoacă din nou Stările dar nefiind reprezentanţii parizienii, le găseşte supuse şi pentru faptul că principalul oponent al lui, regele Navarei nu-i sprijină suficient pe cei din Paris. Situaţia se complică şi mai mult prin izbucnirea unei răscoale ţărăneşti deosebit de puternice cunoscută sub numele de Jacquerie. Ţăranii nu se revoltau prima oară, dar acum aveau o motivaţie gravă – de 20 de ani suportau un război cu rezultate atât de nefaste, asupriţi aproape în aceeaşi măsură de feudalii francezi şi englezi. Evenimentele au fost în general relatate de cronicari ostili ţăranilor şi de aici dificultatea de a cunoaşte ceea ce s-a întâmplat în realitate. Parizienii s-au alăturat ţăranilor dar cel dintâi care s-a ridicat acestora din urmă a fost regele Navarei măcelărindu-i, iar delfinul a asediat Parisul pe care l-a ocupat măcelărind la rândul lui pe Etienne Marcel şi pe partizanii acestuia. A fost restabilită autoritatea regală dovedindu-se că instituţia regală era bine consolidată. În anii următori luptele cu englezii continuă datorită patrioţilor francezi care vor sfârşi prin a se încheia tratatul de pace de la Calais (oct. 1360) prin care regele Angliei obţinea întinse provincii în Franţa, aproximativ 1/3, nemaifiind vasal al regelui Franţei dar renunţă totuşi la orice pretenţii asupra coroanei franceze.
         Carol al V-lea – 1364-1380, rege de cabinet, bolnav de TBC, lasă conducerea efectivă a războiului lui Bertrand Du Gueslin. Măsurile fiscale luate de rege, buna organizare a armatei şi conducerea pricepută a războiului a permis ca după 1369 când ostilităţiile au fost reluate, până la sfârşitul domniei să elibereze aproape întreaga Franţă mai puţin portul Calais şi regiunea din jur şi alte două provincii. Prestigiul Franţei în lumea creştină este redat iar drept consecinţă, Carol al IV-lea de Luxemburg, îi face o vizită regelui Franţei. După moartea lui, o gravă criză politică, socială şi economică izbucneşte în Franţa care este iarăşi pradă anarhiei.
         Carol al VI-lea n-avea decât 12 ani când a devenit rege, fiind necesară o regenţă pentru conducerea statului compusă din trei unchi ai săi – Ducele de Anjou, ducele de Berry şi ducele de Burgundia – “guvernarea seniorilor florii de crin”. S-a dovedit însă defectuoasă deoarece au început luptele între marii feudali burgunzi şi armagnaci. Dar în august 1392, regele, major acum, înnebuneşte, lovitură grea pentru instituţia regală pentru că regele şi nebun e tot rege. Regenţa este disputată între fratele regelui, Ludovic d’Orleans, şi Filip, ducele Burgundiei. Se adaugă reînceperea războiului cu Anglia care va conduce la o nouă invadare a Franţei în 1413 şi la victoria engleză de la Azincourt, tratatul semnat în 1420 impunea căsătoria regelui Angliei, Henric al V-lea cu Ecaterina; fiică a lui Carol al VI-lea stabilindu-se succesiunea la tronul regal francez prin Henric al V-lea. Delfinul Carol, moştenitor al tronului, a fost practic deposedat de drepturile sale. Regele Angliei Henric al V-lea a murit însă la 21 august 1422 înaintea lui Carol al VI-lea care l-a urmat în mormânt. Rege al Franţei a fost proclamat fiul lui Henric al V-lea şi al Ecaterinei de Franţa, iar moştenitorul legal stăpânea câteva teritorii în sud. Se reia războiul cu rezultate schimbătoare, un război de uzură.
         Din 1429 situaţia începe să se schimbe în favoarea francezilor prin apariţia Ioanei d’Arc, care reuşeşte în fruntea unei mici armate să despresoare oraşul Orleans asediat de englezi.
