Cealalta Ancuta – rezumat

                                    
Cealalta Ancuta – rezumat   



       “Hanul Ancutei” (1928) face parte din opera de maturitate a lui Mihail Sadoveanu si este, poate, cea mai stralucita creatie lirico-epica a prozatorului. Volumul contine noua povestiri, relatate intr-un singur loc, la Hanul Ancutei, de catre taranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihna . Intamplarile povestite au loc in vreme veche, in timp mitic romanesc, se pot petrece oricand sin u numai intr-o anumita epoca sociala.
        “Cealalta Ancuta”, a cincea naratiune din roman este o “povestire in rama”, deoarece face parte din naratiunea mai ampla, aceea a evocarii intamplarilor petrecute demult, in timpuri imemoriale, pe aceste meleaguri cand la han ritualul ospetiei era randuit de cealalta Ancuta.
        La inceputul si in finalul povestirii, pespectiva narativa, este reprezentata de naratorul omniscient si naratiunea la persoana a - III – a;
        Timpul narativ se compune in timpul povestirii care marcheaza prezentul si timpul povestit, un plan al trecutului,al faptelor intamplate “in vremea veche”, pe  cand Ienache cropcarul era tanrar, se bucura altfel de viata si haladuiala fara grija, cu chimirul plin de parale.
        Incipitul il constituie un gand nostalgic al lui Ienache cropcarul furisat spre vremurile de demult, cand se intamplau “lucruri care astazi nu se mai vad” si mai ales “era si alta credinta-n Dumnezeu. Atmosfera plina de emotie pluteste printer oaspetii hanului, dup ace ascultasera idila impresionanta a capitanului Neculai Isac. Ceremonialul, ca parte componenta a ramie narrative, este marcat de venirea Ancutei cu “oale noua si vin prospat” pentru oaspeti. Continuandu-si gandurile cu voce tare, Ienache cropcarul (negustor ambulant) tanjeste dupa randuielile si lumea din anii tineretii sale, cu un glas melancholic si plin de alean. Nici oamenii si nici iernile nu sunt ca altadata, lumea noua este “becisnica”, iernile blande ca nu mai a ice face cu hainele imblanite. Cropcarul trebuia sa-si duca marfa tocmai in varful muntelui ca numai oamenii de acolo “n-au vazut inca targurile”. Credinta in Dumnezeu care ii facuse pe multi negustori sa mearga in pelerinaj la Ierusalim, iar cand Voda iesea de la Curtea Domneasca “prostimea se punea cu dosu-n sus si cu fruntea-n pulbere”
        In aceasta povestire, Ienache cropcarul este narrator-martor, intrucat el asistae la o intamplare ce-l impresionase sip e care o povesteste la persoana a-III-a, in prezent (in timpul povestirii, tuturor oaspetilor de la hanul Ancutei. Intr-o zi, pe cand se afla in targ la Iasi, tocmindu-se pentru marfa cu doi negustori armeni, trece o ceata de arnauti, ducand cu ei un om legat. Cel prins era “om nalt si voinic-subtire in mijloc lat in spate” avea buzele insangerate sub mustatile balaie si se uita mandru la toata lumea care se inghesuia zgomotos sa-l vada. Ienache se alatura multimii curioase si arnautul Costea Caruntu ii spune ca pe tanar in cheama Todirita Ctana “un razas nebun si nemernic din tinutul Vasluiului”, care avusese neobrazarea sa-si ridice ochii asupra surorii vornicului Bobeica. Bobeica hotarase s-o trimita pe sora-sa la Agapia, unde “sa-si planga greseala tineretii”iar pe tanarul indraznet urma sa-l inchida in turnul Goliei, unde va astepta porunca lui Voda care va fi fara indoiala, condamnarea la moarte. Toata mahalaua se tinea dupa Todirita Catana, pe care Costea Caruntu il “palea din cand in cand peste falci ori peste grumaz”. In zorii zilei urmatoare, in ulita Goliei, Ienache aude larma cumplita, o multime de calareti ieseau in goanna calului pe poarta manastirii, intr-o agitatie de nedescris. Todirita Catana evadase din turnul Goliei. El rosese funia cu care era legat, o prinse de gratiile  de la fereastra si fugise nu se stia incotro. Se spunea despre Todirita Catana ca luptase in razboaie, ca sta in picioare pe sa in goanna calului, ca ridica sacul de orz numai cu o mana “bate ca un berbec cu capul sip e care-l paleste il da jos fara suflare”. In timp ce slujbasii pornisera Calare dupa fugar, Costea avea misiunea sa, a doua zi dimineata, s-o duca pe Duduca Varvara la Agapia si se teme ca, daca ticalosul nu va fi prins, iar in calatorie cine stie ce se mai intampla, el isi va pierde functia si averea.
        Plecand de la Iasi, dup ace trece de Targu-Frumos, Ienache se simte oboist de drum si impovarat de marfa din spinare, cand un om care mana iute o caruta usoara, opreste si-l pofteste sa mearga cu el. Spre surprinderea cropcarilui, omul era Todirita Catana,care il recunoaste pe boierul care rasese de el atunci, in targ, cand el era legat si dus de jandarmi spre Golia. Infricosat, Ienache ii spuse tanarului ca jupanul Costache pusese pe urma lui “ostire multa”, ca pe Duduca Varvara urmeaza sa o duca la manastirea Agapia si ca jandarmii banuiesc faptul ca si el va fi pe drumul respectiv. Todirita ii spune ca nu se teme, il ameninta si il invata ce sa-I declare lui  Costea. Se vor opri la hanul Ancutei si vor astepta impreuna sosorea arnautilor, iar Ienache cropcarul sa spuna ca il vazuse  si il recunoscuse pe Catana si ca acesta please, inspaimantat spre Timisesti.
