BULGARIA IN A DOUA JUMATATE A SECOLULUI XX

În istoria Bulgariei, perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial este legată indubitabil de numele lui Vulko Cervenkov, care deja în 1950 deţinea atât funcţia de prim-ministru, cât şi pe aceea de secretar al partidului, devenise omul cel mai puternic din Bulgaria. El şi-a petrecut tinereţea activând în cadrul partidului comunist. În 1925 a plecat în Uniunea Sovietică, unde a urmat atât o şcoală militară, cât şi una de partid. Având legături strânse cu Gheorghi Dimitrov, cumnatul lui, Cervenkov a jucat un rol de frunte în activităţile Kominternului. S-a întors în Bulgaria în 1945, după o perioadă de absenţă de douăzeci de ani, şi a urcat până în vârful ierarhiei în 1949, după moartea lui Dimitrov. Dat fiind că era un adept al sistemului stalinist, poziţia lui Cervenkov a avut de suferit după 1953. Conform directivelor Moscovei, el a fost nevoit să aplice mai puţin strict măsurile de control şi să pună un mai mare accent pe „legalitatea socialistă”. Au existat în acest timp câteva tentative de îmbunătăţire a condiţiilor din mediul rural, în special a celor din gospodăriile colective. Membrii docilei Uniuni Agrare au fost trimişi să încerce să-i convingă pe ţărani de avantajele colectivizării şi de faptul că politica aceasta se conducea după linia doctrinelor lui Stamboliski. S-a acordat o mai mare atenţie problemei locuinţelor şi producţiei de bunuri de consum. Pentru a merge pe urma modelelor sovietice, posturile de partid şi cele de stat au fost separate. Cervenkov l-a ales pe postul de premier, iar Todor Jivkov, care a devenit secretarul partidului. Ajungând în acest post în 1954, când era relativ tânăr, avea patruzeci şi trei de ani, Jivkov nu a fost considerat iniţial ca un posibil succesor al lui Cervenkov. Gheorghi Ciankov, şeful Comisiei Stat a Planificării, se bucura de o reputaţie mai mare.
Evoluţia social-economică. După 1944, Bulgaria a menţinut cele mai strânse relaţii cu Uniunea Sovietică comparativ cu toate statele est-europene. Guvernul şi conducătorii lui aveau să copieze ulterior orice schimbare din sistemul intern sovietic şi să urmeze întocmai orientarea Moscovei în politica externă. Sistemul economic stalinist, care acorda atenţia principală construirii de mari întreprinderi industriale în detrimentul industriei uşoare şi al agriculturii, fusese deja adoptat cu entuziasm. Ca şi în alte state, obiectivele erau defalcate în cadrul unei serii de planuri, primul dintre acestea fiind de doar doi ani pentru intervalul 1947-1948, după care au urmat mai multe planuri cincinale. Bulgaria este o ţară extrem de săracă şi nu posedă cărbune, fier, petrol, elementele fundamentale ale dezvoltării industriale. Aproape toate aceste resurse vitale trebuiau importate din Uniunea Sovietică. Pe lângă aceasta, ţara nu avea tehnicieni şi manageri experimentaţi, deficienţă suplinită în parte de experţii so­vietici a căror salarii erau aproape de patru ori mai mari decât cele ale colegilor lor bulgari, în pofida faptului că Bulgaria s-a bucurat de un tratament mai favorabil decât oricare alt stat din blocul comunist, ea a suferit realmente după război de pe urma unui anumit tratament de exploatare din partea sovieticilor; produsele sovietice, de pildă, aveau preţuri ridicate, iar cele de export ale bulgarilor erau subevaluate. După 1953 s-a renunţat la cea mai mare parte a acestor politici, iar companiile mixte şi-au încetat activitatea în 1955. Odată cu punerea accentului pe industrie, economia bulgară a cunoscut într-adevăr o oarecare ameliorare în acest domeniu; au fost puse bazele unei industrii metalurgice şi siderurgice. Electrificarea ţării a făcut de asemenea progrese rapide, exista însă, în continuare o foarte mare lipsă de locuinţe în mediul urban şi de bunuri de consum.