         Ideea ei cea mai importantă a fost că adevăratul rege este în sudul Franţei şi acesta este Carol delfinul. Însufleţită de acest ideal al eliberării îndeamnă pe rege să se încoroneze la Reims, asigurându-l că francezii îl vor urma, ceea ce s-a făcut în iulie 1429. A fost un act de mare însemnătate pentru istoria poporului francez. Carol devine regele francezilor. Ioana este însă trădată de politicienii francezi. La asediul oraşul Campiegne este prinsă de burgunzi şi predată englezilor. Carol al VII-lea a căzut iar într-o stare de apatie, nu i-a luat apărarea. Un proces de erezie i s-a intentat în urma căruia a fost condamnată la moarte şi arsă pe rug la Rouen la 30 mai 1431. A fost sanctificată de-abia în 1920 deşi francezii au considerat-o de atunci o sfântă.
         Războiul va continua pentru că în zonele ocupate au avut loc mari răscoale antiengleze pregătind terenul pentru eliberarea de către armatele regale franceze. Ultimele două provincii stăpânite de englezi Normandia şi Guyenne au fost eliberate în 1450 şi respectiv 1453, iar portul Calais în 1558.
         Victoria Franţei în acest război a întărit puterea centrală, a grăbit unificarea statului şi prestigiul în Europa în timpul urmaşilor lui Carol al VII-lea către sfârşitul secolului al XV-lea.

Anglia sec. XI-XV

         Un eveniment de cea mai mare importanţă pentru istoria Angliei în secolul XI a fost ocuparea ei de către normanzii din Franţa conduşi de ducele de Wilhelm. După moartea regelui englez Eduard Confesorul în ianuarie 1066, ducele amintit a emis pretenţii la tronul Angliei care nu erau prea justificate din punct de vedere al dreptului feudal. În septembrie a debarcat cu trupele şi a înfrânt armatele anglo-saxone iar la 25 decembrie 1066 era încoronat rege al Angliei – 1066-1087, supranumit Wilhelm Cuceritorul. În anii următori a supus întreaga Anglie. Fiul său avea să se căsătorească cu Edith-Matilda descendentă din familia lui Alfred cel Mare, înrudindu-se prin aceasta cu familia regală engleză căpătând legitimitate la tron. După cucerire cele mai bune pământuri au fost arendate cavalerilor normanzi în virtutea dreptului cuceritorului, confiscate de la feudalii englezi. Cucerirea normanzilor a grăbit feudalizarea Angliei şi centralizarea statului. A apărut o nouă cavalerie formată din cavaleri normanzi şi francezi numiţi baroni. Au acaparat teritorii pe care le-au transformat în terenuri de vânatoare – de altfel a dat legi silvice – iar demnităţile bisericii au fost date normanzilor. Acordarea feudelor şi împărţirea acestora a avut loc pe măsura confiscării averilor nobililor englezi, dar loturile erau împrăştiate şi nu puteau constitui mari proprietăţi. S-au stabilit de la început raporturile directe între nobili şi cavaleri, centralizându-se statul. Wilhelm a sprijinit Biserica separând tribunalele bisericeşti de cele laice, dând acesteia dreptul de a judeca toate cauzele care o priveau direct. Nu a recunoscut autoritatea papei şi nici un cleric nu putea fi trimis în faţa tribunalului bisericesc fără aprobarea regelui. (“Cartea judecăţii de apoi”) – Regele a ordonat să se facă un recensământ funciar în 1086 împărţirea pământurilor între rege şi feudali, (trecute în amănunt ce teritorii are regele şi feudalii). Se vorbeşte de rentabilitatea pământului înainte de cucerire şi după. În aceste condiţii un mare număr de ţărani liberi anglo-saxoni au devenit iobagi, ţăranii liberi rămânând numai în regiunea liberă a dreptului danez. Ţăranii anglo-saxoni au luptat cu înverşunare împotriva aservirii