        Ajunsi la han Ancuta ii intampina si ii spusetanarului ca este nebun sa se puna cu stapanirea si ca ptima lui pentru “o copila de bier” este “dragoste cu primejdie”. Todirita ii raspunde ca pentru dragostea lui este in stare sa-si dea viata si “tineretile mele” si ca va cuteza sa o rapeasca pe duduca Varvara din mainile lor “ori izbandesc, ori imi las aici oasele”. Ancuta se retrage cu tanarul intr-un colt si pun impreuna la cale un plan pentru rapirea duducai Varvara din mainile lor, apoi Catana s-a uitat la Ienache “cu sprancenele incruntate” facandu-l sa inteleaga faptul ca, daca nu isi va tine legamantul facut va fi omorat. Todirita a plecat in goanna cu caruta si, nu dupa mult timp soseste la han Costea Craruntu “cu mare larma de glasuri si pocnete de harapnic”, avand cu ei pe duduca Varvara istovita de atata plans.
        Ienache cropcarul ii spuse lui Costea ca il recunoascuse pe Todirita Catana si ca acesta o apucase “in mare goanna spre Timisesti”. Ancuta declara ca omul avea de gand sa o rapeasca pe duduca Vrvara, ca se insotise cu alti raufacatori bezmetici care voiau sa-la ajute. Atunci, Costea planuiesteca arnautii sa plece prin Tulipati sis a-l incolteasca pe fugar la Timisesti, iar el cu duduca sa treaca pe podul plutitor raul Moldova spre Agapia.       
        Dupa ce au baut cofe cu vin, slujtorii au prins curaj si au plecat fiecare la treburile lui, asa cum stabilize jupanul. Ancuta il tinea mereu langa ea pe Ienache si, impreuna, ii conduc pe Costea sip e arnautii care-l insoteau la podul umblator, pe drumul cel mai scurt. Acolo, mos Bara, “cu pletele-n ochi si surd”, le spune ca podul nu suporta atata greutate, deoarece apele Moldovei se umflasera peste masura. La sugestia Ancutei, Costea hotaraste sa treaca primul cu podul plutitor, impreuna cu duduca Varvara, iar ceilalti, cu transporul urmator. Podul a ajuns cu bine la malul celalalt “s-a ramas acolo neclintit si tacut”, nu se simtea nicio miscare, nu se auzea niciun zgomot. Nelinistiti, oamenii au inceput sa strige, dar “nimenea n-a inteles ce-a fost si ce s-a intamplat”. In zori gospodarii din Tulipati au gasit pe mosneag legat, iar pe Costea Caruntu “strans in funii pana la sange cu calus de rasina-n gura”. Cand l-au eliberat, jupanul era turbat de furie si “atat de prapadit incat a trebuit sa-l culce oamenii lui in caruta, ca sa-l poata duce inapoi la agie”.
        Ienace cropcarul banuieste ca Ancuta facuse armece, deoarece in linistea noptii si la lumina lunii, ea parea ca aude ce se intampla pe malul celalalt. Nimeni nu a putut sa afle ce fusese in noaptea aceea, jupanul Costea Caruntu n-a povestit nimanui dar Ancuta spunea ca miselul reusise sa scape cu duduca Vrvara in tara ungureasca.
        Limbajul  artistic al lui Mihail Sadoveanu se paricularizeaza prin imbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul sau poetic. Asa cum afirma George Calinescu(critic literar), Sadoveanu a creat o limba limpede, armonioasa si pura, in care se impleteste graiul popular al taranilor cu fraza vechilor cronici, o limba capabila sa preia poezia sentimentelor omenesti, frumusetile tainice ale naturii, pastrand farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.
        Arhaismele(razas, arnaut, jupan, cetatuie), regionalismele, cuvintele si expresiile populare(duduca, harapnic,sorcovat,clempusuri, coropca) sunt folosite cu naturalete in povestire de catre pesonaje, prin intermediul carora scriitorul creeaza o limba literara admirabila si accesibila, ramandand fidel declaratiei sale din discursul rostit la Academie, aceea ca “taranul roman a ost principalul meu erou”.
        Figurile de stil apar cu moderatie, dand astfel stilului sobrietate. Metafora lipseste aproape de tot, iar epitetele au rol caracterizator, particularizand trasaturi ale personajelor. Astfel Todorita Catana este”om nalt si voinc- subtire in mijloc, lat in spate”, iar Ancuta cealalta  era “muiere frumoasa,ca si aceasta de acum”. Prin eufonie, muzicalitatea frazelor, oralitatea exprimarii, Sadoveanu creeaza trairi tulburatoare in sufletele asculatatorilor.
        Fiind o specie a genului epic, o naratiune de mica dimensiune, in care se povesteste cu subiectivism, o singura intamplare de sine statatoare incadrata intr-o naratiune mai ampla (Hanu-Ancutei) si la care participa personaje putine, palid conturate opera “Cealalta Ancuta” este o povestire in rama.

        Referindu-se la volumul “Hanul Ancutei”, Tudor Vianu considera ca povestitorii lui Sadoveanu “vin din vremuri imemoriale si-si gasesc bucuria un evocarea lor, traind ceea ce povestesc, transformand acele timpuri intr-un izvor de nostalgii  si de priviri melancolice”.

Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)