Agricultura Bulgariei, ca şi aceea a celorlalte state socialiste, constituia segmentul slab al sistemului. Bulgarii se bucuraseră până atunci de o reputaţie de buni fermieri şi grădinari în toată Europa. Deţinând un teritoriu în care predominau gospodăriile ţărăneşti, statul dispunea de o bună bază agricolă. Urmând exemplul sovietic, guvernul a depus un efort de colectivizare rapidă a pământurilor, dar nu a investit fonduri suficiente în echipament mecanizat sau în eficientizarea gospodăriilor colective. Producţia agricolă a cunoscut un declin semnificativ. Ţăranilor li se permitea să folosească pentru propriile lor nevoi loturi de la 0,5 până la 1,3 acri (2 până la 5 decari, un decar - 10 ari, adică 0,1 ha) pământul acesta se afla teoretic tot în proprietatea statului, dar vitele crescute pe el constituiau proprietatea particulară a individului. Producţia era ridicată în acest segment. În 1958, o treime din oi, 38% din bovine şi 40% din porci proveneau din acest sector; 52% din carne şi 40% din lapte erau asigurate de gospodăriile private. Deşi aceste procentaje s-au modificat în anii care au urmat, pământurile individuale erau cultivate şi acum cu mai „multă grijă şi preocupare decât pământul gospodăriilor colective”. Cu toate acestea, nu s-a renunţat niciodată la colectivizare, iar ea a schimbat înfăţişarea satelor. Drept urmare a importanţei acordate marilor unităţi agricole, terenul arabil al Bulgariei era organizat pe la sfârşitul anilor ’50 în 932 gospodării colective mari, a căror întindere medie era de 42.000 de decari (10.378 de acri, circa 4.200 ha) în ciuda rezistenţei permanente a ţăranilor acestei forme de organizare agricolă a apărut totuşi un nou model al satului şi al vieţii acestuia.
Evoluţia politică. Poziţia lui Cervenkov a continuat să se deterioreze. După ce a renunţat la funcţia de secretar în favoarea lui Jivkov, influenţa lui a scăzut. Ulterior, în cadrul luptei pentru putere care era încă în plină desfăşurare în Uniunea Sovietică, el s-a alăturat fracţiunii lui Malenkov. Pe măsură ce dobândea o influenţă tot mai mare, Hruşciov a început să manifeste o oarecare ostilitate faţă de liderii est-europeni stalinişti; întrucât urmărea reconcilierea cu Tito, el avea totodată tendinţa să-i dezaprobe pe cei care se aflaseră printre cei mai vehemenţi critici ai liderului iugoslav. Profitând de situaţie, Anton Iugov, ministru de interne în perioada 1944-1948, a reuşit să-şi recapete poziţia pierdută, în plus, cei întemniţaţi sub acuzaţia de presupuse legături cu Kostov au fost eliberaţi şi reabilitaţi. Cervenkov se confrunta, astfel, cu o opoziţie deschidă. Lovitura de graţie i-a fost dată în 1956 de cuvântarea secretă a lui Hruşciov. Implicaţiile acuzaţiilor i-au adus daune extrem de mari lui Cervenkov, care fusese practic considerat un reprezentant tipic al cultului personalităţii. Comitetul Central al partidului bulgar s-a întrunit în aprilie ca să discute viitorul lui în lumina noului curs al politicii sovietice. Cervenkov a fost nevoit în aceeaşi lună să demisioneze din funcţia de premier, cu toate că a rămas în guvern ca vice prim-ministru.
Iugov a devenit noul premier, deşi au fost introduse unele schimbări, conducerea fundamental conservatoare a partidului nu a fost niciodată în favoarea reformelor. Reprimarea de către sovietici a revoltei ungare din 1956 a constituit o uşurare pentru ea. Cervenkov, care, în ciuda demiterii sale, era încă activ, a devenit în februarie 1957 ministru al educaţiei şi culturii şi a dus o politică de control strict al statului. În primăvara şi vara aceluiaşi an, în perioada când Hruşciov a luat măsuri împotriva lui Molotov şi a lui Malenkov, s-au produs epurări şi în cadrul partidului din Bulgaria, iar Cervenkov şi-a pierdut total influenţa.