lor. Puterea regală s-a consolidat prin împărţirea regatului în comitate conduse de şerifi ca reprezentanţi direcţi ai regelui (cu deviza : „nici o bucată de pământ fără senior”). Regele era proprietarul tuturor pământurilor regatului , admiţându-se că regatul întreg ar fi fost primit în dar de la Dumnezeu. Urmaşii lui Wilhelm au avut de luptat contra feudalilor care nu le recunoşteau autoritatea, mai ales Henric I (1100-1135) şi Henric al II-lea (1154-1189) cel din urmă întemeietorul dinastiei de Plantagenet. De altfel, în intervalul 1135-1154 Anglia a cunoscut un puternic şi pustiitor război civil. După moartea lui Henric I, tronul urma să fie ocupat de fiica sa Matilda, dar a venit din Franţa un nepot al său care a ocupat tronul – Ştefan de Blois. Războiul a fost susţinut de baroni care s-au împărţit în două tabere şi a avut urmări nefaste pentru economia Angliei. Henric al II-lea a pus capăt anarhiei şi a supus pe feudalii ce i se opuneau dăruindu-le castele. Avea întinse posesiuni continentale ce se adăugau celor engleze : Normandia, Maine, Touraine, Anjou, Poitou, Aquitania. A făcut o reformă judiciară lărgind competenţa tribunalelor regale în dauna celor feudale. A crescut importanţa consiliului regal, fiind folosţi legişti specialişti în problemele juridice şi financiare. A apărut o nouă legislaţie de drept comun iar apoi chiar un tratat asupra legilor Angliei. A înlocuit serviciul militar al feudalilor prin plata unei sume de bani cu care a putut să-şi angajeze mercenari.
         Este cunoscut conflictul cu Thomas Becket, arhiepiscop la Canterbury sprijinit de papa de la Roma. Încercarea regelui de a supune biserica a dat naştere şi unui conflict doctrinar privitor la primordialitatea spiritului asupra temporalului susţinut de Becket care va sfârşi prin a fi ucis de rege. De altfel regele mai cerea ca şi prelaţii să se supună jurisdicţiei regale, dar Biserica s-a opus.
         În politica externă singurul succes a fost cucerirea Islandei în 1170. A urmat fiul său, Richard I, supranumit Inimă de Leu – 1189-1199 considerat ca un străin pentru Anglia deoarece a fost plecat multă vreme în cruciadă, murind la asediul unui castel în Franţa. Fratele sau, Ioan Fără Ţară (1199-1216) avea un caracter neechilibrat, remarcat şi în timpul regenţei câtă vreme Richard fusese plecat. A continuat conflictul cu Biserica deschis de tatăl său dar a fost nevoit să recunoască suzeranitatea papei Inocenţiu al III-lea, în anul 1213 cu consecinţe grave pentru Anglia mai ales că un an mai târziu va suferi o gravă înfrângere din partea Franţei lui Filip al II-lea la Bouvaines. Întors în Anglia s-a gândit să se răzbune pe nobilii care se răsculaseră în lipsa lui, dar neavând suficiente forţe a fost nevoit să semneze la 15 iunie 1215 documentul numit Magna Charta Libertatum care fixa în scris drepturile Bisericii, ale nobilimii laice şi ale orăşenilor londonezi. Se alcătuieşte primul organ care avea misiunea să supravegheze actele regelui prin alcătuirea unui Consiliu format din 25 de nobili între care şi primarul Londrei însărcinat să depună plângeri faţă de abuzurile regelui sau a funcţionarilor săi. Se va naşte o nouă instituţie – Parlamentul englez în 1265 prin organizarea unei adunări la care alături de reprezentanţii nobilimii vor participa şi câte doi reprezentanţi din oraşe. Se va desăvârşi organizarea parlamentului englez în secolul XIV prin întrunirea a 2 camere – Camera Lorzilor din care făceau parte feudalii laici şi ecleziasticii şi Camera Comunelor cu reprezentanţii oraşelor.
         Urmaşul lui Ioan Fără Ţară, Henric al III-lea – 1216-1272 era lipsit de caracter, nestatornic, mărginit şi leneş, lăudăros şi fricos. A avut de făcut faţă unei puternice răscoale a nobilimii condusă de Simon de Monfort în timpul căreia regele va fi luat prizonier, eliberat mai apoi tot datorită nobilimii nemulţumită de măsurile luate de Monfort. Dar parlamentul avea să instituie un control tot mai puternic asupra casei regale. Eduard I – 1272-1309 – a încercat să se opună baronilor, dar mai ales a rămas în istorie ca cel care a alipit Angliei Ţara Galilor şi şi-a impus suzeranitatea asupra Scoţiei în 1291. De menţionat că în această perioadă Anglia s-a dezvoltat din punct de vedere economic, oraşele căpătând un rol important.

Anglia în timpul războiului de 100 de ani

         De venirea lui Eduard al III-lea la tronul Angliei – 1327-1377 este legată înăsprirea relaţiilor politice cu Franţa şi începerea războiului de 100 de ani. S-a aliat cu Imperiul German şi Flandra şi a obţinut victoria la Crecy – 1346 şi Poitiers – 1356, succese care au dus la creşterea prestigiului regelui. Între timp creşte importanţa relaţiei marfă-bani, oraşele cunosc un avânt economic deosebit prin dezvoltarea manufacturilor textile. Agricultura a cunoscut transformări deosebite : prin orientarea acţiunii către comerţ, şerbia a început să fie desfăcută. Anglia a cunoscut şi efectele dezastruoase în plan demografic prin apariţia şi acţiunea ciumei în 1348 în urma căreia o bună parte a populaţiei a pierit. În 1349 s-a votat de către parlament “Statutul celor care muncesc” ce stabilea că orice persoană între 12 şi 60 de ani era obligată să muncească pentru un salariu egal cu cel din 1347. Drept reacţie, Anglia cunoaşte o puternică răscoală condusă de Watt Tyler în 1381 cu principal efect lichidarea treptată a şerbiei, mai ales că ţăranii iobagi se puteau răscumpăra contra unei sume de bani. Cei ce se răscumpărau primeau un act sau o copie după procesul verbal al tribunalului local.
         În secolul XV s-a schimbat şi structura nobilimii prin orientarea unei părţi din ea către activitate comercială şi manufacturială. Creşterea oilor era mai rentabilă decât agricultura, fenomenul „împrejmuirilor” a căpătat o formă rapidă punându-se bazele economiei capitaliste şi în acest domeniu al economiei. Se fabrică postavuri ţărăneşti nevopsite, iar un act de navigaţie stabilea obligaţia negustorilor englezi de a face comerţ pe mare numai cu vase proprii. Cei interesaţi în activitatea comercială au sprijinit puterea centrală pentru a pune capăt anarhiei interne provocată de feudali.
         Marii nobili au provocat criza şi anarhia feudală de la sfârşitul secolului XIV şi începutul secolului XV fiind înconjuraţi de mercenari.
         Jafurile şi ocuparea unor pământuri vecine erau foarte frecvente, angajând bătălii şi cu armata regală. În Anglia apăreau însoţiţi de bande înarmate şi de aceea o lege specială a interzis purtarea armelor în parlament. S-au înarmat cu bâte. Apoi când s-a interzis purtarea bastoanelor au venit cu pietre şi greutăţi. S-a născut nevoia schimbării dinastiei engleze.
         Baronii l-au adus pe tron pe Henric al IV-lea din familia de Lancaster – 1399-1413. Anarhia nu a putut fi oprită şi datorită înfrângerilor suferite în Franţa de către Henric al VI-lea – 1422-1461.
         Un război avea să izbucnească între feudalii englezi sub numele de “Războiul celor două roze” între familia de York şi Lancaster. A fost foarte sângeros – 1460-1485 – jucând un rol important în centralizarea statului englez.
         Eduard al IV-lea (1461-1483) a renunţat la toate posesiunile din Franţa în afară de portul Calais.