Singura derogare de la politica perseverent conservatoare a conducerii bulgare a avut loc în 1958. Cel de al treilea plan cincinal al Bulgariei, elaborat pentru perioada 1958-1962, avea obiective moderate; el insista în mai mare măsură decât cele anterioare pe dezvoltarea industriei uşoare şi a prelucrării alimentelor. O delegaţie bulgară a făcut o vizită în China în octombrie şi noiembrie. Erau multe asemănări evidente între cele două ţări, amândouă având o populaţie predominant rurală şi dornică de a se moderniza. Sub influenţa exemplului chinez, guvernul Bulgariei a decis aplice unele aspecte ale Marelui Salt Înainte. S-a anunţat deci că planul urma să fie îndeplinit nu în cinci, ci mai curând, în trei sau patru ani. Au fost făcute încercări mobilizare a populaţiei în vederea acestui efort deosebit; au fost organizate adunări a maselor menite să trezească entuziasmul necesar. În ciuda acestor măsuri iniţiativa s-a dovedit a fi un eşec. Deşi guvernul a anunţat oficial obţinerea unui succes, deplin, el a reuşit să-şi justifice afirmaţia doar prin modificarea definirii obiectivelor care urmau să fie atinse. Pe viitor, nici un program de acest fel nu avea să mai fie elaborat. După accentuarea dezbinării chino-sovietice, Bulgaria a încetat să mai fie atrasă de ideile chinezilor.
În acest timp, disputele dintre fracţiuni au continuat să divizeze partidul, Cervenkov şi Iugov rămânând ostili. O nouă criză a fost precipitată de evenimentele din timpul celui de a-l XXII-lea congres al PCUS ţinut în octombrie 1961, la o nouă cuvântare Hruşciov a lansat o nouă campanie anti-stalinistă. În Bulgaria, Cervenkov era ţinta evidentă, astfel încât el a fost înlăturat la sfârşitul anului din Biroul Politic. Din momentul acesta, Iugov şi Jivkov erau figurile principale de pe scena politică bulgară. Hruşciov a făcut în mai 1962 o vizită de mai lungă durată în această ţară. Pe parcursul acesteia, el şi-a arătat preferinţa pentru Jivkov, această alegere fiind confirmată la o conferinţă a partidului, care a avut loc mai târziu. În acelaşi an Iugov nu numai că şi-a pierdut postul de premier, dar a şi fost exclus din partid acuzat de mai multe încălcări ale „legalităţii socialiste”. Cervenkov a avut aceeaşi soartă, iar Jivkov, deja prim-ministru, a preluat şi funcţia de secretar al partidului.
Născut în 1911, Todor Jivkov provenea dintr-o familie de ţărani săraci, intrat în partid în 1932 şi a fost ulterior activ în cadrul mişcării de partizani. A fost ales membru al Comitetului Central în 1948 şi, aşa cum am menţionat, secretar al partidului din 1954. După eliminarea lui Cervenkov, Ciankov şi Iugov, el nu mai are nici un concurent puternic. Suporterii lui dominau ierarhia partidului. În anii următori a existat o singură ameninţare la adresa poziţiei lui Jivkov, dar şi aceasta a fost minoră, în aprilie 1965, generalul-maior Ivan Todorov-Gorunia s-a împuşcat în apartamentul său din Sofia. Au fost apoi arestaţi nouă oameni, dintre care cel important era generalul-maior Ţviatko Anev, comandantul garnizoanei capitalei.


Au fost condamnaţi sub acuzaţia de implicare într-o pretinsă conspiraţie pro-chineză. Ţviatko Anev a primit o sentinţă relativ uşoară de doisprezece ani de închisoare, ceilalţi au primit între trei şi cincisprezece ani. Cu excepţia acestui incident de mică importanţă, afacerile interne ale Bulgariei s-au desfăşurat în linişte, regimul menţinându-si poziţia conservatoare în problemele politice, culturale şi economice.
După cum am menţionat deja, atât ca organizare cât şi ca perspectivă, panificarea economică bulgară se înscria pe linia stalinistă. Enorma barieră aflată în calea dezvoltării industriale rămânea baza slabă a materiilor prime esenţiale, mai ales în privinţa zăcămintelor de cărbune şi de minereu de fier, care trebuiau importate aproape în întregime din Uniunea Sovietică. Petrolul constituia o altă problemă majoră. Aceste deficienţe nu au împiedicat totuşi guvernul bulgar să întreprindă construirea combinatului metalurgic de la Kremikovţi. Acest gigantic complex metalurgic şi siderurgic, realizat graţie unui substanţial ajutor sovietic, a fost înălţat în apropiere de Sofia şi inaugurat în noiembrie 1963. Menit să constituie o mostră a marilor realizări ale regimului comunist, acesta a absorbit o cincime din totalul investiţiilor de capital din industrie pe anii 1962 şi 1963. Numit adesea „cimitirul economiei bulgare”, el a fost construit într-o zonă unde rezervele de fier şi de cărbune nu numai că erau de calitate slabă, dar erau şi limitate. În viitor, cea mai mare parte a cărbunelui şi fierului necesar va trebui importat pe cale maritimă; plasarea combinatului în interiorul uscatului făcea ca transportul acestora să fie foarte scump. Portul Varna ar fi fost o alegere mult mai bună. Întreprinderea era o ilustrare elocventă a capcanelor planificării centrale şi ale conceptelor economice staliniste. Ea a contribuit, de asemenea, la explicarea comentariului unui cetăţean bulgar: „Nici o naţiune nu munceşte atât de mult şi din greu şi de încordat ca a noastră şi cu toate acestea nici una nu trăieşte atât de mizerabil ca ea”.
Politica externă. În relaţiile sale externe, guvernul bulgar era în continuare loial orientării sovietice, loialitate pe care am văzut-o manifestându-se şi pe plan intern. O dificultate foarte importantă o constituia însă hotărârea lui Hruşciov de a stabili relaţii normale cu Iugoslavia. Cu toate directivele Moscovei, atitudinea Sofiei faţă de Belgrad era prudentă. Problema majoră era şi acum tot Macedonia, regiune la revendicarea căreia bulgarii nu puteau renunţa. De fapt, vechiul conflict avea să devină şi mai înverşunat. Guvernul Bulgariei recunoscuse existenţa naţionalităţii macedonene şi fusese dispusă să accepte crearea unui stat macedonean, doar ca parte integrantă a unei federaţii balcanice. Chestiunea aceasta avea o importanţă aparte pentru districtul Petrici, numit şi Macedonia pirineană. La recensământul din 1956 au fost înregistraţi oficial 187.789 de macedoneni în Bulgaria, majoritatea locuind doar în regiunea aceasta. Ulterior s-a produs o schimbare radicală a politicii. Odată cu intensificarea ostilităţii în legătură cu această dispută, guvernul bulgar a decis că era necesară o abordare diferită; începând din acest moment existenţa unei naţionalităţi macedonene separate a fost vehement negată. La recensământul din 1965, doar 8.750 de locuitori s-au declarat ca fiind macedoneni. Problema era extrem de complicată: două dintre figurile de frunte ale mişcării comuniste bulgare, Blagoev şi Dimitrov, erau născuţi în Macedonia.
Scrierile istorice bulgare erau bazate pe ideea că bulgarii şi macedonenii constituiau un popor unic, adică cel bulgar. Pe lângă acesta dacă se considera că exista cu adevărat o naţionalitate macedoneană, putea fi pus în discuţie controlul Bulgariei asupra Macedoniei pirineane.