         Într-o lungă perioadă de timp a luat naştere naţiunea engleză. Până în secolul XV nu se poate vorbi de naţiune în sensul modern. Nobilimea vorbea în limba franceză, actele erau scrise în limba latină sau franceză, romanul şi poezia în franceză. Abia la sfârşitul secolului XIV şi secolul XV învingătorii şi învinşii s-au contopit într-o naţiune, contopire la care a contribuit şi crearea relaţiei marfă-bani, a pieţii interne. O nouă cultură avea să ajute la formarea naţiunii engleze.

Centralizarea statului în Peninsula Iberică

         Procesul de centralizare va avea loc în condiţiile luptei pentru eliberare de sub ocupaţia arabă a poporului spaniol şi portughez.
         După ce arabii au trecut strâmtoarea Gibraltar şi i-au înfrânt pe vizigoţi, pământul va ajunge în cea mai mare parte în posesia cuceritorilor care-l vor stăpâni şi organiza după model islamic al statului, respectiv prin trecerea lui în proprietatea directă a califului. Populaţia locală a fost adusă în stare servilă, mai ales ţărănimea, formându-se feudalitatea arabă. S-a stabilit în această regiune o numeroasă populaţie de berberi din nordul Africii ce au trecut la religie islamică, denumiţi de populaţia locală creştină cu numele de mauri. Convieţuirea cu autohtonii o lungă perioadă de timp va determina crearea unei civilizaţii originale hispano-arabe. După 750 se va întemeia Califatul de Cordoba ca stat independent de către omeiadul Abd el Rhaman ce s-a proclamat calif. Califatul se va dezvolta mai ales în timpul lui Abd el Rhaman (912-961) după care statul va cunoaşte o perioadă de declin datorată creşterii puterii unor mari feudali şi a anarhiei interne ce vor avea ca rezultat desfiinţarea lui.
         La mijlocul secolului al VIII-lea, în regiunile muntoase din nordul Peninsulei Iberice necucerită de arabi va lua naştere regatul Asturiilor de unde va porni acţiunea de “recucerire” sau de eliberare (reconquista) de sub stăpânirea arabă. În secolele XI-XII au luat naştere mai multe regate printre care cel al Navarei, Castiliei, Portugaliei şi Aragonului. Lupta a fost sprijinită de întreaga populaţie spaniolă şi portugheză. Au fost repopulate oraşele care primeau importante privilegii – autonomie locală, miliţii proprii. În 1805 Castilia a reuşit eliberarea oraşului Toledo, important centru comercial, dar cel mai important succes al forţelor reunite ale Castiliei, Aragonului şi Navarei a fost cel de la localitatea Las Navas de Tolosa (1212), apoi eliberările aproape totale a Spaniei sudice cu oraşele Cordoba (1236), Valencia (1238), Sevilla (1248). În fiecare din aceste regate au luat fiinţă adunări reprezentative pe stări numite Cortesuri, unde pe lângă reprezentanţii nobilimii şi a clerului, un rol important îl aveau reprezentanţii oraşelor. Cortesurile au colaborat strâns cu regalitatea.
         Procesul de eliberare se va încheia în a doua jumătate a secolului XV prin căsătoria în 1469 moştenitorilor tronurilor Castiliei şi Aragonului, respectiv Izabela şi Ferdinand. Prin această unificare dinastică, deşi incompletă pentru că fiecare regat îşi păstra propriile instituţii, s-a făcut totuşi un pas decisiv pentru unificarea Spaniei. A putut astfel să se reia cu succes lupta contra arabilor reuşindu-se eliberarea Granadei, (ultima provincie arabă) între anii 1481-1492. S-a pus capăt anarhiei interne, iar oraşele au fost puse sub autoritatea regală. Biserica a sprijinit centralizarea statului, creându-se în 1478 Tribunalul Inchiziţiei. A fost transformat în 1482 în Consiliul Suprem al Inchiziţiei ce avea rolul de a supraveghea acţiunea supuşilor şi loialitatea lor faţă de biserica catolică şi stat.


loading...