În ceea ce priveşte relaţiile cu celelalte ţări vecine, atitudinea Bulgariei faţă de România a devenit mai puţin cordială după ce Bucureştiul a început să opună rezistenţă controlului sovietic în domeniile economic şi militar. Bulgaria sprijin întotdeauna poziţia sovietică, indiferent care ar fi fost aceasta. Au existat, de asemenea, fricţiuni foarte serioase cu Turcia, în special în anii care au urmat imediat sfârşitul războiului al doilea mondial. Dobrogea de sud, pe care Bulgaria o anexase în 1940 şi a cărei stăpânire o deţinea din 1945, avea o numeroasă populaţie turcească. Guvernul bulgar a exercitat presiuni puternice asupra acestor oameni ca să-i forţeze să emigreze deoarece avea nevoie de pământurile lor în cadrul programului de colectivizare. Cu toate că aproximativ 150.000 de turci au plecat la începutul anilor ’50, în 1965 erau încă în jur de 750.000 de turci în ţară. În plus, nu mult după aceea, 45.000 evrei au plecat în Israel. Numărul membrilor minorităţilor din Bulgaria s-a redus şi mai mult.
O îmbunătăţire majoră s-a produs în atitudinea faţă de Grecia. După cum era de aşteptat, în primii ani de după încheierea războiului civil din ţara aceasta, relaţiile erau încordate. Mai mult, conform tratatului de pace din 1948, Grecia urma să primească 45 milioane de dolari ca despăgubiri. Pe lângă aceasta, deşi acelaşi tratat limita efectivele armatei bulgare la 65.000 de oameni, ele fuseseră mărite de la 150.000 la 200.000 de militari. Controversa îşi avea originea şi în naţionalizarea de către bulgari a proprietăţilor greceşti. Din cauza acestor conflicte, pe toată durata anilor ’50 graniţa dintre cele două state a rămas închisă; drumurile şi căile ferate directe au fost blocate, iar legăturile telefonice au fost întrerupte. Situaţia s-a schimbat în anii ’60, după venirea la putere la Atena a unui nou guvern grec. Cele două naţiuni au semnat în 1964 o serie de acorduri referitoare la relaţiile comerciale şi diplomatice şi la cooperarea culturală. În acest moment, reprezentanţii Greciei renunţaseră la multe din revendicările lor anterioare; guvernul bulgar a plătit numai şapte milioane de dolari sub formă de bunuri în contul despăgubirilor.
Principala trăsătură distinctivă a politicii Bulgariei după 1945 era constituită de legăturile strânse cu Uniunea Sovietică şi de favorurile speciale dobândite datorită acestei atitudini. Ţara funcţiona în multe privinţe în perioada aceasta ca şi cum ar fi fost o republică făcând parte din URSS. Ambasadorul bulgar la Moscova avea la Sofia statutul unui membru din oficiu al guvernului. Reprezentanţii sovietici încurajau totodată adoptarea unei atitudini servile şi era limpede că aşteptau dovezi frecvente de devotament, cum era declaraţia lui Jivkov după vizita lui Hruşciov din 1962, care afirma următoarele: „cadranul ceasului politic al bulgarilor este la secundă cu cel al Uniunii Sovietice [...] ceasul nostru merge după ora Moscovei. Acest fapt constituie un motiv de mare mândrie pentru poporal bulgar”. Cu toate că această atitudine poate fi aspru criticată, aşa cum a şi fost, bineînţeles, în alte capitale socialiste unde era adoptată o poziţie mai independentă faţă de Moscova, Bulgaria poate fi perfect înţeleasă. Era clar că nu exista nici o altă putere care să ia, atunci sau mai târziu, locul Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte sprijinirea ţării. Bulgaria avea nevoie de materii prime, iar bunurile ei manufacturiere nu aveau valoare competitivă pe piaţa mondială. În 1974 comerţul Bulgariei cu Uniunea Sovietică se ridica la 46,9% din totalul relaţiilor ei în acest domeniu. Bulgariei îi era dificil să găsească un partener comercial echivalent. În privinţa statutului ţării pe plan internaţional, situaţia era aproape identică. Asemeni tuturor guvernelor vecine, guvernul bulgar este perseverent în privinţa obiectivelor lui regionale şi avea într-adevăr nevoie de o mare putere pe post de patron. Şi în privinţa aceasta nici un alt stat nu i-ar fi putut acorda un ajutor şi o protecţie similare.


Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)